Economiştii care provin din ţările subdezvoltate, şi îndeosebi din lumea latină, opun o viguroasă opinie în chestiunea originii subdezvoltării inegalităţilor lumii contemporane, contradicţiilor şi blocajelor.
Practic, teoriile CEPAL, dar şi ale Indiei şi Chinei sunt foarte apropiate de cele marxiste cu privire la geneza subdezvoltării, atât în forma “economiei periferice”, cât şi sub cea a “dependenţei”.
În prima categorie de teorii, amintim în principal pe economiştii grupaţi în şcoala latino-americană a Comisiei ONU pentru America Latină (CEPAL), Raul Prebisch, H.Flores de la Pena, F.H.Cordoso, Octavio Rodriguez, Celso Furtado,
- Singer, Gonzales Arroyo, Arturo Pinto, Jorje Maiore, Calil Padis, Helio Jaquaribe, Rene Baez, Ruy Mauro Marini, Jacques Chonchol ş.a., pentru India – Jawaharlal Nehru, P.Ch.Mahalanobid, pentru China – Qian Junrui, Xing Anhuang, Xia Zhenxig şi pentru România – Manoilescu.
Teoria “economiei periferice” este o contribuţie însemnată a gândirii economice latino-americane, a elucidării genezei subdezvoltării, a studierii structurilor şi mecanismelor acestui fenomen. Această teorie a fost considerată drept cea mai progresistă concepţie care a stat la baza strategiilor de dezvoltare, în cea mai mare parte, a ţărilor latino-americane, încă din primul deceniu al Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. Conform acesteia, până în sec. XVIII-XIX, nici o ţară nu era mai înaintea altora; stratificarea lor în ţări dezvoltate şi ţări subdezvoltate s-a făcut după aceea.
Care a fost cauza?
Începe era revoluţiilor industriale, care dintr-un motiv sau altul s-au produs mai întâi în ţările din Nord-Estul Europei. Celelalte au rămas încet-încet în urma acestei zone şi astfel, s-a format un “centru” şi o “periferie”. Susţinătorii teoriei “economice periferice” văd subdezvoltarea în produsul istoric al formării “centrelor”, în colonialism şi neocolonialism.
“Periferiei” îi revenea rolul de a furniza materii prime, energie şi produse agroalimentare “centrul”, primind în schimbul acestora produse manufacturate. În timp ce “centru” îşi dezvolta industria şi introducea progresul tehnic în toate ramurile, în “periferie” se dezvolta doar industria extractivă şi exportul în măsura impusă de interesele “centrului”, folosind în celelalte ramuri tehnologia veche. În consecinţă, răspândirea inegală a progresului tehnic a avut un rol hotărâtor în împărţirea lumii în cei doi poli – “centru” şi “periferie”. Pătrunderea mai accelerată a progresului tehnic în “centru” decât în “periferie”, concentrarea lui în ţările industrializate au fost, după părerea lui Raul Prebisch, factori hotărâtori în perpetuarea şi adâncirea decalajelor dintre cele două categorii de ţări. Concentrarea roadelor progresului tehnic la “centru” permite ca venitul real pe cap de locuitor, obţinut în urma creşterii productivităţii muncii, să crească mult mai rapid decât la “periferie”. Autorul acestei teorii, în lucrările “Dezvoltarea economică a Americii Latine şi problemele sale principale” (1950), “Spre o nouă politică comercială pentru dezvoltare” (1964), “Capitalismul periferic. Crize şi transformare” (1981), Raul Prebisch arată că, în timp ce concentrarea progresului tehnic şi a beneficiilor sale, permite “centrelor” atingerea unor niveluri ridicate de dezvoltare, acelaşi fenomen, duce la perpetuarea înapoierii structurale a “periferiilor”, iar înapoierea structurală permite concentrarea dezvoltării la “centru”.
Pe baza abordării istorice a subdezvoltării, a analizei economice a ţărilor latino-americane, el a dezvăluit netemeinicia teoriei clasice a “diviziunii muncii” sau a “costurilor comparative”. Raul Prebisch consideră că problemele Americii Latine derivă din caracterul periferie al economiei sale şi determinarea seculară a condiţiilor de comerţ exterior cu ţările industrializate. Deteriorarea raporturilor de schimb nu este numai mecanismul care favorizează “centrul”, ci acela care favorizează transferul de venituri din “periferie” spre “centru”, una din cauzele principale ale subdezvoltării. “Veniturile – spune Prebisch – cresc în “centru” cu o viteză mai mare decât la “periferie”, deoarece creşterea productivităţii la producţia industrială nu se transformă în preţuri, datorită faptului că oligarhiile îşi apără rata lor de profit, iar sindicatele presează în vederea menţinerii nivelului salariilor. Astfel, în schimbul internaţional există tendinţa scăderii relative a preţurilor primare”.
