În scopul prezentării, în ansamblu, a analizei materialelor ştiinţifice asupra migraţiei economice, considerăm elocventă prezentarea acestora structurate după două principii, dialogul rămânând deschis:
- principiul esenţei apariţiei migraţiei sau cauzei declanşatoare a fenomenului şi
- principiul permanenţei fenomenului migraţiei forţei de muncă.
I. În lucrările ştiinţifice, axate pe cercetarea naturii fenomenului , migraţia se analizează ca un fenomen benefic, în principal, pentru indivizii-migranţi şi familiile/gospodăriile lor, iar obiectul cercetărilor îl constituie determinarea factorilor ce determină apariţia mi graţiei.
În lucrările lui William Arthur Lewis, „Economic Development with Unlimited Supplies of Labour” (1954); Michael P. Todaro, „International Migration in Developing Countries: A Review of Theory, Evidence, Methodology and Research Priorities.” (1976) şi Joaquin Arango, Professor of Sociology, Complutense University of Madrid „Explaining migration: a critical view” (2000), sunt conturate mai multe principii, care corespund celor ale teoriei economice neoclasice.
Viziunea lui William Arthur Lewis, economist influenţat puternic de teoria laissez-faire, referitoare la geneza migraţiei, se bazează pe un model de analiză bisectorială. Se plasează într- un cadru dualist, în antiteză, sectorul „tradiţional” (agricol), în care productivitatea marginală a muncii se află în procimitatea lui zero, şi sectorul „modern” (industrial), în care productivitatea marginală a muncii este strict pozitivă. Aceste idei au pornit de la faptul că el a constatat existenţa unui surplus de forţă de muncă în zona rurală. Surplusul menţionat este absorbit continuu de oraşe prin intermediul migraţiei, care furnizează mâini de lucru sectorului industrial în plină expansiune. Acest mecanism contribuie la alocarea optimă a factorului muncă. Fenomenul migraţiei, în paralel, prezintă şi urmări sociale benefice.
În acelaşi domeniu, Michael P. Todaro a elaborat un model ce prefigurează procesul migraţiei din sate spre oraşe, chiar în condiţiile unui nivel simţitor al şomajului în oraşe. În concluzie, putem remarca că, în lucrările atribuite de noi la această teorie, analiza se axează doar pe factori macroeconomici ca: deosebirile geografice ale regiunilor de origine şi destinaţie ale migranţilor, structura vârstnică a populaţiei, nivelul ocupării forţei de muncă şi posibilităţile de ocupare a forţei de muncă.
Adepţii teoriei economice neoclasice privelegiază rolul factorilor economici în explicarea apariţiei fluxurilor de migraţie (la nivel macro) şi a deciziei de migraţie (la nivel micro).
Conform lucrării „Explaining migration: a criticai view” (2000), decizia de migraţie reprezintă rezultatul unui proces prin care individul evaluează raţional beneficiile migraţiei internaţionale.
Inconvenientul acestor cercetări constă în neglijarea faptului că creşterea în sectorul industrial era susţinută de acumularea rapidă a capitalului şi progresul tehnic, şi nu doar de factorul muncă.
Lucrarea lui Oded Stark şi D. Bloom, „The new economics of labor migration” (1985), a prezentat viziuni revoluţionare asupra migraţiei la acea vreme. În lucrare, au fost puse bazele unei noi teorii asupra migraţiei: Noua Teorie Economică a Migraţiei Forţei de Muncă, cunoscută sub abrevierea NELM (New Economics of Labor Migration), dezvoltată şi în alte lucrări, precum şi de alţi cercetători în decursul timpului.
Oded Stark şi D. Bloom consideră că motivaţia migraţiei pentru muncă este de natură economică şi se datorează, în cea mai mare parte, unor factori macroeconomici, ca instabilitatea şi eşecurile pieţelor locale (agricole), lipsa posibilităţilor de asigurare a riscurilor culturilor şi altor mijloace de viaţă, protecţia preţurilor şi lipsa accesibilităţii creditului, dar şi de factorii socio-culturali.
În lucrarea lui Michael J. Piore, „Birds of Passage: Migrant Labor and Industrial Societies” (1979), pentru prima dată, se întâlneşte teoria pieţei duble a muncii, care neglijează motivele şi deciziile luate la nivel „ne-individual”.
