Originea şi evoluţia impozitelor. Noţiunea de „impozit” provine de la latinescul „impositum” şi are semnificaţia de plată obligatorie, stabilită prin lege, pe care cetăţenii, instituţiile ş.a. o varsă din venitul obţinut şi din avere în bugetul statului.
Pe parcursul timpului impozitele au evaluat în strânsă legătură cu funcţiile şi sarcinile statului. încă din timpuri străvechi impozitele erau plătite în natură sau prin muncă (cereale, produse alimentare, amenajarea drumurilor, canalelor, caselor, digurilor publice, fortificaţiilor militare ş.a.). Forma de plată era nesistematizată, iar tipurile impozitelor erau dictate de necesităţile publice.
Odată cu apariţia banilor şi dezvoltarea relaţiilor marfâ-bani impozitele îmbracă forma bănească, căpătând, astfel, conţinutul relaţiilor financiare corespunzătoare.
în Grecia antică veniturile publice proveneau din multiple surse: plăţile aliaţilor (pentru apărare), taxe vamale, plata de arendă pentru folosirea patrimoniului (loturi de pământ, mine ş.a.), taxe de judecată, taxa de înregistrare a actului de vânzare-cumpărare ş.a. Impozite directe de pe cetăţeni nu existau. Numai în situaţii excepţionale cetăţenii se impuneau conform principiului: „toţi – egal”. Mai mult ca atât, surplusul de venituri publice se utiliza în folosul cetăţenilor. Este cunoscut „feoricon”-uI grecesc (bani teatrali) – distribuirea unor sume de bani săracilor. Ulterior, se percepeau impozite de pe veniturile meseriaşilor, impozitul extraordinar în caz de război de pe veniturile cetăţenilor bogaţi, ca o datorie de onoare a acestora.
în Roma antică principalul impozit a fost tributum (obligaţie în bani). La început acest impozit era plătit numai de locuitorii provinciei cucerite, fiind stabilit fie pe valoarea pământului stăpânit în mod individual, fie ca zecime în produsul brut obţinut. Ulterior, tributum a fost extins ca impozit cetăţenesc permanent datorat de toţi cetăţenii statului roman care aveau proprietăţi imobiliare, iar mai târziu şi pentru bunuri mobile.
în Roma antică, achitarea impozitului era nu numai o obligaţiune, ci şi un privilegiu. Numai cetăţenii liberi, care dispuneau de avere, plăteau impozite, erau recrutaţi în armată şi admişi la operaţiuni militare. Participarea la cucerirea popoarelor străine se considera în acea perioadă de timp una din cele mai profitabile îndeletniciri. Cetăţenii declarau averea cenzorului de mărimea căreia depindea dreptul de vot.
Concomitent cu tributul se percepea impozit pe succesiuni. S-a introdus şi impozitul asupra vânzărilor de bunuri, pe meşteşugărit şi, temporar, pe numărul de sclavi, impozitul datorat de celibatari.
Odată cu creşterea necesităţilor de mijloace băneşti împăratul August a substituit tributul cu impozitul pe moştenire. Acest impozit era extrem de exagerat, încât două-trei generaţii îşi vărsau întreaga avere în vistieria statului.
Pentru o mai reuşită administrare fiscală, acelaşi împărat August a împărţit Imperiul Roman în provincii senatoriale şi provincii imperiale. Veniturile obţinute din impozitarea provinciilor senatoriale aparţineau poporului, iar cele obţinute din provinciile imperiale – în întregime împăratului. Conform mărturiei istoricului roman Sveton, când încasatorii de impozite din provincie i-au propus următorului împărat Tiberius a impune noi impozite, acesta a răspuns că „un păstor bun tunde oile şi nu le jupoaie
în Evul Mediu impozitele erau de asemenea diferite de la o ţară la alta. în statele europene, constituite după destrămarea Imperiului Roman, exista iniţial o situaţie neobişnuită. Cetăţenii lor asociau libertatea lor personală în mod exclusiv cu neachitarea impozitelor. Liber se putea considera numai persoana al cărei nume nu figura în lista contribuabililor.
Treptat a avut loc individualizarea impozitelor. Acestea se stabileau pe casă, pe familie, pe persoană.
