în economia producătoare de mărfuri nu există proces economic şi social care să nu fie influenţat de preţ, în special de nivelul acestuia.
Ce este, de fapt, preţul ? Ce exprimă acesta ? Care este conţinutul categoriei de preţ ?
Pornind de la interpretările care se aduc valorii mărfii de către adepţii celor două teorii ale valorii – teoria valorii-muncă şi teoria valoare-utilitate – se întâlnesc, în mod corespunzător, două accepţiuni ale categoriei de preţ.
Conform teoriei valorii bazate pe muncă, preţul este considerat ca expresie bănească a valorii mărfii. Deci, prin preţ, cu ajutorul banilor, se exprimă valoarea mărfurilor. Cu alte cuvinte, preţul este determinat de două elemente, şi anume: 1) mărimea valorii mărfii:
cu cât valoarea este mai mare şi preţul va fi mai mare; 2) puterea de cumpărare a banilor: cu cât puterea de cumpărare a banilor este mai mare, cu atât preţul este mai mic, şi invers.
Sub acest aspect teoretic sunt cunoscute diferite concepţii despre preţ.
Toma d’Aquino (1225-1274) analizează aşa-numitul „preţ just” al mărfurilor. Acest „preţ just” cuprinde toate cheltuielile efectuate pentru producerea mărfurilor ce vor face obiectul schimbului, cât şi venitul corespunzător stării sociale a participanţilor la schimb, venit care să le asigure acoperirea nevoilor de consum corespunzătoare rangului şi stării sociale. Deoarece „preţul just” nu se putea realiza pe piaţă, el trebuia asigurat de către stat prin aşa-numitele „commurus destimato”, adică o serie de reguli menite să conserve rangul, privilegiile şi beneficiile participanţilor la schimb.
William Petty a fost primul economist care a formulat ideea că valoarea mărfii este dată de timpul de muncă cheltuit la producerea ei. Preocupat de analiza preţurilor, W.Petty face distincţie între preţul natural prin care înţelege valoarea mărfii şi preţul politic prin care înţelege preţul cu care marfa se vinde şi se cumpără. Preţul natural este determinat de munca omenească, iar măsura acesteia este timpul de muncă cheltuit pentru producerea mărfii respective.
Adam Smith a analizat două feluri de preţ: preţul natural şi preţul de piaţă. în viziunea lui preţul natural cuprinde cheltuielile de producţie şi profitul întreprinzătorului. Nivelul preţului natural este determinat de condiţiile medii generale în care se desfăşoară producţia. Preţul natural este centrul în jurul căruia gravitează preţul pieţei.
Preţul pieţei este preţul la care marfa se vinde şi se cumpără. Nivelul lui depinde de raportul dintre oferta de mărfuri şi cererea solvabilă. Când oferta nu îndestulează cererea solvabilă preţul pieţei se ridică, mai mult sau mai puţin, peste preţul natural. Când oferta depăşeşte cererea solvabilă preţui pieţei scade sub preţul natural. Atunci când cererea este egală cu oferta, cele două preţuri coincid, are loc echilibrul de piaţă.
Natura, mărimea şi dinamica preţurilor au fost pe larg cercetate de David Ricardo. El a argumentat ideea că datorită raporturilor dintre cererea şi oferta de mărfuri reproductibile pe piaţă, preţurile lor oscilează continuu în jurul unui nucleu. Acest nucleu este reprezentat de valoarea lor. Pentru ca mărfurile să aibă preţ, respectiv valoare, arată D.Ricardo, ele trebuie să fie utile. Utilitatea devine o condiţie necesară a valorii mărfii, dar ea nu poate fi considerată izvor al valorii, cum au susţinut R.Turgot, Condilac şi ulterior J.B.Say.
Karl Marx primul a definit preţul ca expresie bănească a valorii mărfii. EI a cercetate procesul formării preţului de producţie şi a preţului de piaţă.
După părerea lui K.Marx, preţul de producţie este egal cu cheltuielile de producţie, plus profitul mijlociu. Următorul exemplu ilustrează atât formarea ratei mijlocii a profitului, cât şi a preţului de
|
i 1
|
în construirea exemplului, s-a plecat de la următoarele premise: rata plusvalorii, în toate cele patru ramuri, este de 100%, toate capitalurile efectuează o singură rotaţie pe an.