Este, desigur, greşit să se considere că inechităţile din comerţul internaţional izvorăsc din acţiunea factorilor instituţionali – lupta sindicală, efectele monopolurilor etc. dar în problema studierii “structurii productive” a economiilor latino-americane este plauzibil caracterul “deformat” al acestora fiindcă “dezarticulată” desemnează faptul că structura de producţie a “periferiei” indică ramurile de care are nevoie “centrul” – extracţia şi exportul de materii prime şi produse agroalimentare, caracteristic monoproducţiei şi monoculturilor. Referitor la exportul ţărilor latino-americane, Celso Furtado, un alt mare economist al CEPAL, scria: “Exportând aceleaşi materii prime şi importând produse manufacturate din afara regiunii, între ţările latino-americane nu s-au format legături economice. Cu toate eforturile făcute în America Latină, în prezent, pentru dezvoltarea cooperării şi pentru integrare economică, legăturile economice dintre ţările subcontinentului sunt restrânse faţă de legăturile lor economice cu ţările capitaliste dezvoltate şi, în primul rând, cu SUA. Evoluţia relaţiilor economice internaţionale – continuă el – nu a însemnat crescândul schimb care să favorizeze dezvoltarea tuturor ţărilor ei, în primul rând, crearea de poli care deţineau controlul fluxurilor financiare, care orientau transformările internaţionale de capital, finanţare, stocurile strategice de produse exportabile, interveneau în favoarea preţurilor”.
Economia “periferiei” joacă rolul de zonă complementară, faţă de cea a “centrului” şi, de aceea, nu şi-a dezvoltat industria, agricultura şi comerţul în propriile interese.
Este evidentă lipsa articulaţiilor dintre ramuri şi subramuri, dezvoltarea unilaterală a economiei adâncind dependenţa faţă de ţările industrializate, faţă de metropolă.
Astfel, cum arată profesorul Constantin Mecu, “dislocând parţial structurile care l-au precedat, capialismul a conservat, totodată, latifundiile şi proprietăţile restrânse existente în agricultură. Din acest impact a rezultat o structură hibridă, mozaicată, denumită de unii economişti latino-americani structură pluriparticulară”. Celso Furtado, pune în evidenţă faptul că pătrunderea capitalismului strâns nu a avut loc, de fapt, în economia ţărilor “periferice”, ci prin intermediul lui, monopolurile şi-au asigurat pătrunderea chiar şi în structura puterii, ajungând uneori să prevaleze şi să-şi însuşească o mare parte din beneficiile societăţii. Iar Raul Prebisch, puternic marcat de influenţa “centrelor”, prin “tehnica, formele de consum şi existenţa instituţiile lor, idei şi ideologii”, afirmă că “sistemul capitalist imitativ se manifestă mai ales, în păturile superioare ale structurii sociale care formează societatea privilegiată de consum”. După părerea lui, exagerata imitare a formelor de consum a “centrului”, atragerea veniturilor în favoarea lor intră în dezacord cu acumularea de capital, atât de indispensabilă pentru sporirea productivităţii muncii şi pentru absorbirea şomajului.
Abordarea istorică a subdezvoltării pe baza “centrului” şi a “periferiei”, a economiei dezarticulate duce la concluzia că la originea subdezvoltării se află un proces de incompativilitate, de grefă forţată şi de suprapunere a unor sisteme diferite.
