Definiţiile date impozitului de-a lungul timpului diferă în funcţie de modul cum acesta s-a impus şi a fost perceput de la o etapă la alta. De altfel, definiţiile mai vechi sau mai noi ale impozitului se circumscriu teoriilor despre impozit emise în decursul vremii. Teoriile privind impozitul încearcă să caute justificarea legitimităţii impozitului pentru a obţine sau explica asentimentul contribuabililor la plata şi la creşterea acesteia.
- Teoria impozitului-schimb, cunoscută şi ca teza impozit- asigurare sau impozit-contrapartidă, a predominat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în cursul secolului al XIX-lea şi este fundamentul doctrinei liberale. Această concepţie consideră impozitul ca fiind preţul plătit de fiecare contribuabil pentru securitate şi serviciile primite din partea statului. Corespunzător acestei teorii (şi curentelor contractualiste), între individ şi stat s-a încheiat un pact tacit prin care primul acceptă să renunţe la o parte din libertatea şi din veniturile sale, în schimbul unei garanţii de securitate. Printre principalii reprezentanţi ai acestei teorii sunt: Th. Hobbes, Vauban (în
180 secolul al XVII-lea), A. Smith, Montesquieu (secolul al XVIII-lea). Acesta din urmă vedea în impozite „o parte pe care fiecare cetăţean o dă din bunul său pentru a avea siguranţa celeilalte părţi rămase lui sau pentru a se bucura deplin de aceasta”.
Teoria impozitului-schimb a fost prezentă pe tot parcursul secolului al XIX-lea, fiind una dintre ideile de bază în materie de fiscalitate ale curentului liberal. În secolul XX, teoria cunoaşte o oarecare schimbare, sub influenţa „principiului echivalenţei”, conform căruia dacă o persoană este de două ori mai avută decât alta, atunci contribuţia ei la stat pentru protecţie trebuie să fie de două ori mai mare. În această perioadă, teoria respectivă a fost numită teoria beneficiului, care asimilează luarea deciziei în cadrul sectorului public cu cea propusă de piaţă. În consecinţă, impozitele sunt privite ca plată pentru valoarea primită şi ca reflectare a cererii pentru servicii publice.
Criticile aduse acestei teorii se referă la faptul că ea cere să se măsoare ceea ce nu se poate măsura, pe de o parte, şi că este incompatibilă cu justiţia socială, deoarece cea mai mare nevoie de avantaje o au cei cu o capacitate contributivă redusă (vârstnicii, şomerii).
- Teoria surplusului economic a fost aplicată în cazul fiscalităţii de către J.A.Hobson, în secolul al XX-lea. Conform acestei teorii, trebuie taxat ceea ce depăşeşte ce este fizic şi moral necesar pentru a garanta utilizarea factorului de producţie producător de venit pentru proprietarul acestuia. Problema care se ridică în aplicarea acestei teorii este modul de stabilire a sumei minime primite de către diferiţi indivizi sau diferite afaceri şi de determinare a nivelurilor acceptabile din punct de vedere moral.
- Teoria impozitului-solidaritate sau teoria sacrificiului a fost susţinută la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca reacţie la teoria impozitului-schimb. Ea a fost susţinută, în special, de curentele de gândire socialiste reformiste (mai ales, de curentul reformist), dar este prezentă şi în tezele susţinute de unii autori liberali. Principiul solidarităţii are la bază ideea că o societate formează un tot ale cărui elemente sunt interdependente. Dacă unul dintre aceste elemente înregistrează anumite disfuncţionalităţi, acestea se vor regăsi şi la nivelul societăţii (care constituie întregul). Concluzia care se desprinde este că trebuie să se vegheze la o repartizare corectă a avuţiei în societate pentru evitarea disfuncţionalităţilor.
Din punct de vedere fiscal, această teorie conduce la necesitatea ca impozitarea să ţină seama de puterea financiară a contribuabililor şi să se recurgă la o progresivitate a impozitului, care să reprezinte un instrument de redistribuire şi egalizare a avuţiei în societate. De ideea capacităţii de plată se leagă două principii importante ale fiscalităţii: principiul echităţii orizontale şi principiul echităţii verticale. Primul susţine că oamenii aflaţi în aceleaşi circumstanţe trebuie să fie trataţi în mod egal în faţa sistemului fiscal şi cel de-al doilea presupune că cei care sunt mai avuţi sau au un venit mai mare trebuie să plătească mai multe impozite (o valoare mai mare a acestora), deoarece au o capacitate de plată mai mare.
Teoria impozitului-solidaritate apelează, de asemenea, şi la impozitul negativ, alături de progresivitatea impozitului. Impozitul negativ constă într-o alocaţie destinată să asigure beneficiarilor ei un venit minim garantat. Această alocaţie nu trebuie să incite la lenevie, ci doar să asigure subzistenţa. Venitul minim garantat reprezintă atât un punct critic sau un prag de atribuire a alocaţiei, cât şi un prag deasupra căruia se poate prelua impozitul. Principiul impozitului minim se fundamentează pe ideea că, dacă statul nu corijează inegalităţile provocate de mecanismele pieţei, trebuie totuşi să vină în ajutorul unui anumit număr de excluşi de pe piaţa muncii. Ideea impozitului negativ a apărut în SUA, în timpul administraţiei Nixon şi a fost susţinută de personalităţi cu orientări economice diferite: James Tobin, J.K.Galbgraith, P.A. Samuelson, Milton Friedman. Proiectul pornea de la constatarea că ineficacitatea politicii sociale în SUA este, în mare parte, dependentă de repartizarea şi risipa ajutoarelor publice şi că este preferabilă înlocuirea impozitului negativ cu o alocaţie unică şi globală.