în feudalism principalele impozite erau cele directe – pe avere, şi îmbrăcau forma impozitului funciar şi pe persoană – capitaţia. Impozitul funciar se plătea de către păturile înstărite – feudalii, proprietarii de terenuri, moşierii, latifundiarii. Impozitul pe persoane era pus în sarcina tuturor cetăţenilor liberi.
Au avut loc elemente de democratizare în sistemul impunerii. Astfel, în Anglia prin Magna Charta Libertatum din 1215 s-a interzis instituirea impozitelor de către monarh fără aprobarea poporului. Ulterior, în 1558, regina Angliei Elizaveta 1 declară că „a stabili impozite şi a obţine dragoste nu-i este dat nimănui”, accentuând că a început a conduce dragostea supuşilor săi. Aceasta s-a manifestat prin faptul că în timpul domniei sale existau numai acele impozite pe care englezii le considerau compatibile cu libertatea lor personală.
Spre deosebire de Anglia, în Franţa avea loc lupta pentru împlinirea bugetului cu orice preţ. Impozitele erau majorate după propria voinţă a regelui. Este cunoscută expresia lui Ludovic XIV că „Statul sunt eu”. De aceea în timpurile domniei lui presiunea fiscală era deosebit de mare. Sistemul de impozite francez includea: impozitele pentru proprietarii de terenuri şi pe veniturile cetăţenilor; impozitul la a douăsprezecea parte din venit ulterior majorat la a zecea parte; capitaţia (impozit) datorat de toţi cetăţenii în formă bănească diferenţiat în raport cu rangul social; patenta, datorată în folosul monarhului de către cei ce executau meserii şi comerţ pe cont propriu; impozite percepute la vânzarea sării, băuturilor şi tutunului; impozitele percepute la tranzacţiile de bunuri; impozite de timbru şi altele.
Apariţia şi evoluţia impozitelor pe teritoriul ţării Moldova se caracterizează, ca şi în toate statele europene, drept un proces complex şi de durată.
în perioada formării şi constituirii statului moldovenesc, unde predomina economia naturală, cele mai răspândite dări erau: tributum soli (impozitul funciar); sferturile sau civerturile; dijmăritul sau desitina (din zece una); albunăritul (darea pe stupi, pe miere şi pe ceara de albine); vinăritul (darea pe vadra de vin); tutunăritul (impozit pe terenurile cultivate cu tutun), oieritul (dare pe numărul de oi); văcăritul dare percepută pe boi, vaci, cai); fumâritul (impozit ce se punea asupra fumurilor (coşurilor) de la case) ş.a.
Pe lângă aceste dări mai existau şi altele stabilite în urma instaurării dominaţiei turceşti şi care a durat mai mult de 300 de ani. Una din obligaţiunile economice oficiale ale Moldovei faţă de Poartă era tributul anual (numit de turci haraci). După 1538-1541 haraciul sporeşte repede şi cu timpul îşi schimbă parţial caracterul. în continuare el se presta ca impozit pentru avere, şi mai ales pentru vite şi pământ, al cărui stăpân suprem era statul. Către sfârşitul secolului al XVTlea suma tributului a crescut mai mult de 6 ori, de la 10 mii la 66 mii de galbeni (12000 de boi în preţurile de piaţă din acea vreme).
Deşi haraciul era o dare în bani, totuşi, deja în a doua jumătate a secolului al XVI”lea erau destule cazurile când achitarea unei părţi din impozit se presta sub alte forme: se aduceau provizii şi cai pentru expediţii otomane, lefuri pentru inicierii aflaţi pe lână domn ş.a. Toate produsele achiziţionate se scădeau din haraci. Sumele plătite de Moldova tn contul haraciului Porţii, numai de la 1538 până la finele secolului XVrlea, au constituit circa 2 milioane de galbeni (tn cursul de încasare a visteriei otomane din anii respectivi).
în afară de haraci domnul Moldovei trimitea la Istambul daruri oficiale, numite de turci peşcheşuri şi neoficiale, numite ruşfeturi. Peşcheşurile erau plocoane oficiale şi obligatorii, oferite anual sau cu ocazie, fie padişahului, fie unui cerc tot mai larg de dregători ai săi. Ruşfeturile (în limba turcă riişvet – mită) erau, dimpotrivă, daruri neoficiale, oferite direct sau în taină, prin intermediari sultanului şi dregătorilor săi, pentru a se obţine o favoare.[1]
Dările fiind foarte variate şi grele, în cele mai dese cazuri, nu puteau fi suportate, duceau la sărăcirea majorităţii cetăţenilor.