Michael J. Piore consideră că motivul principal al migraţiei îl constituie factorii de nivel macroeconomic – cererea structurală a economiilor moderne din regiunile de destinaţie (oraşe mari, ţări străine). În centrul cercetării, se află factorii atractivi ai regiunilor de destinaţie, inclusiv reducerea structurală a ocupării la nivelul de jos al ierarhiei profesionale, la lucrări prost plătite şi neprestigioase. Diferenţele dintre nivelurile de salarii reflectă stratificarea socială, scopul oamenilor fiind accederea la locuri de muncă de alt nivel decât locurile de muncă aflate la nivelul inferior, care, ulterior, trebuie ocupate de migranţi. Printre factorii atractivi fundamentali ai societăţilor regiunilor de destinaţie, M. Piore enumeră: (1) inflaţia structurală: aşteptările sociale formale şi neformale şi mecanismele instituţionale care asigură că salariile corespund ierarhiei de prestigiu şi că scăderea salariilor pentru muncile calificate este improbabilă, deoarece cauzele inflaţiei rezidă în salarii; (2) problemele motivaţionale: puţini nativi doresc locuri de muncă cu salarii mici, deoarece ei dispun de recompense financiare, generate de statutul lor de băştinaşi; (3) dualismul economic: o bifurcaţie a forţei de munca are loc din cauza dorinţei capitaliştilor de a folosi muncă permanentă şi muncă de rezervă, pe măsură ce economia fluctuează (fie şi pe sezoane); lucrătorii capital intensive (eng.) sunt mai costisitori şi pierd pe o piaţă a muncii primară sau câştigă în altele graţie avantajelor şi caracteristicilor specifice; (4) problemele demografice de furnizare a forţei de muncă: factorii de mai sus creează (şi, totodată, furnizează) o cerere permanentă a lucrătorilor necalificaţi.
Pilonul teoriei constă în existenţa unei pieţe a forţei de muncă duale, incluzând un sector primar, caracterizat, în principal, de un serviciu stabil, condiţii bune de muncă, beneficii secundare şi posibilitatea mobilităţii ascendente şi un sector secundar, cu serviciu necalificat şi instabil, condiţii grele sau periculoase de muncă şi slabe posibilităţi de mobilitate ascendentă pe scara ierarhică. Această teorie prezintă o serie de avantaje indiscutabile în explicaţii, unul dintre cele mai importante fiind conjugat cu justificarea aparentei contradicţii dintre migraţia forţei de muncă şi şomajul ridicat în cazul unor ţări de destinaţie, însă prezintă o serie de limite: (i) Teoria pieţei duble a muncii explică doar ce se întâmplă în ţara de destinaţie, furnizând o motivaţie convingătoare pentru apariţia programelor de tip guest worker şi răspunzând oarecum anticipat dezbaterii publice despre imigraţie şi temerilor fundamentale, potrivit cărora imigranţii ajung să concureze cu nativii în ocuparea locurilor de muncă. (ii) Teoria înaintată prezintă o viziune exclusivă din perspectiva societăţii, al cărei mesaj general poate fi tradus în termenii: avem nevoie de imigranţi pentru lucrurile pe care nu le putem/nu dorim să le facem, ei nu sunt o ameninţare pentru noi, deoarece n-au acces la segmentul primar. Problemele sociale al imigranţilor rămân în umbra ideii primare. (iii) Teoria pieţei duble a muncii denotă, că migraţia internaţională este dirijată de cererea de forţă de muncă şi, sub acest aspect, nu poate să explice decât o parte a realităţii. Ea explică doar cazul migraţiei bazate pe recrutarea forţei de muncă, fără a mai fi, în aceeaşi măsură, adecvată fluxurilor „spontane”, ce caracterizează perioada care a urmat după anii ’70 ai secolului trecut.
În lucrările lui Immanuel Wallerstein, „The Modern World System I: Capitalist Agriculture and the Origins of the European World Economy in the Sixteenth Century”(1974) şi Douglas S. Massey „Social Structure, Household Strategies, and the Cumulative Causation of Migration” (1989), expunerea problematicii corespunde principiilor teoriei sistemelor mondiale.
În aceste lucrări, principala cauză a migraţiei o constituie globalizarea economică şi politică. Globalizarea provoacă transformări sociale şi influenţează raporturile tradiţionale dintre patron şi angajat. Şi, anume globalizarea contribuie în cea mai mare măsură la introducerea mijloacelor de producere moderne, ce se soldează cu concedierea lucrătorilor necalificaţi.