Se observă că preţurile de producţie nu coincid cu valorile. Ele se abat în sus sau în jos de la valoare. Deci, preţui de producţie nu este şi preţui de piaţă. Pentru ca acest lucru să se întâmple este necesar ca acel preţ de ofertă să aparţină producţiei reprezentative, care dă condiţiile medii şi care are corespondent în planul de nevoi sociale. Până acolo, preţui de piaţă tinde să se apropie nu de valoare ci de preţul de producţie. Prin urmare, preţul de producţie nu este altceva decât o formă transformată a valorii.
Conform teoriei subiective, valoarea mărfurilor este dată nu de muncă, ci de utilitate şi raritate. Preţul este explicat pe baza teoriei marginaliste, fundamentată pe analiza utilităţii unor unităţi succesive dintr-o marfă dată, ori a costurilor succesive dintr-un anumit factor de producţie. Deci, egalitatea dintr-o marfa şi altă marfa, în procesul schimbului, decurge din faptul că utilitatea finală sau marginală a unităţilor corespunzătoare este egală.
Autorii teoriei subiective a valorii Cari Menger, Stanley Jevons, Leon Walras ş.a. afirmă că la baza valorii alături de utilitate stă şi raritatea bunurilor economice. Tot ei pun în evidenţă că alegerea de către consumator a bunurilor necesare se bazează pe legea utilităţii marginale, descrescânde, ceea ce presupune că utilitatea marginală pe unitate de cheltuieli ar fi aceeaşi la toate produsele ce ar urma să fie cumpărate. Ca rezultat, preţul ce se formează pe piaţă este determinat nu de cantitatea de muncă materializată în marfă, ci de punctul de echilibru dintre curba cererii şi a ofertei. în acest sens, preţul reflectă atât estimarea valorii de către cumpărători, prin prisma utilităţii, cât şi estimarea rarităţii bunurilor respective prin prisma costului lor. Preţul apare astfel ca un factor de echilibru. Desigur, această concepţie are în vedere piaţa cu concurenţă perfectă.
în condiţiile concurenţei imperfecte, firmele fac tot posibilul să controleze preţul, deci intervin elemente de perturbare ale mecanismului de reglare a pieţei şi de mişcare liberă a preţurilor. La general, teoria utilităţii marginale a bunurilor este prea teoretică. în primul rând, ea vizează piaţa cu concurenţă perfectă, ceea ce în viaţa reală demult nu există. în al doilea rând, nu ţine seama de
7 5
comportamentul întreprinderilor în legătură cu raportul cheltuielilor (cost) – preţ. în al treilea rând, neagă adevărul conform căruia producţie fără muncă nu există, c ă munca este izvorul şi măsura reală a valorii tuturor mărfurilor.
Conţinutul şi rolul pe care îl are preţul în economia contemporană se manifestă prin funcţiile lui.
Funcţia de evaluare a cheltuielilor şi rezultatelor. Prin intermediul preţului capătă expresie bănească atât cheltuielile, cât şi veniturile agenţilor economici. Din acest punct de vedere, preţul apare ca element de fundamentare a tuturor deciziilor care, într-un fel sau altul, afectează cheltuielile şi veniturile producătorilor.
Funcţia de corelare. Preţul nu poate fi izolat, el este în strânsă interdependenţă cu cererea şi oferta.
Funcţia de informare, în special cu privire la situaţia pieţei şi a intenţiei celorlalte întreprinderi din ramură. Preţul transmite, rapid şi fără dificultăţi, tuturor agenţilor economici, informaţii privind raportul cerere-ofertă, privind presiunile care există pe piaţă, privind raritatea sau belşugul factorilor de producţie ş.a.
Funcţia de stimulare a producătorilor. Nivelul preţului constituie un element motivaţional asupra producătorilor, acţionând în mai multe direcţii: a) orientarea interesului acestora privind producerea unui anumit gen de bunuri; b) încurajarea producătorilor pe linia perfecţionării condiţiilor de producţie, a produselor, a calităţii acestora ş.a.; c) orientarea opţiunilor consumatorilor şi, prin aceasta, dirijarea presiunii asupra producătorilor.
Funcţia de redistribuire. Prin intermediul acestei funcţii se asigură redistribuirea veniturilor între diferite sectoare ale economiei naţionale, între diferite categorii de agenţi economici şi între diferite pături sociale. Se realizează prin includerea în preţuri a impozitului pe valoarea adăugată, a accizelor, prin stabilirea plafoanelor preţurilor ş.a.