Ruinarea contribuabililor şi fuga lor în masă l-au făcut pe domnul Moldovei C.Mavrocordat să introducă în anii 1741-1742 noi schimbări în impozitele prestate de populaţie. El a anulat unele impozite (văcăritul, pogonăritul) şi a stabilit un impozit unic pe cap de locuitor (birul) care trebuie să fie strâns în bani câte 2,5 lei de fiecare contribuabil de patru ori pe an („în ciferturi”). Toată suma birului, cât revenea la fiecare sat, ţăranii o împărţeau între ei proporţional averii, însă creşterea de dări din partea Porţii l-au determinat pe acelaşi domn să strângă nu patru, ci cinci şi chiar mai multe „ciferturi” pe an. Domnii, care au urmat la scaunul ţării, păstrând „ciferturile” au reintrodus o parte din impozitele anuale de mai înainte.[2]
Aşadar, apărut încă în civilizaţiile străvechi, sistemul de impunere purta amprenta robiei şi despotismului. Particularitatea principală a impunerii din acea perioadă a fost forma sa naturală. Odată cu apariţia banilor dările au îmbrăcat forma bănească şi au fost adoptate la noile condiţii şi cerinţe.
Abordare* religioasă a impozitelor. Această abordare dezvoltă teza privind statutul omului ca debitor în faţa divnităţii şi necesitatea, pentru a accede de lumea reală la cea invizibilă, de a îndeplini un anumit ritual prin care fiinţa umană se achită de o datorie specifică, în care se include şi „sacrificiul fiscal”. în această viziune impozitul apare ca o componentă logică a sacrificiului, fiind anterior apariţiei statului.
Vechiul testament afirmă că „toată dijma de la pământ, din roadele pământului şi din roadele pomilor este a Domnului, sfinţenia domnului”.
în legătură cu apariţia statului Noul testament a declarat: „Daţi… Cezarului ce este a Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu” (Matei 22:21)… „…trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi datorită conştiinţei. Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci ei [„autorităţile superioare” guvernamentele] sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat lucrul acesta. Daţi tuturor ce sunteţi datori: cui datoraţi impozitul, daţi-i impozitul, cui datoraţi vama, daţi-i vama” (Romani 13:5-7). Creştinii aveau obligaţia să fie cetăţeni cinstiţi, care îşi achitau impozitele, plătind statului pentru serviciile făcute (loan 17:16).
Cmcţeriit fi&a! al indulgenţelor. în secolul al XVTf#ft puterea statală nu era reprezentată de un guvern ales în mod democratic, ci de două structuri: puterea civilă reprezentată de un prince, duce, sau rege, şi puterea religioasă exercitată de biserică şi condusă de Papa de la Roma. Consecinţa în plan economic era însă una dură: omul de rând avea doi stăpâni, pe şeful statului şi pe şeful bisericii, şi amândurora trebuia să le plătească impozite. Dacă din partea suveranului exista un interes direct de a nu-şi „tăia gâscă care face ouă de aur” şi de a-şi proteja, într-un fel sau altul, cetăţenii, apoi din partea străinilor care, de multe ori reprezentau în teritoriu biserica, aşteptările erau mai mici.
Era admis conceptul, conform căruia biserica catolică deţinea reala capacitate de a mântui pe toţi păcătoşii dispuşi să facă anumite eforturi în acest sens. Surprinzător însă, nu credinţa era principala cale de mântuire, ci faptele oamenilor. Mai precis, era nevoie de ispăşire a păcatelor, deoarece nimeni nu putea fi neatins de păcat. Şi atunci, ca şi în prezent, de exemplu, accepţiunea era generală. în sfârşit, pe lângă o serie de mărturisiri şi după spovidanie, oamenii erau îndemnaţi să facă
o serie de „fapte bune”. Dintre aceste „fapte bune” cea mai apreciată a fost cumpărarea indulgenţelor (iertare de păcate acordată credincioşilor în schimbul unei sume de bani).
De cele mai multe ori indulgenţele punctau un număr fix de bani, erau vândute numai sub autoritatea Papei şi constituiau un mijloc real de creştere suplimentară a veniturilor papalităţii. Prin urmare, interesul major al clercului era acumularea de averi şi mai puţin bunăstarea spirituală a credincioşilor. Prin puterea indulgenţelor oamenii vedeau un fel de asigurări de viaţă, numai că pentru cea „de Apoi”.