Exponentul cel mai cunoscut al curentului, Immanuel Wallerstein, formulează existenţa a trei zone concentrice: centrul (puterile dominante), semi-periferie, perifeie, cu referire la roluri distincte în diviziunea internaţională a muncii.
În acest context, migraţia internaţională asigură fluxurile forţei de muncă de la periferii spre centrele economice, fiind facilitate de legăturile materiale (dezvoltarea transportului şi a telecomunicaţiilor), pe care ţările de origine ale fluxului de capital (centrul) sunt interesate/forţate să le dezvolte pentru a-şi derula investiţiile. Factorii, ce declanşează migraţia, sunt de natură structurală, în afara celor economici, răspândirea, prin diverse mijloace (massmedia având un rol major), a valorilor şi informaţiei despre stilul de viaţă occidental, creează aspiraţii greu de împlinit în spaţiul ţărilor periferice.
Cercetările lui I. Wallerstein şi D. Massey nu acordă atenţie deciziilor adoptate la nivel micro – de individ, familii/ gospodării.
II. Conturul generalizat al unui şir de lucrări ştiinţifice, ale căror teze principale argumentează faptul că factorii care provoacă migraţia se deosebesc de cei care fac migraţia permanentă, sugerează că aceste lucrări ar putea fi încadrate în şirul teoriilor migraţiei permanente.
Teoria reţelei sociale atribuie rolul de actor al procesului migraţionist reţelelor sociale. Această idee se întâlneşte în lucrările lui G.J. Hugo „Population Movement in Indonesia during the Colonial Period” (1981) şi Douglas, S. Massey „The Social and Economic Origins of Immigration”(1990a) şi „Social Structure, Household Strategies, and the Cumulative Causation of Migration” (1990b) şi este susţinută, în prezent, de mai mulţi cercetători, precum Ivan Light şi Stavros Karageorgis, Universitatea din California; Parminder Bhachu, Clark University.
Lucrările se axează pe analiza factorilor de nivel micro. Autorii consideră că legăturile dintre migranţi şi cei rămaşi acasă, familiile şi prietenii, iniţiază noi mişcări migraţioniste. Reţeaua de migranţi este „un set de legături interpersonale care leagă migranţi, foşti migranţi şi non-migranţi din ţara/regiunea de destinaţie şi cea de origine prin intermediul legăturilor de rudenie, prietenie şi origine comună („shared community origin” în original)” . Astfel, reţele sociale minimizează riscurile şi cheltuielile noilor sosiţi. Răspândirea acestor reţele atât în regiunile/ţările de origine, cât şi în regiunile /ţările de destinaţie ale migranţilor contribuie la majorarea potenţialelor fluxuri de migranţi. Limitele migratorii sunt dictate doar de timp, aşa cum regiunea de destinaţie a migratului pentru care se adoptă decizia, suferă schimbări în timp, devenind mai puţin atractivă pentru următorii migranţi.
În lucrarea lui Bernard Poirine, „A Theory of Remittances as an Implicit Family Loan Arrangement” (1997), remitenţele se analizează din punct de vedere al teoriei financiare şi se cercetează sub aspectul plasării unui împrumut în familie, care se realizează în trei trepte. Din punct de vedere al teoriei economice, lucrarea se atribuie la teoria neformală a creditului.
Conform interpretării prin prisma teoriei neformale a creditului, remitenţele sunt nişte împrumuturi neformale pentru dezvoltarea capitalului uman, în condiţii de rambursabilitate implicită. Familiile investesc iniţial în educaţia/pregătirea viitorului migrant, aşteptând ca rata de rentabilitate a investiţiei în capitalul uman să fie mai mare decât la alte investiţii.
În lucrările: S. Massey, R. Alarcon, H. Gonzalez, J. Durand „ Return to Atzlan: The Social Process of International Migration from Western Mexico” (1987); Thomas Faist „The Volume and Dynamics of International Migration and Transnational Social Spacesse” (2000) ş a., se remarcă conturul teoriei instituţionale a migraţiei.
Aceste studii se delimitează de altele, prin faptul că se consideră că nu individul sau familiile generează procesele migratorii, cauza acestora constituind-o procesele de macro-nivel.
