Unul din veniturile care se obţin în cadrul activităţii economice este profitul. Acesta, în sens foarte larg, poate fi privit ca fiind câştigul realizat, în formă bănească, de către cei ce iniţiază şi organizează o activitate productivă. Problema care se ridică pentru teoreticieni este privitoare la natura şi conţinutul profitului, iar pentru agenţii economici de a se stabili raportul în care acesta se găseşte cu celelalte venituri (salarii, rentă, dobândă) şi, mai ales, modalităţile prin care se poate asigura maximizarea lui.
în ce priveşte conţinutul categoriei de profit, se poate spune că au existat şi există mai multe puncte de vedere, unele foarte asemănătoare între ele, altele opuse. Ca atare, se disting două mari concepţii: una care include acele puncte de vedere după care profitul apare ca recompensă a factorilor de producţie, alta, conform căreia profitul este valoarea supramuncii însuşită gratuit de cei ce posedă capitalul.
O primă interpretare a profitului a făcut-o fondatorul doctrinei justiţiei sociale Thoma d’Aquino a definit „profituljust” ca diferenţă pozitivă între preţul de vânzare şi cel de cumpărare a mărfurilor. Obţinerea „profitului just*’ este motivată de T. d’Aquino astfel:
- ca necesitate pentru vânzător de a-şi cumpăra mijloace de trai şi de a acorda ajutor celor nevoiaşi;
- ca remuneraţie pentru serviciul prestat;
- pentru ameliorările aduse mărfurilor vândute;
- ca diferenţă de curs în timp şi spaţiu;
- pentru acoperirea riscurilor vânzătorului.
La mercantilişti sursa profitului era considerat comerţul exterior, iar mărimea câştigului se determina de actul de înstrăinare a mărfurilor, datorită căruia marfa se vinde mai scump decât a fost cumpărată.
Referindu-se la profit, William Petty s-a pronunţat împotriva limitării legale a acestuia de către stat, arătând că acesta era un preţ care se stabilea pe piaţă.
Spre deosebire de Francois Quesnay, fondatorul doctrinei fiziocrate, confratele său R-Turgot nu nega posibilitatea obţinerii de profit» atât de industriaşi, cât şi de comercianţi. Dar, deduce profitul din procent (dobândă), iar procentul din rentă. El aprecia că procentul trebuie să fie chiar mai mare decât renta, deoarece creditorul riscă mai mult decât proprietarul pământului. Din moment ce a fost demonstrat că banii trebuie să aducă beneficii, este dovedit că beneficii trebuie să aducă şi comerţul şi industria, deoarece şi în acestea se investesc bani. Ba mai mult. Acest profit trebuie să fie egal cu dobânda la capitalul investit, plus salariul industriaşului pentru munca sa, plus remunerarea pentru risc. După Turgot, dobânda şi forma transformată – profitul – sunt scăzăminte din produsul net (numit ulterior de Karl Marx „plusvaloare”).
Pentru Adam Smith profitul exprimă venitul proprietarului de capital şi el nu trebuie confundat cu salariul, deoarece mărimea lui depinde de mărimea capitalului de care dispune patronul, deci, şi de numărul lucrătorilor pe care îi poate folosi. La A.Smith, profitul apare sub două accepţiuni: în sens general, ca un plusprodus sau surplus total din valoarea creată de muncitorii salariaţi peste salariul încasat de ei, cât şi în sens restrâns, beneficiu sau profitul propriu-zis al patronului, în acest caz el semnalează tendinţa de egalizare a ratei profitului Ia scara întregii economii naţionale, ca urmare a migraţiei capitalurilor dintr-o ramură în alta, ca manifestare a luptei de concurenţă.
în viziunea lui Adam Smith profitul reprezintă un scăzământ din produsul muncii muncitorului. Profitul este produs de toate ramurile producţiei materiale, şi nu numai de agricultură, cum aprecia fiziocratul Fr.Quesnay.
Potrivit structurii de clasă dată de fondatorul liberalismului economic clasic (muncitori, capitalişti, proprietari funciari) valoarea mărfurilor se compune din salariu, profit şi rentă, adică el confundă valoarea mărfurilor cu venitul diferitor clase sociale. Totodată, A.Smith susţine că sursa tuturor veniturilor (dar mai înainte a valorii) este munca muncitorilor salariaţi.
Alt adept al liberalismului economic clasic David Ricardo defineşte profitul drept diferenţă dintre valoarea nou creată şi salariu, „întreaga valoare a mărfurilor (nou creată – A.B.) este împărţită numai în două porţiuni: una o constituie profitul capitalului şi cealaltă salariile muncii”.33 Urmărind raporturile de intercondiţionare dintre salariu şi
” David Ricardo „Despre principiile economiei politice şi impunerii”. Vol.I. Chişinău, Editura Universus, 1992, pag.l 11
profit, D.Ricardo constată că ele au o mişcare inversă. Dacă, de exemplu, salariul creşte, relativ sau şi absolut, cu aceeaşi mărime se va modifica profitul, dar printr-o mişcare inversă (va scădea).