După părerea indianului Jawaharlal Nehru, opoziţia dintre “naţionalismul progresist şi internaţional retrograd” al ţărilor capitaliste puternic dezvoltate, îl face, totuşi, să nu înţeleagă ce s-a petrecut cu India care, la data sosirii Angliei ca metropolă avea “mai mulţi ştiutori de carte decât Anglia şi celelalte ţări europene” şi totuşi, această ţară n-a putut beneficia de bogăţia sa, “capitalul fiind necontenit pompat din India”. Când au venit englezii în India, au găsit metode de producţie şi de organizare a producţiei şi comerţului pe acelaşi plan cu cele care fuseseră adoptate în orice altă ţară din lume. “Aventurierii străini – spune el – au fost atraşi în India de calitatea superioară a produselor, care aveau multă căutare în Europa. Producţia în India era atât de eficientă şi de bine organizată, iar măiestria meşteşugurilor şi a meseriilor indiene erau atât de mult apreciate, încât ei au putut face faţă concurenţei chiar unei tehnici de producţie mai perfecţionată, cum ar fi cea engleză”. De aceea – scria J.Nehru – “mi se părea monstruos ca o ţară atât de mare cum e India, cu bogatul şi vechiul ei trecut, să fie legată prin lanţuri de o insulă îndepărtată, care îi impunea voinţa sa. Şi mai monstruos era faptul că această uniune forţată dusese la o mizerie şi la o degradare fără margini”.
Seamănă deosebit de mult punctul de vedere al sud-americanilor cu ceea ce spune Nehru. Bunăoară, aprecierea potrivit căreia “atrage atenţia faptul semnificativ că regiunile Indiei care s-au aflat cel mai îndelungat timp sub stăpânirea englezilor sunt, în prezent, cele mai sărace” este aidoma celor despre “centru” şi “periferie”. O dovadă în plus o constituie şi faptul că – după cum ni se relatează – “din momentul în care în India a apărut necesitatea unei industrii moderne – şi eu cred că această necesitate s-a ivit cu cel puţin 100 de ani în urmă – englezii au căutat să ne convingă că India este o ţară eminamente agrară şi că este în interesul ei să-şi concentreze toate eforturile asupra agriculturii. Dezvoltarea industrială a ţării ar putea să strice echilibrul şi să aibă o înrăurire nefastă asupra ramurilor sale principale – agricultura”. La rândul său, P.C.Mahalanobis se situează printre gânditorii indiei contemporani cei mai lucizi şi mai profunzi. Spre deosebire de Ghandi şi Nehru, bunăoară, concepţia sa privind subdezvoltarea economică are un contur precis şi o încărcătură economică şi ştiinţifică preponderentă, faţă de cea politică şi pasională care se remarcă la aceştia. În lucrările lui de maturitate ca: “Problemele economice ale dezvoltării Indiei şi altor ţări subdezvoltate”, “Să construim o nouă epocă”, “Despre planificare”, ş.a., este formulată ideea justă că “subdezvoltarea este produsul unei evoluţii istorice, specifice unor anumite ţări şi popoare, caracterizată prin blocarea mecanismelor proprii acestora, prin dominaţai externă şi internă de factură colonialistă”. Mahalanobis desprinde şi cauzele subdezvoltării, care rezidă în “dominaţia brutală a unor forţe exterioare, imperialiste şi colonialiste asupra economiei indiene”. Opoziţia sa deschisă faţă de teoria economică clasică în problemele subdezvoltării este exprimată în cuvintele: “Nu se poate să nu menţionăm că teoriile economice clasice şi keynesiste create în ţările foarte dezvoltate este posibil să fie potrivite pentru acestea, dar ele sunt puţin utile în legătură cu problemele dezvoltării economice indiene, deoarece ele nu au ajutat dezvoltarea Indiei şi altor ţări slab dezvoltate ci, dimpotrivă, au îngreunat-o”. Şi în China există asemenea păreri. După opinia lui Qian Junrui – fost director al Institutului de Economie şi de Politică Mondială a Academiei Chineze – “statele subdezvoltate sunt state tinere, cu structuri economice iraţionale, independente politic, dar dependente de capitalul şi tehnologia străină”.