Exista o adevărată „piaţă a indulgenţelor”, unde se comercializau diverse tipuri de „înscrisuri pentru iertarea păcatelor”. Se instituia aşadar un monopol asupra posibilităţii de a se cunoaşte încă din timpul vieţii soarta fiecărui credincios faţă de mântuirea sa. Astfel, monopolul indulgenţelor asigura bisericii catolice baza câştigurilor materiale în acea epocă.
Concepţii vizând obiectul şi principiile impozitării. Unul din reprezentanţii gândirii economice mercantiliste Jean Bodin aprecia că „în cazul în care protecţia şi apărarea particularilor începe să depindă de puterea forţei publice, fiecare cetăţean este obligat să se implice în susţinerea ei. In acest caz, taxele şi impozitele impuse supuşilor sunt justificate, dat fiind faptul că nu este nimic mai just decât ce este necesar”.
Fondatorul doctrinei fîziocrate Francois Quesnay era de altă părere. „Impozitul, – scria el, – nu trebuie să fie distructiv sau neproporţional masei de venit, majorarea Iui recurgând doar din majorarea venitului; el trebuie să fie stabilit pe produsul net, şi nu pe salariu; el nu trebuie să fie perceput nici din veniturile fermierilor”.4
Adam Smith, întemeietorul gândirii liberale clasice, considera că fiecare cetăţean apt de muncă trebuie să contribuie, pe cât posibil, la susţinerea statului în raport cu venitul obţinut. Tot el a formulat patru maxime (principii) care au intrat ulterior în teoria financiară a impunerii. Rezumativ expuse, aceste principii reflectă următoarele:
- impozitul să fie echitabil, adică să aibă în vedere capacitatea de plată a fiecărui contribuabil;
- impozitul să fie bine precizat şi nu arbitrar, iar termenul, modalitatea şi sumele de plată să fie clare pentru fiecare plătitor;
- impozitul să fie comod, adică să fie perceput la termenele şi în modul cel mai convenabil pentru plătitor;
- impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice şi juridice, care obţin venituri din aceeaşi sursă sau posedă acelaşi gen de avere. „Orice impozit, – scrie A.Smith, – trebuie să fie astfel conceput, încât să scoată şi să înstrăineze din buzunarele populaţiei cât mai puţin posibil, peste atât cât poate aduce în tezaurul public al statului”.[3]
Un alt fondator al gândirii economice clasice David Ricardo era de opinia că „impozitele sunt o porţiune din produsul pământului şi muncii dintr-o ţară pusă la dispoziţia guvernului; şi sunt plătite întotdeauna, în ultimă instanţă, sau din capital, sau din venitul ţării… Marele neajuns al impunerii trebuie găsit nu atât în selecţia obiectelor sale, cât mai ales în suma generală a efectelor sale luate în totalitatea lor”.4\
în secolul al XIX”‘63 şcoala istorică germană de gândire economică adaugă noi idei principiilor impozitării. Reprezentanţii acestei şcoli Wilhelm Roscher (1817-1894), Karl Knies (1821-1898), Werner Sombart (1863-1941) ş.a. trasau principii de impozitare în cadrul următoarelor domenii:
- impozitul ca venit la bugetul guvernului;
- etica şi bunăstarea;
- politica economică;
- cadrul legal şi administrativ.
După Paul Samuelson, un sistem fiscal, care tinde a fi corect şi eficient, trebuie să fie fundamentat în baza a două principii:
- principiul avantajelor, potrivit căruia fiecare individ trebuie
să plătească impozite în funcţie de proporţia în care beneficiază de programele guvernului;
- principiul capacităţii de plată, conform căruia impozitele
plătite de indivizi trebuie să fie în funcţie de veniturile sau averea acestora.
Neoliberalul Arthur Laffer explică consecinţele negative ale presiunii fiscale pe baza unui grafic cunoscut sub denumirea de „Curba lui Laffer”. Ideea principală este că o creştere a presiunii fiscale nu antrenează în mod necesar şi o creştere a încasărilor statului. Totul depinde de context şi de nivelul ca atare a fiscalităţii. în esenţă, însă, impozitul este descurajator pentru producţie. Următorul grafic ne demonstrează această situaţie.