Teoria instituţională consideră că permanenţa migraţiei se datorează existenţei unor instituţii/infrastructuri obşteşti, prin aceasta recunoscându-se existenţa şi importanţa reţelelor sociale, care sunt organizaţii implicate în dirijarea fluxurilor de migranţi clandestini (fără documente) şi pentru care această activitate (traficul de fiinţe umane) apare ca un business. Scopul acestor întreprinzători este satisfacerea cererii create de decalajul dintre numărul mare de persoane care încearcă să intre într-o ţară bogată („capital-rich country”, în original) şi numărul limitat de vize de imigrare, pe care aceste ţări, în mod obişnuit, le acordă.” Ei speculează şi, implicit, încurajează indirect tendinţele internaţionale de migraţie ilegală în scopul obţinerii profitului.
Pentru prima dată, Gunnar Myrdal, în lucrarea „Economic Theory and Under-Developed Regions” (1957), a prezentat o altă teorie – teoria dependenţei (determinării) cumulative.
Cercetarea acordă atenţie majoră proceselor social-economice la nivel macro. Fiecare eveniment de migraţie provoacă modificări ale contextului social, în care se adoptă decizii despre migraţiile viitoare, făcând migraţiile noi mai posibile. Există şase factori social-economici în regiunile de origine care se supun influenţei, generând noi fluxuri migratorii: (1) distribuirea veniturilor, (2) distribuirea terenurilor, (3) distribuirea regională a capitalului uman, (4) organizarea agriculturii, (5) cultura migraţiei, (6) importanţa socială a muncii pe diferite genuri de activităţi în parte.
Cercetarea fenomenului migraţionist a constituit obiectul lucrării autorilor Mary M. Kritz, Lin Lean Lim şi Hania Zlotnik, „International migration systems: a global approach” (1992), în care a fost elaborată teoria sistemului migraţional.
Problema-cheie a economiei migraţiei o reprezintă determinarea şi cercetarea fluxurilor migratorii stabile între regiunile de origine (ieşire) şi instalare (gazdă) în scopul explicării apariţiei şi prezenţei permanente a migraţiei. „Sistemul migraţional internaţional” se compune din totalitatea principalelor regiuni primitoare de migranţi din ţările de destinaţie şi totalitatea principalelor regiuni donatoare de migranţi din ţările de origine. Problema constă în aprecierea, studierea corelaţiei şi raporturilor dintre procesele migratorii în regiunile de origine şi cele de destinaţie. Procesul de luare a deciziilor la nivel micro (de individ sau gospodărie) se consideră de o importanţă majoră în permanenţa migraţiei.
Dacă, în a doua jumătate a secolului XX, cercetările privind tematica migraţiei economice se axau pe cercetarea cauzelor migraţiei, atunci, la începutul secolului XXI, cercetătorii din întreaga lume s-au axat pe efectele procesului migraţionist. În acest context, gestionarea eficientă migraţiei a devenit o prioritate politică atât pentru ţările dezvoltate, cât şi pentru ţările în curs de dezvoltare.
În lucrarea „Economic and Social Effects of Migration on Sending Countries” (2006), elaborată de Louka T. Katseli, Robert E.B. Lucas şi Theodora Xenogiani, se menţionează că este unanim recunoscut faptul că migraţia, în cazul unei gestionări adecvate, poate genera câştiguri importante nu numai pentru migranţi, dar şi pentru ţara-gazdă şi ţările de origine. Ţările în curs de dezvoltare, în special, pot beneficia de o mulţime de câştiguri în termeni de creştere, de investiţii, acumulare de capital uman şi reducerea sărăciei, dacă reuşesc să restructureze eficient economiile lor şi să difuzeze aceste beneficii în întreaga economie. Însă, pentru a fi posibil acest fapt, migraţia şi politicile de dezvoltare trebuie să devină mai coerente.
Datele privind remitenţele au servit drept obiect al diferitelor studii încrucişate dintre diverse ţări. Astfel, în literatura economică, se constată o creştere relativă a cercetărilor empirice ale impactului remitenţelor asupra creşterii economice.
