Prezenţa statului în viaţa societăţii şi evoluţia sa în suprastructură şi în baza economică s-au aflat şi se află în centrul atenţiei specialiştilor. De la Platon şi Hobbes, de la Rousseau la Heghel, de la Marx la Keynes şi de aici la adepţii şi susţinătorii teoriei „prea mult stat”, sau „prea puţin stat”, aproape că n-au existat filosofi, sociologi, politologi, economişti care să nu-şi fi spus părerea despre natura şi funcţiile statului, despre mijloacele şi limitele intervenţiei lui în economie, despre apropiata dispariţie sau, dimpotrivă, dezvoltare şi intensificare a misiunii sale istorice.
Platon în lucrările sale Republica (Statul) şi Legile a elaborat teoria statului ideal. Structura statului ideal a lui Platon prevede existenţa şi conlucrarea a trei caste (trei clase sociale):
- castafilozofilor, care are menirea de a conduce statul;
- casta străjerilor, care menţine ordinea în stat;
- casta agricultorilor, meşteşugarilor, comercianţilor ş.a., care se ocupă cu activitatea economică.
Divizarea societăţii în clase nu trebuia să depindă de dreptul naşterii, ci de capacităţile personale. în elită (primele două clase) trebuia să fie încadraţi prin concurs numai cei mai deştepţi şi bine instruiţi. Platon preconiza desfiinţarea proprietăţii private pentru guvernanţi şi străjeri.
Platon pleda pentru un stat agrar închis, în care proprietatea asupra pământului să fie în loturi aproape egale, între toţi producătorii, aşa ca să nu apară deosebiri esenţiale de avere, să nu existe nici bogaţi, dar nici săraci. Loturile de pământ nu vor fi nici vândute, nici cumpărate.
în viziunea lui Aristotel, statul este un produs istoric, cauzat de adâncirea diviziunii sociale a muncii, şi îşi are originea în instinctele naturale ale omului, care de la natură este o „fiinţă politică”.
în concepţia lui Aristotel statul trebuie să fie format din:
- oameni liberi;
- sclavi.
Pornind de la ideea deosebirilor naturale dintre oameni, determinate de rasă, capacităţi ş.a., ei susţine că sclavia îşi are rădăcinile în inegalităţile naturale dintre oameni şi în necesitatea că unii trebuie să fie conduşi de alţii. Dar sclavul trebuie să fie „bine nutrit şi tratat, dar şi continuu ocupat”. De sclavie statul nu poate scăpa decât atunci când „suveicile vor toarce singure”.
Mercantiliştii Jean Bodin, Antoine d’Montchrestien, Thomas Mun ş.a. susţineau ideea unui stat puternic, autonom şi nesupus bisericii, condus de un suveran (prinţ, rege ş.a.). După părerea mercantiliştilor, prezenţa atotcuprinzătoare a statului constituie garanţia apărării intereselor individuale, a păcii civile şi a proprietăţii private.
Eficacitatea guvernării publice n-are a face cu morala creştină şi cu liberalismul politic. Libertatea lăsată pe mâna poporului înseamnă slăbirea statului, haos social şi dispariţia naţiunii. Aceasta, nu pentru că libertatea n-ar fi de dorit şi n-ar constitui o valoare în sine, ci pentru că „deocamdată”, mediul este „vulgar”, „poporul este corupt”. Aşa stând lucrurile, „deocamdată” suveranul este şi rămâne simbolul unităţii statale şi garantul ordinii civile. Pentru a-şi atinge scopurile suveranul poate recurge la orice mijloace. Jean Bodin, în ale sale Sase cărţi despre Republică, consideră suveranitatea ca esenţă a statului. Suveranitatea, menţiona el, se întemeiază pe lege şi ordine, reprezintă atributul exclusiv şi practic, absolut al guvernatorului. Numai legile îi pot limita puterea. în aceste condiţii, supunerea faţă de suveran era necesară şi de dorit, ea asigura consolidarea şi prosperitatea societăţii.