Explicarea graficului este următoarea: la o rată a impozitului de 0%, încasările statului din această sursă sunt egale cu zero. La cealaltă extremă, la o taxă de 100% de impozit, apare lipsită de motivaţie activitatea oricărui agent economic. Nimeni nu este dispus să muncească numai pentru „a produce impozit”. Statul are de ales într-o fiscalitate înaltă, în aparenţă aducătoare de venit, dar cu efect confiscător pentru viitor şi o fiscalitate redusă, din nou aparent defavorabilă încasărilor, dar încurajatoare pentru investiţii şi stimularea producţiei. în plus, în ţările în tranziţie reducerea presiunii fiscale încurajează ieşirea din ilegalitate a unor agenţi economici, reduce proporţiile sustragerii de la obligaţiile fiscale, întrucât, în cazul unor impozite mai reduse nu este raţional de a ascunde veniturile.
Teoria impoztiului-schimb sau a impozitului-asigurare a predominat în a doua jumătate a secolului al XVUrlca şi în cursul secolului XIX. în această viziune impozitul este considerat ca un preţ pe care cetăţeanul trebuie să-l plătească pentru securitatea şi serviciile furnizate de stat. Această teorie derivă din gândirea contractual istă legată de conceptul de contract social.
Ideea fundamentării impozitului în baza unui contract a fost promovată de Thomas Hobbes (1581-1679), John Loske (16321704), Jean Jaques Rousseau (1712-1778), Dupont de Nemourus (1739-1817) ş.a. Conform acestei idei, mărimea impozitului trebuie să
fie în funcţie de utilitatea pe care fiecare plătitor o resimte prin consumarea serviciilor publice. Contribuabilul client nu va plăti preţul cerut dacă consideră că acesta este inferior avantajului pe care-1 poate obţine datorită serviciilor publice.
Desigur, această teorie nu poate fi acceptată integral, întrucât impozitul achitat de un contribuabil nici într-un fel de împrejurări nu este echivalent cu valoarea serviciilor publice obţinute de el din partea statului. Pe de altă parte, nici mărimea impozitului nu se stabileşte în funcţie de genul şi valoarea serviciilor de care poate beneficia un cetăţean.
Teoria impozit-solidaritate a apărut ca o reacţie la teoria impozit-schimb, la sfârşitul secolului al XIX-,ea şi corespunde unei duble necesităţi: 1) depăşirea dificultăţilor specifice demersului
constând în tratarea raporturilor dintre stat şi cetăţean similare cu cele dintre producător şi consumator, însoţite de consecinţe negative în plan social; 2) stabilirea unei legături între membrii unei comunităţi fondate pe ideea de solidaritate.
Adepţii acestei teorii concep societatea ca fiind formată din elemente aflate în interdependenţă, ceea ce face ca dificultăţile resimţite de una dintre părţile componente să afecteze întregul. Se impune deci o repartizare corectă a bogăţiilor în scopul evitării disfuncţiilor.
în planul fiscalităţii, această concepţie impune, pe de o parte, luarea în considerare a capacităţii contributive a plătitorilor şi instituirea unei progresivităţi a impozitului, iar pe de altă parte, folosirea impozitului ca un instrument de redistribuire şi egalizare.
Teoria impozitului unic. Posibilitatea unui impozit unic a preocupat gândirea economică de mult timp în speranţă că se va ajunge astfel la un impozit simplu care va conduce la o organizare administrativă simplă şi mai puţin costisitoare. Acest impozit ar avea în plus meritul de a permite o comensurare perfectă a incidenţei reale a impozitului. în acelaşi timp, cerinţele principiului echităţii fiscale ar fi cel mai bine satisfăcute deoarece un astfel de impozit permite stabilirea cotei de impunere în funcţie de capacitatea contributivă a fiecărui contribuabil, împiedicând repercutarea poverii fiscale prin multiplicarea obligaţiilor fiscale. în plus, acest impozit nu prezintă inconvenientul atribuit sistemului impozitelor multiple: acumularea de nedreptate, disfuncţii şi nemulţumiri.
