Teorii în reglementarea sistemului de impunere de către stat

În legătură cu dreptul statului de a reglementa sistemul de impunere, în literatura de specialitate, au fost emise mai multe teorii:

• • Teoria organică a fost teoretizată de gânditori de frunte ai filosofiei clasice germane: Hegel, Fichte şi Schelling. Potrivit acestei teorii „statul s-a născut din însăşi natura omenească” iar dreptul de impunere este un produs necesar dezvoltării istorice a popoarelor”. În aceste condiţii, dreptul de impunere nu este necesar să fie justificat, deoarece toate popoarele trăiesc în „viaţa de stat şi toate statele pentru garantarea existenţei lor, au nevoie de exercitarea dreptului de impunere”. Scopul exercitării acestui drept este de a constitui fonduri băneşti necesare menţinerii organizării de stat ori „scopul fiind absolut necesar se impune ca şi mijlocul pentru realizarea scopului să fie imperativ”.
• • Teoria sociologică. Potrivit acestei teorii, statul este considerat a fi un „stăpân absolut” născut din frământările organizărilor sociale şi reprezintă „forţa brutală” a minorităţii organizate pentru a impune împotriva majorităţii stăpânite. Conform acestei teorii, deţinătorul puterii nu era legat de drept, deoarece emană de la el – voinţa lui era dreptul. Prin urmare, voinţa capricioasă a suveranului determină normele de conduită socială.

Instituirea dreptului de a percepe impozite şi taxe a apărut o dată cu crearea unui aparat public complicat şi cu necesitatea de a avea mijloacele de întreţinere şi funcţionare. Pentru a menţine această forţă publică sunt necesare contribuţiile cetăţenilor.

• • Teoria contractului social a fost întemeiată de Thomas Hobbles şi dezvoltată de Jean-Jeacques Rousseau în lucrarea „Contractul social”.

În teoria contractului social, dreptul formal de impunere apare ca rezultatul unei înţelegere între stat şi contribuabili. Cetăţenii renunţă la o parte din libertăţi, făcând, în acelaşi timp, şi sacrificii de ordin material concretizate în impozite, în schimbul unor activităţi realizate şi garantate de stat. Statul este considerat ca o autoritate superioară, căreia i se supun oamenii liberi care 1-au creat pe baza unui contract.

• • Teoria echivalenţei numită şi teoria schimbului sau teoria intereselor a fost fondată de Adam Smith şi continuată de Charles Louis Montesquieu.

Conform concepţiei economistului Adam Smith maximele sau principiile fundamentale ale impunerii, devenite foarte tradiţionale în ultimele decenii sunt:

1) maxima de justiţie: „cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la cheltuielile guvernamentale, atât cât le permite facultăţile proprii, adică în proporţia veniturilor pe care le realizează sub protecţia statului”;

2) maximi de certitudine: „impozitul stabilit fiecărui cetăţean trebuie să fie prestabilit şi nu arbitrar. În epoca modernă, cuantumul plaţii trebuie să fie cert pentru contribuabil, ca şi pentru orice altă persoană”.

3) maxima comodităţii: „toate contribuţiile trebuie să fie pretinse la termenele şi urmând procedeul care este mai convenabil contribuabilului”;

4) maxima economiei: „toate contribuţiile trebuie să fie stabilite de o manieră care să scoată din buzunarul cetăţeanului cât mai puţin posibil faţă de ceea ce urmează să intre în trezoreria statului”.

Teoria echivalenţei impozitelor a fost actualizată oficial în SUA. de câtre Tribunalul Suprem Federal. Această actualizare a teoriei echivalenţei impozitelor cuprinde, mai mult decât formulările teoretice anterioare, caracterizarea echivalentului pe care statul modern îl acordă contribuabilului de impozite şi care constă atât în protecţia persoanei şi proprietăţii lor, cât şi în toate avantajele publice social-culturale. Deci statul stabileşte cota de impunere a supuşilor în raport cu avantajele create, dînd în acelaşi timp şi măsura acestora în raport cu mărimea serviciilor sau avantajelor – cu cât vor fi mai mari, cu atât impozitele vor fi mai ridicate. Impozitul, aşa cum afirma Charles Louis Montesquieu, este „o porţiune pe care o dă fiecare cetăţean din bunul său, pentru a avea siguranţa celeilalte părţi sau pentru a se folosi de ea”.

După această teorie, impozitele se confruntă cu taxele, deci dacă impozitele ar fi într-adevăr echivalente, ar trebui să măsoare în mod just stabilirea şi perceperea lor. Practic este imposibil de stabilit pentru fiecare cetăţean în parte, de ce anume avantaje sau serviciu se bucură în organizarea de stat.

• • Teoria siguranţei este inspirată din opera lui Jonh Locke şi Francois Quisnay, influenţată fiind de concepţia filozofică şi de ideile liberalismului clasic, care atribuiau statului un rol de „paznic de noapte”, de pază a dreptului şi asigurarea siguranţei publice.

Această teorie este asemănătoare cu teoria contractului social şi teoria echivalenţei, esenţa ei constând într-un contract dintre stat şi cetăţean. Conform acestei teorii, impozitele sunt considerate ca prima de asigurare. Statul pe de o parte, asigură viaţa şi bunurile, iar cetăţenii, pe de altă parte, plătesc un impozit, un fel de primă de asigurare. Teoria siguranţei oferă, în acelaşi timp, şi măsura impozitelor, deoarece mărimea lor va fi dată de calitatea cetăţeanului şi valoarea bunurilor pe care le posedă.

Teoria siguranţei a fost combătută pe motiv că statul nu îşi asumă vreun angajament formal de asigurare faţă de cetăţeanul său. Dacă ar exista un asemenea angajament, s-ar impune o despăgubire din partea statului, atunci când bunurile contribuabililor au fost distruse s-au sustrase.

• • Teoria sacrificiului. Conform acestei teorii, raţiunea impozitului este justificată de însăşi natura statului, în sensul că statul este un produs necesar al dezvoltării istorice şi nicidecum o organizare socială bazată pe voinţa declarată a cetăţenilor sau a unui grup de cetăţeni. Astfel, cei care vor recunoaşte că viaţa socială, în complexitatea ei, nu poate exista decât sub forma organizării de stat, trebuie să recunoască şi dreptul la impunere. Dreptul statului de a stabili şi percepe impozite este o consecinţă directă a obligaţiei sale de a îndeplini funcţiile şi sarcinile de stat. Toţi cetăţenii provoacă o serie de cheltuieli pe care statul este obligat să le onoreze şi, prin urmare, aceste cheltuieli trebuie finanţate de cei care le cauzează. De aici impozitul apare nu ca un contraserviciu special pentru anumite servicii sau avantaje, ci ca o datorie a tuturor cetăţenilor pentru asigurarea existenţei şi a condiţiilor de dezvoltare a întregului social căruia îi aparţine. În acest sens, datoria de contribuţie a cetăţenilor este analogică cu datoria de cetăţean.

Independent de aceste teorii, toţi cetăţenii au obligaţia a plăti impozitele, fără a se avea în vedere interesele fiecărui contribuabil în parte, ci numai interesele colectivităţii, luată ca un ansamblu de entităţi independente.