Prin urmare, pentru a îmbogăţi ţara, mercantiliştii se adresează direct celui care o conduce: prinţului, regelui ş.a. Necesitatea intervenţiei statului viza, în primul rând, ordinea publică, cadrul juridico-legislativ şi garantarea proprietăţii private şi a bunei funcţionări a pieţei. Statul trebuia, de asemenea, să vegheze asupra comerţului şi meşteşugăritului, să protejeze invenţiile, să acorde facilităţi construcţiilor navale. El avea menirea să intervină cu taxe vamale şi alte măsuri de reglare a comerţului exterior.
Fiziocraţii, şi în primul rând Francois Quesnay şi Anne Robert Jacques Turgot negau amestecul statului în activitatea economică particulară deoarece, după părerea lor, statul nu este un bun gospodar.
Militând pentru un stat redus la dimensiunile minime, fiziocraţii, în acelaşi timp, recunoşteau necesitatea existenţei autorităţii publice şi a funcţiilor acesteia. în viziunea lor, statul trebuie să îndeplinească trei funcţii principale.
- Apărarea „Ordinii Naturale” şi, în esenţă, atributul ei fundamental: proprietatea. Proprietatea este sursa libertăţii. Dacă acestea două sunt garantate, ordinea naturală se realizează în mod eficient. Accentul este pus pe proprietatea privată personală ca dreptul de posesiune asigurat şi garantat de forţa unei autorităţi tutelară şi suverană a oamenilor întruniţi în societate. A fi proprietar personal desemna calitatea acestuia de a dispune, după propria voinţă, de propriile posibilităţi şi însuşiri, de a urmări propriul interes şi de a folosi rezultatele activităţii sale.
- Cunoaşterea de către cetăţeni a instrucţiei publice (legislaţiei) ca mijloc important pentru respectarea ordinii naturale şi pentru realizarea, prin ea, a fericirii personale. Fiziocraţii vedeau în instruirea publică un proces de învăţare propriu-zis, menit a cultiva, a forma în rândurile cetăţenilor o opinie politică capabilă să recunoască şi să asigure realizarea „Ordinii Naturale”.
- Efectuarea lucrărilor publice. Statul trebuia, în viziunea fiziocraţilor, să creeze, mai ales, o infrastructură corespunzătoare dezvoltării eficiente a agriculturii. Şi aceasta întrucât, după părerea lor, tot ce stimula dezvoltarea agriculturii corespundea „Ordinii Naturale”.
Făuritorii liberalismului economic clasic Adam Smith, David Ricardo, J.B.Say ş.a., ca şi fiziocraţii, nu admiteau intervenţia statului în activitatea economică privată. Aceasta întrucât intervenţia statală nu poate să conducă decât la fixarea artificială a preţurilor şi la impunerea unui fel de monopol, care va conduce la încălcarea mecanismelor ideale ale concurenţei perfecte.
în accepţiunea liberalilor clasici statul trebuie să intervină numai în cazurile când acţiunea individuală este imposibilă, dar şi atunci cu caracter limitat. Ei recunoşteau statului numai trei funcţii:
- Administrarea justiţiei;
- Apărarea ţării;
- Construirea şi întreţinerea anumitor instituţii publice.
De menţionat, că pentru liberalii clasici neintervenţia statului în economie era un principiu general şi nu o regulă absolută, lată câteva împrejurări în care ei considerau prielnică şi chiar necesară intervenţia statului:
L Fixarea legală a ratei dobânzii;
- Administrarea poştelor;
- Instrucţia publică primară obligatorie; examen de stat necesar pentru admiterea în orice profesie liberă sau în orice post de încredere.
- Emiterea şi punerea în circulaţie a banilor.
Reprezentanţii socialismului utopic (irealizabil) Saint-Simon, Charles Fourier, Robert Owen ş.a. propuneau înlocuirea mecanismului spontan de reglare a proporţiilor economice şi sociale implementat de liberalii clasici, cu intervenţia statului.
în viziunea căutătorului de alternative la liberalismul economic clasic Jean-Charles Leonard Sismondi, cauza şi forma de manifestare a crizelor de supraproducţie în societatea capitalistă o constituie repartiţia rezultatelor producţiei. Venitul nou creat se concentrează în mâini prea puţine, cei mai mulţi rămânând săraci. Puterea lor de cumpărare se situează mult sub oferta pieţei. Dezechilibrele, mizeria materială şi morală, pentru o mare majoritate a populaţiei, apar ca rezultat a lipsei justiţiei sociale. După părerea lui, justiciarul nu poate fi decât statul. El trebuie să intervină pe cale legislativă pentru a tempera mecanismele pieţei libere, pentru a asigura protecţia socială şi ocuparea cât mai deplină a forţei de muncă.