In decursul timpului s-au elaborat mai multe proiecte de impozit unic. în a doua jumătate a secolului al XlX~,ea a fost propus impozitul unic pe capital de către fabricantul de ciocolată Menier, susţinut de Emile de Girandin şi reluat în zilele noastre de Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel pentru economie din anul 1998. în viziunea lui Allais un impozit de 1% asupra capitalului, fără a fi unic, ar trebui să fie dominant, renunţându-se la impozitul pe venit, impozitul pe societăţi, taxele asupra transferului de proprietate şi impozitele locale, în scopul de a pune capăt penalizării prin impozit a veniturilor câştigate de o manieră activă de către întreprinzători şi salariaţi.
Impozitul unic pe cheltuieli este o idee, de origine anglo- saxonă, şi poate fi urmărită începând cu Thomas Hobbes care în 1651, în lucrarea sa Leviathan considera că cel care munceşte mai mult şi care, economisindu-şi veniturile, consumă mai puţin, nu trebuie să primească de la stat o protecţie mai redusă decât cel care, trăind fără a face eforturi deosebite, obţine venituri scăzute pe care le cheltuieşte în întregime. Dacă fiecare ar fi impozitat pentru ceea ce consumă, ţara nu ar fi frustată de risipa anumitor persoane.
Teoria sacrificiului se bazează pe principiul că statul preia o parte din veniturile contribuabililor, determinându-1, în aşa fel, la un sacrificiu pentru acoperirea cheltuielilor publice. Nici această teorie nu poate fi justificată, deoarece contravine menirii statului – de a-i ocroti şi proteja pe cei ce-i are în supuşenia sa şi nu de a-i sacrifica.
Particulaiititile impozitelor constau în aceea că ele au un caracter obligatoriu, sunt nerambursabile şi plata lor este fără contraprestaţie în sensul că contribuabilul nu primeşte îndată şi nemijlocit careva bunuri sau servicii.
Rolul impozitelor se manifestă în plan financiar, economic şi social. în plan financiar impozitele sunt mijlocul principal de procurare a resurselor financiare publice. în ţările industrial avansate pe seama lor revin 80-90% din totalul resurselor financiare ale statului. In ţările în curs de dezvoltare ponderea impozitelor şi taxelor în resursele financiare publice variază între 50% şi 80%. în Republica Moldova ponderea impozitelor directe şi indirecte în totalul veniturilor bugetului consolidat din anul 2005 a constituit circa 80%. O caracteristică aparte a evoluţiei impozitelor este sporirea lor ca mărime şi ca pondere în produsul intern brut.
în plan economic rolul impozitelor se manifestă nu numai ca mijloc de colectare a veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice, dar şi ca instrument de stimulare sau frânare a unor anumite activităţi; de creştere sau de reducere a producţiei sau a consumului unui anumit produs; mijloc de impulsionare ori de îngrădire a comerţului exterior ş.a. La etapa actuală, guvernele tuturor ţărilor valorifică masiv impozitele şi taxele în calitate de instrument de reglementare macroeconomică.
în plan social impozitele reprezintă instrument de redistribuire a unei părţi din venitul naţional între grupuri sociale. în ţările industrial dezvoltate prin intermediul impozitelor şi taxelor statul preia la buget 30-40%, şi chiar mai mult, din venitul naţional, pe când în ţările în curs de dezvoltare – 20-30%. O situaţie analogică are loc şi în Republica Moldova. Această parte din venitul naţional este utilizată ulterior în scopul protecţiei materiale a grupurilor sociale nevoiaşe, a finanţării acţiunilor de protecţie socială, a instituţiilor specializate în furnizarea serviciilor sociale.
După conţinut şi formă, impozitele se clasifică în impozite directe şi impozite indirecte.
Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora. Se încasează direct de la subiectul impozitului în mărimea calculată reieşind din cotele şi termenele prevăzute în lege.
La rândul lor, impozitele directe se grupează în impozite reale şi impozite personale. Cele reale se stabilesc pe anumite obiecte materiale: pământ, clădiri ş.a. Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situaţia personală a subiectului impozitului.
Impozitele indirecte sunt denumite astfel deoarece, fiind incluse în preţurile mărfurilor şi tarifelor serviciilor, sunt plătite indirect. Consumatorul plăteşte vânzătorului impozitul odată cu preţul pentru bunul cumpărat, iar vânzătorul, la rândul său, îl plăteşte statului. Deci, spre deosebire de impozitele directe, care prevăd existenţa venitului sau a averii, impozitele indirecte vizează cheltuirea sau utilizarea acestora. De aceea, ele se mai numesc impozite pe consum sau pe cheltuială.