Primul dintre aceste studii a fost „Are Immigrant Remittance Flows a Source of Capital for Development?”(2003) – studiul elaborat în baza unui eşantion de 83 de ţări, în perioada 1970-1998 şi a unui model de regresie în funcţie de creşterea PIB-ului real pe cap de locuitor, remitenţelor la PIB, precum şi modificarea acestui raport condiţionat de rata de investiţii, rata inflaţiei, specificul regional, precum şi raportul dintre fluxurile nete de capital privat la PIB[1]
FMI a efectuat studiul „Two Current Issues Facing Developing Countries” (2005)[2], utilizând un model de regresie, similar cu precedentul, pe un set de 101 ţări, în baza datelor statistice din perioada 1970-2003. Spre deosebire de studiul anterior, aici s-a folosit variabila remitenţe agregate. Studiul FMI a utilizat încă două variabile: distanţa dintre ţara de origine şi ţara de destinaţie principală a migranţilor şi raportul în care ţara de origine şi ţara de destinaţie principală vorbesc aceeaşi limbă. Studiul nu a constatat niciun efect statistic semnificativ al remitenţelor asupra creşterii economice.
În 2006, pe baza unui set de 68 ţări a fost elaborat studiul „Migration and Remittances: The Impact on the Countries of Origin”, cu utilizarea unui model de regresie, în care variabila dependentă este rata medie anuală de creştere a PIB-ului pe cap de locuitor în perioada 1980 – 2004. Modelul include analiza unui set de 68 de ţări. Regresiile nu includ ca variabile investiţiile. Motivul este că investiţiile ar putea fi provocate, într-o anumită măsură, de remitenţe şi, prin urmare, mărimea acestora ar putea capta unele efecte ale remitenţelor. Coeficientul estimat în baza remitenţelor totale la PIB a fost pozitiv şi semnificativ atât în cazul când au fost utilizate mărimile medii ale remitenţelor, cât şi în cazul când remitenţele iniţiale au fost utilizate în funcţie de aportul lor la PIB.
În ultimii ani, cercetările din domeniul migraţiei, dintre care menţionăm „The impact of remittances of international migrants on the standard of living of the left-behind families in Turkey” şi „Remittances And Development: Challenges For Africa”, şi-au deplasat accentul de la cercetarea migraţiei ca fenomen negativ, legat de exodul creierelor, la recunoaşterea efectelor pozitive ale ei asupra dezvoltării, în special a ţărilor de origine[3].
Banca Mondială a elaborat mai multe studii, în decursul timpului, însă, complementar celor descrise până acum, în „World Development Indicators” (2006), a inclus variabile dependente (remitenţele şi educaţia, remitenţele şi gradul de intermediere financiară, remitenţelor şi calitatea indicatorilor instituţional) în trei modele de creştere separate, care au avut aceleaşi specificaţii ca modelele de creştere examinate anterior, şi au argumentat că remitenţele influenţează pozitiv creşterea economică în prezenţa unor politici complementare, care să sporească investiţiile în educaţie, profunzimea intermedierii financiare sau calitatea instituţională .
Lucrarea „Macroeconomic consequences of remittances” (2008) a apărut ca răspuns la creşterea fluxurilor de remitenţe din lume şi la cererea Consiliul Executiv al FMI pentru o investigaţie aprofundată a remitenţelor, a sistemelor de transfer al remitenţelor, inclusiv efectul lor asupra sărăciei şi performanţelor macroeconomice.
Concluziile, ce reies din lucrare, relevă că este dificilă obţinerea unui efect pozitiv robust al remitenţelor migranţilor asupra creşterii economice. În multe cazuri, remitenţele/PIB nu prezintă o corelaţie semnificativă cu creşterea economică. Un coeficient pozitiv şi semnificativ privind investiţiile apare numai când se exclud din estimare alte efecte. Pe de altă parte, efectele rezultate pentru anumite ţări pot indica faptul că aportul remitenţelor la creşterea economică este foarte dependentă de circumstanţele individuale de ţară. În plus, rezultatele sugerează că remitenţele ar putea reduce creşterea economică în multe ţări. Rezultatele empirice susţin ideea că remitenţele diminuează volatilitatea macroeconomică pe termen lung, însă lucrarea nu developează mecanismul exact prin care remitenţele reduc volatilitatea. Deşi, pentru nicio ţară, nu există dovezi clare, cercetarea înaintează prezumţia convenţională, potrivit căreia încasările mari de remitenţe au tendinţa de a aprecia cursului de schimb real.