Teoria economiei dezarticulate a fost îmbogăţită de românul Mihail Manoilescu, care în 1929, în lucrarea „Theorie du protectionisme et de l’echange international” a dat lovituri de graţie teoriei ricardiene moderne, a lui Heckscher şi
Ohlin privind costurile comparative şi avantajele relative. Această teorie ia ca punct de plecare structurile economiilor naţionale, care trebuie realizate în mod raţional pe baza unor politici economice active, în funcţie de cerinţele complexelor economiilor naţionale, care să asigure independenţa dezvoltării şi ridicarea productivităţii muncii naţionale, pe principiul cărora se bazează schimburile economiei internaţionale echilibrate. De altminteri, Raul Prebisch a fost precedat de Mihail Manoilescu în ideile cu privire la “productivitatea aferentă” a ţărilor subdezvoltate, aşa cum îl găseşte profesorul american Joseph Love. Manoilescu a scris că, pentru a fi scoase ţările agrere din postura de obiect al asupririi de către cele dezvoltate, este necesar să se industrializeze, dar nu oricum, ci în funcţie de cerinţele restructurării, să acorde prioritate ramurilor şi subramurilor în ordinea contribuţiei la sporirea productivităţii muncii naţionale. Potrivit concepţiei sale, toate ţările au şi dreptul, dar şi datoria de a se industrializa. Folosindu-se de coeficientul de eficacitate – ca produs pătratic al coeficientului muncii şi al capitalului – el stabileşte că “pentru ţările agricole şi înapoiate, există un mare avantaj relativ care le determină să treacă de la ocupaţiile agricole la ocupaţiile industriale” şi că “o ţară are nevoie de industrie, nu numai ca mijloc de satisfacere directă a nevoilor sale, ci şi ca mecanism care creează putere de cumpărare pe care poate s-o valorifice faţă de alte naţiuni”. El a demonstrat că industrializarea tuturor lumii nu restrânge, ci amplifică comerţul internaţional, posibilităţile de desfacere a produselor deja industrializate. De aceea, Raul Prebisch şi Mihail Manoilescu au susţinut un alt gen de diviziune internaţională a muncii, care să se bazeze pe difuzarea industriilor în toate ţările globului în aşa fel încât să dispară împărţirea în “centru” şi “periferie”, să seapropie nivelurile naţionale ale productivităţii muncii, să se reducă decalajele economice şi gradul de civilizaţie.
A doua grupă de teorii despre subdezvoltare aparţinând tot “sudiştilor” Fernando Heinrich Cardoso, Augusto Salazar Bondi, Virgilio Roel, Ruy Mauro Marini ş.a. Este cea a “dependenţei”, teorie care îşi aduce o însemnată contribuţie la descifrarea mecanismelor economice şi politico-culturale a ţărilor subdezvoltate folosite în relaţiile internaţionale, la identificarea factorilor ce perpetuează această stare, cu decalajele aferente şi consecinţele lor, precum şi a căilor viabile şi realiste pentru lichidarea subdezvoltării. Ei pledează pentru o analiză exclusiv contemporană a subdezvoltării, şi nu doar la trecutul colonial. Ca şi adepţii teoriei “economiei dezarticulate”, a “centrului” şi “periferie”, ei pornesc de la analiza istorică a fenomenului subdezvoltării, ceea ce le facilitează înţelegerea dependenţei actuale a statelor faţă de statele industrializate, dezvoltate.
Este subliniată în această teorie în primul rând, exploatarea colonială şi asuprirea străină, care a prezidat cursul ulterior al statelor subdezvoltate în plan economic, politic, social şi cultural. Dacă colonialismul ar fi însemnat doar stabilirea dominaţiei politice, cum susţin unii economişti şi oameni politici occidentali, nu s-ar putea explica de ce, după cucerirea independenţei politice, aceste state n-au reuşit să lichideze şi starea de dependenţă economică, după aproape 200 de ani. Noile state de pe continentul latino-american n-au reuşit să-şi transforme şi economia, viaţa socială şi culturală pe măsura independenţei politice.
Dovadă că aceste ţări s-au articulat cu metropola, cu cerinţele acesteia şi vor produce şi exporta bunurile primare în schimbul produselor manufacturate – ale zilei de ieri – la preţuri considerabile. Cu alte cuvinte, începând din sec. XVIII- XIX, “se configurează dependenţa – subliniază Ruy Mauro Martini – înţeleasă ca o relaţie de subdezvoltare între naţiuni formal independente, în cadrul căreia relaţiile de producţie ale naţiunilor subordonate sunt modificate sau recreate pentru a asigura reproducţia lărgită a dependenţei”. Istoria subdezvoltării, în concepţia autorilor teoriei “dependenţei”, este de fapt istoria dezvoltării metropolelor, pentru că subdezvoltarea a constituit şi încă mai constituie baza dezvoltării metropolelor. Pe lângă factorii externi, care au determinat apariţia şi perpetuarea dominaţiei Sudului, un loc important revine alianţei păturii conducătoare locale cu interesele străine.