Sismondi n-a fost socialist. El n-a pledat pentru egalitarism şi nici pentru planificare centralizată. Sismondi vroia o economie de piaţă moderată prin prezenţa statului. Şi, deasupra tuturor, cerea mai multă justiţie socială.
Fiedrich List, fondatorul doctrinei naţionalismului economic, prin lucrarea sa Sistemul naţional de economie politică (1841) a dat glas necesităţilor de protejare a intereselor de industrializare, de unificare şi dezvoltare a forţelor productive naţionale ale Germaniei şi ale altor ţări aflate în situaţii similare. El a respins concepţia ordinii naturale, pe care se baza liberalismul clasic, şi a adoptat concepţia ordinii pozitiviste, fâcând din stat şi intervenţia sa în economie factori importanţi ai dezvoltării economice. „Statul, – scria Fr.List în lucrarea menţionată, – este constituit din oameni care s-au născut liberi, dar pe care nu este îndeajuns să-i laşi să acţioneze anarhic, ci trebuie să-i sprijini pentru ca în activitatea lor să nu fie tulburaţi. Puterea statului rezidă în suma puterii indivizilor; legătura dintre aceşti indivizi izolaţi, creată prin lege şi care constituie forţa totală pentru a realiza bunăstarea generală, se numeşte stat”. în sistemul său, nu homo oeconomicus este elementul de bază al vieţii economice, ci statul cu structurile şi politica sa, naţiunea cu nevoile ei de consolidare economică şi politică.
O deosebită atenţie studiului statului a acordat Friedrich Engels (1820-1895). în evoluţia sa ca forţă politică, remarcă Fr.Engels, statul are tendinţa să se detaşeze de societate, transformându-se din slugă în stăpân, cu posibilităţi de acţiune în două direcţii: cea a dezvoltării economice normale, caz în care contribuie la accelerarea dezvoltării economice şi nu intră în conflict cu societatea; în direcţie diferită şi contrară evoluţiei economico-sociale, caz în care intră în conflict cu economia şi societatea.
Creşterea rolului statului în economie, inclusiv în calitate de proprietar, este condiţionată, în opinia lui Fr.Engels, de apariţia monopolurilor şi transformarea concurenţei perfecte în concurenţă imperfectă, de cerinţa soluţionării unor probleme generale ale societăţii, precum cele legate de căi ferate, poştă, telegraf şi altele de acest gen.
Neoclasicii Kart Menger, William Stanley Jevons, Leon Walras ş.a., în cercetările lor au făcut abstracţie de rolul economic al statului. Realitatea a arătat, însă, că statul este necesar, că succesele activităţii economice contemporane tot mai mult depind de elaborarea şi realizarea politicilor economice guvernamentale. De aceea L.Walras a fost nevoit să ataşeze statul în calitate de factor exterior al economiei. O societate economică, menţiona el, n-ar putea să funcţioneze fără intervenţia unei autorităţi însărcinate cu menţinerea ordinii, securităţii, cu realizarea dreptăţii, cu asigurarea apărării naţionale şi cu înfăptuirea multor altor lucruri necesare. Or, statul nu este un întreprinzător; el nu- şi vinde produsele pe piaţă nici după principiul liberei concurenţe, nici după principiul monopolului sau maximizării produsului net, el te vinde adesea cu pierdere, le dă uneori gratuit. Statul procedează astfel din motivul că serviciile lui fac obiectul unui consum colectiv şi nu individual. Cheltuielile făcute de stat pentru acordarea bunurilor publice sunt acoperite, de regulă, din impozite luate de la populaţie. Corect ar fi, după L.Walras, ca ele să fie acoperite din renta ce ar trebui încasată de stat din arendarea terenurilor şi a altor factori naturali luaţi de la particulari şi trecuţi în proprietatea publică.