Teoria şi practica economică cunosc două tipuri principale de preţuri: preţuri libere şi preţuri administrate.
Preţurile libere au fost caracteristice economiei de piaţă a concurenţei perfecte. Aceste preţuri se formau pe piaţă, prin mecanismul cererii şi ofertei, nefiind supuse nici unei reglementări. întrucât concurenţa perfectă este o situaţie ideală, în realitate, în condiţiile contemporane, dominantă este concurenţa imperfectă, pe piaţă manifestându-se un anumit control al preţurilor de către firme şi în anumite condiţii şi de către stat. Preţurile libere sunt înlocuite de preţuri administrare.
Preţurile administrate se stabilesc de către firmele ce controlează piaţa şi de către stat pentru bunurile care intră în sfera de intervenţie lui. în prezent, în ţările cu economie de piaţă, preţurile administrate sunt predominante.
Toate preţurile dintr-o economie naţională formează un anumit sistem care, sub influenţa diverşilor factori, se află în permanentă modificare. Sistemul preţurilor economiei naţionale, respectiv şi a Republicii Moldova, include:
- preţurile cu ridicate;
- preţurile de achiziţie a produselor agricole;
- preţuri cu amănuntul;
- tarife de transport,
- tarifele serviciilor;
- preţurile de export;
- preţurile de import;
- preţurile producţiei de construcţie şi altele.
Preţurile cu ridicata sunt preţurile stabilite de firmele care vând produse cu ridicata (în cantităţi mari) altor firme sau firmelor mediare. Preţul cu ridicata trebuie să acopere cheltuielile de producţie ale firmelor şi să le asigure profitul care le-ar permite să funcţioneze şi să se dezvolte în continuare în condiţiile pieţei.
Prin urmare, preţurile cu ridicata includ impozitul pe valoarea adăugată şi accizele în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Preţurile de achiziţie a producţie agricole de asemenea trebuie să acopere cheltuielile de producţie ale producătorilor şi să le asigure obţinerea unui profit.
Preţurile cu amănuntul sunt preţurile mărfurilor care se vând cu amănuntul în sistemul de comerţ. Formarea şi structura preţului cu amănuntul este reprezentată în următoarea schemă:
|
Puţul Ml TVA Amix vie a Ml |
||||
|
cti rtrficnta |
AJnal fimcfnr intenardira |
(VA |
||
|
Cbc tunet Fnvfit |
||||
|
Preţul Cu ridicat» U f intermediari’ |
AifansaJ Urmelor rtttcmiajiue |
IVA |
||
|
OlWtUKli l*toli< |
||||
|
Preţul cu amănuntul |
||||
|
Schema 1. Formarea preţurilor |
Conform schemei, orice produs trece mai multe etape până ajunge la consumator. Cu cât mai puţine etape va trece produsul, cu atât mai mici vor fi adaosurile la preţul finit de comercializare cu amănuntul a acestui produs. După cum se vede, preţul produsului la fiecare etapă include preţul etapei precedente şi un adaos.
Tarifele de transport reprezintă costul transportării mărfurilor şi pasagerilor. Aceste tarife includ, de asemenea, cheltuielile firmelor de transport, profitul lor şi impozitul pe valoarea adăugată. Aceeaşi structură o au şi tarifele serviciilor.
Preţurile de export sunt preţurile comercializate pe piaţa mondială. Se formează ca şi preţurile cu ridicata. Dar conform legislaţiei în vigoare, în aceste preţuri nu se include taxa pe valoarea adăugată.
Preţurile de import se stabilesc la valoarea lor vamală, care include valoarea mărfurilor procurate, cheltuielile de transport şi de asigurare, taxele vamale, accizele şi taxa pe valoarea adăugată.
Preţurile producţiei de construcţie reprezintă devizele de cheltuieli ale lucrărilor de construcţie şi ale obiectelor construite, calculate în conformitate cu cataloagele preţurilor în vigoare ori preţurile contractuale.
Toate tipurile de preţuri se află într-o anumită interdependenţă. Modificarea unui grup de preţuri cauzează modificarea preţurilor din toate grupurile.
Un rol deosebit în formarea sistemului de preţuri revine preţurilor la resursele energetice. Modificarea preţurilor la resursele energetice se reflectă în stabilirea preţurilor la majoritatea bunurilor şi serviciilor. O legătură strânsă există, de asemenea, între preţurile de achiziţie a producţiei agricole şi preţurile la produsele alimentare.