Studiile lui George Borjas, unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători ai migraţiei, desfăşurate în decurs de zeci de ani, indică faptul că, în general, imigraţia economică prezintă efecte economice marginale pozitive nete. Problematica cercetărilor nu se rezumă la determinarea efectului rezultativ net, ci, mai degrabă, la modul în care avantajele şi dezavantajele imigrării sunt distribuite în întreaga economie. În lucrarea „Cross-country variation in the impact of international migration: Canada, Mexico, and the United States”(2007), citându-l pe Borjas, constatăm că: „… punctul crucial al ipotezei cercetate nu este dacă întreaga ţară se face mai bine în urma imigraţiei pentru muncă, ci despre modul în care plăcinta economică este feliată şi împărţită între participanţii şi neparticipanţii la acest proces (nota autorilor: procesul migraţionist)”.
Recent, au fost publicate două studii consacrate aspectului financiar al fenomenului migraţionist: „Remittances and Banking Sector Breadth and Depth: Evidence from Mexico” (2010), care arată că remitenţele exercită un impact pozitiv şi semnificativ asupra dezvoltării financiare. Estimarea cea mai conservatoare sugerează că creşterea cu un procent a gospodăriilor care primesc remitenţe conduce la creşterea cu o sucursală bancară la 100.000 de locuitori, cu 31 conturi la mia de locuitori şi creşterea cu 3,4 p.p. a raportului depozite/PIB.
O altă lucrare, „Do Workers’ Remittances Promote Financial Development?” (2006), utilizează date privind fluxurile de remitenţe ale lucrătorilor-migranţilor din 99 de ţări în curs de dezvoltare în perioada 1975-2003 pentru a studia impactul remitenţelor asupra dezvoltării sectorului financiar[4]. Lucrarea oferă dovezi clare ale unei legături pozitive semnificative şi robuste între remitenţe şi dezvoltarea financiară, materializată la prima etapă prin contribuţia remitenţelor la creşterea nivelului agregat al depozitelor şi creditelor intermediate de sectorul bancar local.
Printre lucrările ştiinţifice consacrate cercetării impactului remitenţelor, un studiu asupra fluxurilor de remitenţe, intrate în 74 de ţări în curs de dezvoltare, în perioada 1983-2004, sprijină argumentul că remitenţele diminuează costurile autorităţilor monetare de susţinere a cursului de schimb şi sporeşte probabilitatea alegerii, de către acestea, a regimului cursului de schimb[5]. Studiul a introdus fluxul de remitenţe în studiul economiei politice a regimurilor cursului de schimb şi a contestat noţiunea de deschidere a pieţei financiare, a demonstrat influenţa nediferenţiată asupra politicilor economice. Studiul susţine că efectele financiare internaţionale ale migraţiei economice exercită o influenţă puternică asupra alegerii regimurilor ratei de schimb în curs de dezvoltare. Ideea evidentă a acestor argumente denotă că sumele repatriate cresc probabilitatea ca politicienii să adopte regimuri de rate de schimb fixe. Analiza datelor privind regimurile ratelor de schimb de facto şi datele disponibile privind transferurile de fonduri de către aceste ţări, în perioada 1983-2004, sprijină acest argument.
Un model teoretic produs de cercetările actuale prezumă că remitenţele, în cadrul unui regim fix, au caracter inflaţionist, deoarece generează creşterea ofertei de bani pe piaţa internă. În contextul adoptării unui regim flexibil al cursului valutar, remitenţele au impact deflaţionist, deoarece nu generează modificări ale ofertei de bani.
După David Andrew Singer, creşterea fluxurilor de remitenţe are implicaţii profunde asupra studiul relaţiilor financiare: fluxurile de remitenţe, rezultate din fenomenul migraţiei economice internaţionale, schimbă caracterul influenţei pieţelor financiare asupra politicilor guvernelor.
[1] Chami, Ralph, Connel Fullenkamp, and Samir Jahjah. Are Immigrant Remittance Flows a Source of Capital for Development? IMF Working Paper 03/189. Washington: International Monetary Fund, 2003.
[2] International Monetary Fund, 2005. Two Current Issues Facing Developing Countries. In: World Economic Outlook, April 2005: Globalization and External Imbalances, World Economic and Financial Surveys (Washington).
[3] Report on Remittances And Development: Challenges For Africa , Accra, Ghana, 18-19 July 2005.
[4] Do Workers Remittances_Promote Financial development. http://siteresources.worldbank.org/INTTOPCONF3/Resources/Do_Workers_Remittances_Promote_Financial_Development.pdf (vizitat 02.09.2010)
[5] David Andrew Singer. Migrant Remittances and Exchange Rate Regimes in the Developing World. 2008. http://web.mit.edu/polisci/research/singer/Remittances_July08.pdf (vizitat 25.03.2010).