Nerezolvând (sau necunoscând) deosebirile dintre procesul de formare a valorii şi procesul de valorificare al capitalului, D.Ricardo pune semnul egal între salariu şi produsul muncii; între profit şi plusvaloare; între muncă şi forţa de muncă, între capitalul constant şi capitalul variabil. Aceste aspecte au fost dezvoltate ulterior, de pe alte poziţii, de către K.Marx.
Ocupându-se de rata profitului, D.Ricardo descoperă rata mijlocie a profitului şi atrage atenţia asupra tendinţei istorice de scădere a acesteia.
Pentru J.S.Mill profitul era un venit al capitalului, dobânda nu era decât o formă particulară de profit. După el, rata profitului tinde spre egalizare şi nu spre scădere.
Unul din adepţii socialismului utopic (irealizabil) Pierre Joseph Proudhon în lucrarea sa Ce este proprietate (1840) apreciază că profitul este plusul de valoare creat prin coeziunea muncitorilor uniţi. Valoarea creată de n muncitori uniţi, este mai mare decât cea rezultată prin însumarea valorii crescută de n muncitori separaţi. Această diferenţă şi-o reţine capitalistul, deşi este creată de muncitori.
Karl Marx în opera sa Capitalul analizează profitul de pe poziţia diviziunii sociale a muncii. Datorită dezvoltării în continuare a diviziunii sociale a muncii capitalul comercial şi capitalul de împrumut încep să funcţioneze ca o parte diferenţiată a capitalului industrial. Respectiv în componenţa clasei burgheze se formează trei grupuri de capitalişti: industriali, comerciali şi creditori, iar plusvaloarea (m) se dezmembrează şi capătă forme concrete: profit industrial şi comercial (P) şi de dobândă pentru împrumut (of). în afară de aceasta, o parte din plusvaloarea creată de supramunca muncitorilor agricoli este însuşită gratuit de proprietarii funciari sub formă de rentă (R).
Aşadar, unica sursă a formării profitului, a rentei şi a dobânzii este piusvaloarea. Transformarea plusvalorii în profit a fost examinată de către K.Marx în felul următor. Valoarea oricărei mărfi (W), produse la o întreprindere capitalistă, include în sine valoarea transformată şi valoarea nou creată. Aceasta poate fi prezentată prin formula W = C + (V + m), în care C este valoarea mijloacelor de producţie, care au fost folosite în cadrul procesului de producţie respectiv, valoarea care a fost transformată asupra mărfii nou create, iar (V + m) este noua valoare, creată în urma cheltuielilor de muncă vie în cadrul procesului de producţie respectiv. Această valoare nouă este constituită din echivalentul valorii forţei de muncă (V) şi din plusvaîoare (m).
Capitalistul cheltuieşte pentru producţie nu muncă, ci capital, o parte a căruia este cheltuită pentru cumpărarea mijloacelor de producţie, iar cealaltă parte – pentru retribuirea forţei de muncă. Piusvaloarea nu-1 costă nimic pe capitalist. El nu plăteşte pentru întreaga valoare (V + m)> noucreată de muncitor, ci numai pentru o parte a ei, egală cu preţul forţei de muncă folosite (V).
Anume cheltuielile de capital pentru producerea mărfii şi formează cheltuielile de producţie. Din punct de vedere cantitativ acestea din urmă sunt mai mici decât valoarea mărfii cu mărimea plusvalorii şi se exprimă prin formula: K = C +V. în acest caz formula valorii W = C + (V + m) se transformă în formula W – K + m, adică valoarea este egală cu cheltuielile de producţie plus piusvaloarea.
în practica societăţii piusvaloarea se manifestă sub forma de profit şi apare ca un rezultat nu numai al capitalului variabil, ci al întregului capital avansat. Aceasta se datorează faptului, că în cheltuielile de producţie se şterge limita dintre capitalul constant şi capitalul variabil. Situaţia se complică în urma faptului că la suprafaţa fenomenelor nu se vede care anume parte din capitalul avansat creşte de la sine şi îi aduce capitalistului un venit suplimentar şi care parte este doar transferată prin munca concretă a muncitorului salariat asupra valorii noului produs destinat vânzării. De aceea se creează impresia că piusvaloarea ar fi un rod al funcţionării întregului capital avansat şi nu numai a părţii lui variabile, cum este în realitate. Anume din aceste considerente precursorii lui K.Marx confundau întreaga piusvaloarea numai cu o parte a acesteia – numai cu profitul sau numai cu renta.