Şi instituţionaliştii acordă o mare atenţie cadrului juridic şi intervenţionalismului rezonabil în viaţa economică. Adepţii acestui curent de gândire economică Trosten Veblen (1857-1929), John Commons (1862-1945) şi Wesly C.Mitchell (1875-1948) apreciau că economia modernă este o economie mixtă cu un puternic sector public şi un stat însărcinat cu justiţia socială şi reglarea economică; un stat redistribuitor de venituri; un plătitor de „salarii indirecte”.
întemeietorul dirijismului economic John Maynard Keynes considera că pentru a aduce şi menţine economia de piaţă contemporană în stare de echilibru nu este suficient jocul liber al pieţei, ci se impune şi intervenţia masivă a statului. Esenţa măsurilor de politică economică ale statului, preconizate de J.M.Keynes, vizează stimularea cheltuielilor pentru consum şi investiţii, „ exact cu suma necesară pentru a menţine utilizarea deplină a forţei de muncă.
Deci, măsurile propuse de J.M.Keynes pentru funcţionarea economiei de piaţă în condiţii de echilibru urmăreau: a) stimularea consumului neproductiv; b) stimularea investiţiilor. Aceasta putea fi asigurată prin:
li o politică de preţuri care să împiedice formarea economiilor;
21 o politică de impozite şi taxe de natură să preia de la populaţie sumele economisite;
3} comenzi de stat care să asigure realizarea avantajoasă a părţii din producţie care nu s-ar realiza din cauza economiilor;
41 investiţii ale statului, în special în sectorul social, pentru sporirea puterii de cumpărare a populaţiei;
5_ promovarea de către stat a unei politici a creditului ieftin;
61 asigurarea de preţuri avantajoase întreprinderilor, încât rata profitului să fie mai mare decât rata dobânzii;
7X statul să asigure o eficienţă marginală a capitalului cât mai mare;
81 aprovizionarea cu materii prime ieftine.
Neoliberalii, şi în primul rând Friedrich Augustus von Hayek (1899-1992), afirmă că pentru menţinerea şi buna funcţionare a economiei de piaţă sunt necesare următoarele reguli: abţinerea fiecărui individ, a fiecărui agent economic de la apropierea pe nedrept a proprietăţii altora; îndeplinirea corectă şi la timp a obligaţiilor contractuale asumate. Numai respectându-le, lupta tuturor împotriva tuturor se transformă în lupta tuturor pentru toţi, în condiţiile economiei de piaţă. Regulile pot fi respectate numai într-un cadru instituţional şi constituţional corespunzător, democratic. De aceea, statul de drept se cere a fi însoţitor obligatoriu al economiei de piaţă.
în concepţia lui Fr.Hayek, statui de drept poate oferi un cadru democratic cu următoarele condiţii: aparatul, structura şi legile lui să fie croite pe comportamentul raţional al omului, adică să fie pentru om şi nu omul pentru ele; legile să fie democratice prin conţinut şi modalităţi de aplicare, iar toţi oamenii, toţi agenţii economici să fie egali în faţa legilor; justiţia distributivă şi controlul statului asupra economiei sunt incompatibile deoarece se creează condiţii pentru favorizarea unora şi defavorizarea altora; libertatea individuală trebuie concepută şi realizată numai în cadrul societăţii civile, nu în afara ei. Intervenţia statului în economie este admisă de neoliberali numai în măsura în care asigură mersul normal al activităţii economice, previne şi stopează nedreptatea din partea unor forţe de presiune. Pentru ca statui să nu devină un opresor şi Jefuitor la lumina zilei”, el trebuie să aibă puteri limitate şi să acţioneze pe baza legilor; să fie stat de drept şi să ţină seama de sfera drepturilor individuale. Funcţionarii statului să nu aibă nici un privilegiu, să se supună legii ca orice persoană particulară.
Atribuţiile statului în economie trebuie să fie limitate, dar aceasta nu înseamnă că el trebuie să fie slab. După Fr.Hayek, un stat slab, care nu se poate opune samovolniciilor unor persoane sau grupuri de presiune, este tot aşa de rău ca şi unul care promovează el însuşi samovolnicia şi asuprirea.
Neoliberalii admit intervenţia statului – cu restricţiile menţionate într-un cadru larg de activităţi, de la susţinerea sistemului bancar şi difuzarea informaţiei, până la finanţarea activităţilor publice, a controlului mediului înconjurător, şi garantarea minimului de trai.