Din categoria impozitelor indirecte fac parte: taxa pe valoarea adăugată (TVA), accizele, taxele vamale, alte taxe prevăzute de lege.
impozitele indirecte influenţează puterea de cumpărare a consumatorilor, prin urmare şi nivelul de trai al populaţiei. In urma stabilirii unui impozit indirect asupra unui anumit bun, cumpărătorul va putea să-şi procure o cantitate mai mică din bunul respectiv decât înainte de aplicarea acestuia.
Este dificil să fie raportate impozitele directe sau cele indirecte la gradul de dezvoltare economică a unei ţări. Cert este că orice stat aflat în dificultate în ceea ce priveşte veniturile bugetare apelează Ia impozitele indirecte, în astfel de situaţii crescând ponderea lor în totalul veniturilor publice.
O astfel de situaţie are loc în Republica Moldova, unde ponderea impozitelor indirecte în totalul veniturilor bugetare au crescut de la 40,87% în anul 1995 până la 54,42% în 2000 şi 62,80% în anul 2004. Corespunzător ponderea impozitelor directe s-a redus de la 35,17% în 1995 la 21,18% în 2004.[4] De fapt, situaţia ar trebui să fie inversă.
Neonorarea plăţii impozitelor este forma de ocolire, eschivare, sustragere prin orice mijloace, integral sau parţial, a plăţii impozitelor de către persoanele fizice şi juridice.
Neonorarea este legată de povara fiscală, impusă contribuabililor prin multitudinea obligaţiilor legislaţiei fiscale. Această povară a stimulat, în toate timpurile, ingeniozitatea acestora în inventarea procedeelor de nerespectare a sarcinii fiscale. „Fuga” de la datoria fiscală a fost şi este provocată de motivul că fiscul, lovind indivizii în veniturile şi averea lor, îi atinge în cel mai sensibil interes – interesul bănesc. Există o psihologie a contribuabilului de a nu plăti impozit niciodată decât în cazurile în care nu poate să nu plătească.
Neonorarea plăţii impozitelor, în funcţie de împrejurările cum ea poate fi săvârşită în raport cu legitimitatea, se manifestă în două forme: legală (licită, Ia adăpostul legii) şi ilegală (ilicită, cu încălcarea legii).
Neonorarea legală înseamnă neachitarea impozitelor, integral sau parţial, fără ca acest comportament să fie apreciat contravenţie sau infracţiune. O aşa situaţie este posibilă datorită faptului că metodele de stabilire a obiectului impozabil permite de a scoate de sub incidenţa impozitului o parte a venitului impozabil. Aşa, de exemplu, are loc în cazul existenţei minimului impozabil, sau în cazul impunerii veniturilor realizate de persoane fizice pe baza unor norme medii de venit: contribuabilii care obţin venituri mai mari decât media, nu plătesc impozit pentru diferenţa respectivă.
Neonoarea ilegală înseamnă neachitarea impozitelor, integral sau parţial, prin încălcarea legislaţiei fiscale. Neachitarea se manifestă prin diverse forme, principalele fiind: desfăşurarea ilegală a activităţilor (neînregistrarea ca întreprinzător, fără licenţă ş.a.) şi falsificarea evidenţei (ţinerea dublelor registre, lichidarea intenţionată a documentelor, prezentarea documentelor fictive ş.a.).
Fenomenul neonorării achitării impozitelor şi, în primul rând, prin forma sa ilegală este urmărit de organele specializate în domeniul fiscalităţii.
Aşadar, impozitele, constituind sursa principală de formare a veniturilor publice, au apărut şi au evaluat în strânsă legătură cu evoluţia statului şi diversificării funcţiilor acestuia. Dacă primul stat a apărut în Grecia antică cu peste 2600 de ani în urmă, putem, deci, constata că şi impozitele au aceeaşi vârstă.
[1] Istoria Moldovei din cele mai vechi timpuri până în epoca modernă. Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 1992, pag. 116
[2] Ibidem, pag. 158
[3] Adam Smith „Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei.” Voi.II. Chişinău, Editura Universitas, 1992, pag.242-244
[4] Anuarul Statistic al Republicii Moldova. Chişinău, 2005, pag.496
