Pentru a determina politica optimă de dividende pentru o firmă, sunt analizate următoarele teorii: (1) teoria irelevanţei dividendului şi (2) teoria „vrabiei din mână”.
Teoria irelevanţei dividendului.
Principalii exponenţi ai ) teoria irelevanţei dividendului sunt Merton Miller şi Franco Modigliani (MM). Ei au argumentat că valoarea unei firme depinde numai de venitul generat de activele acesteia, şi nu de felul în care acest venit este repartizat între dividende şi profituri acumulate ( şi deci creştere). MM au ajuns la concluzia că o creştere a dividendelor cere ca firma să emită capital social suplimentar, pentru a finanţa bugetul de investiţii stabilit anterior. Rezultatul existenţei la deţinători a mai multor acţiuni este o reducere a ratei de creştere a dividendului pe acţiune pentru acţionarii existenţi. Creşterea dividendului este neutralizată de o rată de creştere estimată mai mică, preţul de piaţă al acţiunii rămânând astfel neschimbat. MM şi-au bazat argumentele lor pe principii teoretice, ei au presupus următoarele: (1) nu există impozite pe venitul corporaţional sau personal; (2) nu există costuri de emisiune sau de tranzacţie; (3) levierul financiar nu are nici un efect asupra costului capitalului; (4) investitorii şi managerii au aceleaşi informaţii asupra perspectivelor firmei; (5) distribuţia veniturilor în dividende şi profituri acumulate nu are nici un efect asupra costului capitalului propriu al firmei, ks, şi (6) politica de stabilire a bugetului de investiţii pentru o firmă este independentă de politica de dividende. Evident aceste ipoteze nu sunt valabile în practică. Atât firmele, cât şi investitorii plătesc impozite pe venit; firmele trebuie să suporte costuri de emisiune; de tranzacţie; atât impozitele, cât şi costurile de tranzacţie pot să ducă la un ks care să fie influenţat de politica de dividende.
Teoria „vrabiei din mână”.
A cincea ipoteză în teoria irelevanţei dividendului elaborată de MM este aceea că politica de dividende nu afectează rata de rentabilitate cerută de investitori pentru capitalul social, ks. Această ipoteză a fost dezbătută în cercurile academice. De exemplu, Mzron Gordon şi John Lintner au argumentat că ks creşte o dată cu reducerea dividendelor, deoarece investitorii sunt mai puţini siguri de câştigurile de capital ce urmează a fi generate de profiturile acumulate reinvestite, decât de plata dividendelor. Gordon şi Lintner au spus că investitorii conferă o valoare mai mare unui dolar din dividende, decât unui dolar din câştiguri de capital estimate, deoarece componenta câştigului din dividende, D/P0, are un grad de risc mai mic decât componenta g din ecuaţia ratei de rentabilitate cerută:
ks = D/P0 + g;
unde:
MM nu au fost de acord cu aceasta . Ei au susţinut că ks nu depinde de politica de dividende, ceea ce implică faptul că investitorii au aceeaşi atitudine faţă de D/P0, ca şi faţă de g, şi deci nu fac discriminare între câştigurile din dividende şi cele de capital. Ei au numit argumentul Gordon – Lintner greşeala „vrabiei din mână”, deoarece în opinia adoptată de MM, cei mai mulţi investitori oricum planifică reinvestirea sumelor primite ca dividende în acţiuni ale aceleiaşi firme sau în altele similare, şi, în orice caz, gradul de risc al fluxurilor de numerar ale firmei pe termen lung este determinat numai de gradul de risc al fluxurilor de numerar din operare şi nu de politica de dividende.