K.Marx în mod ştiinţific a apreciat că profitul este forma transformată a plusvalorii. Dacă notăm profitul cu litera P, cheltuielile de producţie cu litera K, formula valorii mărfii se va prezenta astfel: W
= K + P, adică valoarea mărfii este egală cu cheltuielile de producţie plus profitul. In timp ce formula valorii mărfii W – C + (V + m) dezvăluie structura internă a valorii mărfii şi arată care este izvorul valorii nou create – munca vie a muncitorilor salariaţi, expresia valorii mărfii sub forma W = K + P prezintă fenomenele aşa cum ele apar la suprafaţă şi maschează exploatarea muncii salariate.
Profitul este scopul direct şi principal al activităţii economice. Avansând un capital pentru producţia de mărfuri posesorul lui se interesează în primul rând de gradul creşterii acestuia, de surplusul de valoare ce poate fi obţinut. Aceasta îşi găseşte expresia în rata profitului. Rata profitului este raportul între plusvaloare şi întregul capital avansat exprimat în procente.
Dacă rata plusvalorii arată gradul de exploatare a forţei de muncă, atunci rata profitului – gradul de eficienţă a utilizării întregului capital avansat.
Rata profitului depinde de un şir de factori, cum sunt: rata plusvalorii, compoziţia organică a capitalului, economisirea capitalului constant, viteza de rotaţie a capitalului.
Rata mijlocie a profitului constituie raportul dintre întreaga plusvaloare creată de toţi muncitorii salariaţi, şi întregul capital avansat în toate ramurile producţiei, raport exprimat în procente. Profitul, obţinut pe baza ratei mijlocii a capitalului avansat, se numeşte profit mijlociu.
Odată cu dezvoltarea producţiei de mărfuri rata profitului are o tendinţă de scădere. A.Smith considera că aceasta are loc din cauza existenţei unui belşug de capitaluri. D.Ricardo condiţiona scăderea ratei profitului prin „legea fertilităţii descrescânde” a solului, formulată încă de fiziocratul R.Turgot.
K.Marx a explicat că tendinţa de scădere a ratei profitului este condiţionată de ridicarea compoziţiei organice a capitalului. Sporirea compoziţiei organice a capitalului este condiţionată de realizarea în producţie a progresului tehnic, ceea ce duce la creşterea capitalului constant şi la reducerea relativă a capitalului variabil.
în literatura de specialitate este cunoscută concepţia neoclasicului Eugen von Bohm-Bawerk despre profit. £1 explică natura profitului astfel: întreprinzătorul angajându-1 pe muncitor îi plăteşte un bun prezent, forţa sa de muncă, prin salariu. Munca este un bun viitor şi va crea bunuri de valoare mai mică decât salariul. De aceea, pentru a respecta echivalenţa schimbului, muncitorul va trebui să creeze o valoare suplimentară. Deci, salariul (bun prezent) de 1000 dolari va fî egal cu o valoare de 1100 dolari produsul muncii (bun viitor). în felul acesta muncitorul nu este exploatat (cum rezultă din teoria marxistă a valorii-muncă), ci numai astfel se asigură echivalenţa schimbului între un bun prezent şi unul viitor.
Există şi alte păreri privind esenţa şi importanţa profitului. Ţinând cont de limitele spaţiului lucrării date ne mărginim cu cele examinate.
în concluzie menţionăm, că profitul se diferenţiază de celelalte venituri. Spre deosebire de salariu, rentă, dobândă, el nu are bază contractuală, depinzând de succesul şi de norocul întreprinzătorului de a nu întâlni o concurenţă distrugătoare ş.a.
Profitul este considerat drept motor al economiei de piaţă, constituie motivaţia obiectivă a activităţii economice. „Motivaţia producătorului este perspectiva profitului pe care caută într-o perioadă nespecificată de timp să-1 maximizeze”.[1] în această perspectivă toate întreprinderile – indiferent de mărimea sau forma de proprietate – îşi organizează şi desfăşoară activitatea sub semnul profitului. Aceasta întrucât profitul constituie singura sursă de autofinanţare a dezvoltării lor. în economia contemporană profitul îndeplineşte următoarele funcţii:
- Funcţia de motivare a unităţilor economice, luate în ansamblu.
Profitul stimulează iniţiativa producătorilor, determină acceptarea riscului de către agenţii economici, şi prin aceasta, contribuie la stimularea producţiei de bunuri.
- Funcţia de creştere economică, ce pune în evidenţă faptul că profitul stă la baza sporirii producţiei, a dezvoltării firmelor existente, a apariţiei de noi întreprinderi ş.a. El reprezintă sursa principală a acumulării pe baza căreia se efectuează noile investiţii de capital.
- Funcţia de control asupra activităţii economice. Profitul este un adevărat barometru pentru fiecare întreprindere. El generează şi imprimă spiritul de economisire la toate nivelurile de activitate economică.
[1] John K.Galbraith „Ştiinţa economică şi interesul public”. Bucureşti, Editura Politică, 1982, pag.28
