Teoria subutilizării forţei de muncă în economia de piaţă capitalistă a fost iniţiată de Simonde de Sismondi, care primul a explicat că cauza şomajului o constituie acumularea capitalului şi ruinarea nucilor producători. Introducerea maşinilor influenţează nu numai asupra celor care devin şomeri, ci şi asupra celor menţinuţi în serviciu; li se micşorează salariul, li se prelungeşte ziua de muncă, sunt atraşi în producţie copiii şi femeile.
Sismondi a formulat ideea că societatea industrială tinde să se scindeze în două clase diferite: cei care muncesc şi cei care posedă, sau cum afirmă el, bogaţi şi săraci. Libertatea concurenţei grăbeşte această despărţire, făcând să dispară toate rangurile intermediare, pentru a lăsa faţă în faţă pe proletar şi capitalist. în societate nu mai e loc decât pentru marele capitalist şi salariaţi.
în opoziţia dintre capitalist şi salariaţi Sismondi vede cauza mizeriei. Deposedat de proprietate, muncitorul îşi va vinde forţa de muncă, ca pe oricare altă marfă. Cererea şi oferta va regla şi înmulţirea sau scăderea numărului de muncitori.
Thomas Malthus considera că subutilizarea forţei de muncă se datorează acumulării capitalului şi creşterii prea accentuate a populaţiei sărace.
Până la T.Malthus a predominat ideea Ordinii naturale, conform căreia proporţiile sociale, deci şi evoluţia populaţiei, erau reglate de la sine prin manifestarea neîngrădită a interesului personal. A.Smith, Godwin, Condorcet ş.a. apreciază că nu este nici un pericol al suprapopulaţiei, întrucât numărul populaţiei se regla de Ia sine de către evoluţia mijloacelor de subzistenţă. Prin ştiinţă şi alte mijloace se putea asigura sporirea bunăstării populaţiei. T.Malthus a atras atenţia asupra unei tendinţe de creştere mai rapidă a populaţiei faţă de mijloacele de trai.
El a presupus că populaţia creşte într-o progresie geometrică, iar mijloacele de trai într-o progresie aritmetică.
Populaţia 1 2 4 8 16 32 64 128 256
Bunurile materiale 1234567 8 9
Perioada considerată de T.Malthus pentru dublarea populaţiei, respectiv pentru creşterea cu o unitate a bunurilor materiale, este de 25 ani. Se observă că populaţia dublându-se la fiecare 25 ani, iar mijloacele de trai sporind cu o cantitate constantă, distanţa între ele va creşte în proporţii îngrijorătoare.
Ideea majoră a iui T.Malthus este aceea că prin înmulţirea necontrolată a populaţiei, omenirea se condamnă la mizerie, la înrăutăţirea situaţiei sale economice. Acumularea capitalului favorizează acest proces. înclinaţia spre economisire îi determină pe cei bogaţi să acumuleze şi să investească în paguba consumului.
Karl Marx a pus în centrul cercetării problemei şomajului legea generală a acumulării capitaliste. El subliniază, că pe măsură ce proporţiile absolute ale întregului capital sporesc, ponderea capitalului variabil în masa globală a capitalului scade. întrucât cererea de forţă de muncă este determinată de mărimea capitalului variabil, reducerea ponderii lui duce la scăderea relativă a cererii de forţă de muncă. Cererea de forţă de muncă creşte mai încet decât proporţiile capitalului social total şi ale producţiei. în acelaşi timp oferta forţei de muncă creşte.
Totodată, aplicarea tehnicii şi tehnologiilor mai avansate, intensificarea muncii ş.a. sunt însoţite de reducerea unei părţi din muncitorii ocupaţi. în aşa condiţii apare şomajul, numit de K.Marx „ armata industrială de rezervă a muncii
Prin urmare, mecanismul acumulării capitaliste şi condiţiile generale ale dezvoltării producţiei creează un raport dintre oferta de forţă de muncă şi cererea de forţă de muncă, care nici pe departe nu este favorabil muncitorilor salariaţi. O anumită parte a clasei muncitoare este condamnată la şomaj. în situaţiile crizelor economice, când producţia se reduce, şomajul creşte brusc. Atunci când economia se află în faza de avânt şi întreprinderile au nevoie de un număr suplimentar de muncitori proprietarii mijloacelor de producţie îi angajează din rândurile şomerilor, datorită cărui fapt şomajul scade. în faza de criză el iarăşi creşte.
Existenţa armatei de şomeri înseamnă că există o suprapopulaţie relativă. în esenţă, forţele de producţie contemporane dau posibilitatea de a-i asigura întregii populaţii apte de muncă o activitate utilă. Suprapopulaţia este anume relativă, adică reprezintă un surplus de forţă de muncă în comparaţie cu cererea de forţă de muncă din partea capitalului.
în aprecierea lui K.Marx suprapopulaţia relativă, adică şomajul există sub trei forme principale.
- Şomaj flotant Această formă a şomajului îi cuprinde pe muncitorii care ba sunt eliminaţi din câmpul muncii, ba sunt atraşi din nou în sfera de activitate economică. La baza acestei forme de şomaj (suprapopulaţie relativă) se află neuniformitatea dezvoltării producţiei capitaliste, acumulării capitalului şi modificării compoziţiei lui organice în diferite ramuri.
- Şomaj latent. Această formă a şomajului este legată în cea mai mare parte de sfera agrară de producţie. Creşterea compoziţiei organice a capitalului în agricultură are ca urmare reducerea absolută a cererii de muncă, necesară lucrării pământului dat. în acelaşi timp, mica producţie agricolă nu asigură ocuparea deplină a acesteia. Apare şomajul. Este numit latent deoarece lucrătorii din producţia agricolă, rămaşi fără lucru, în cea mai mare parte a lor, nu-şi găsesc aplicare în oraş şi rămân în sat.
- Şomaj stagnat Marx a raportat la această formă de şomaj (suprapopulaţie relativă) partea populaţiei apte de muncă, care se caracterizează prin faptul că este ocupată extrem de neregulat, şi, în special, pe muncitorii care lucrează la domiciliu. Mulţi muncitori, numai de la caz la caz, au posibilitatea de a avea de lucru, iar durata şomajului lor este atât de mare, încât ei se pomenesc cuprinşi de forma stagnată a şomajului.
pătura inferioară a şomerilor constă din trei categorii: a) persoanele apte de muncă, dar care timp îndelungat nu au de lucru şi trăiesc din cele donate în folosul săracilor; b) orfanii şi copiii săracilor, care nu au nici un fel de venituri şi mijloace de subzistenţă; c) mutilaţii, bolnavii, proletarii ajunşi la vârsta înaintată. Această pătură formează categoria de invalizi a armatei muncitoreşti active şi balastul armatei industriale de rezervă”.51
Ulterior problema şomajului a fost analizată şi de alţi economişti, dar contribuţia majoră a avut-o John Maynard Keynes. în lucrarea sa Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor (1936) el a efectuat o amplă cercetare a şomajului involuntar, când acesta devenise o problemă mondială îngrijorătoare.
Originalitatea cercetării lui constă în abordarea şomajului în contextul unui dezechilibru general între ofertă şi cerere, fapt neadmis
s‘ K.Marx. „Capitalul”. Vol.l, pag.676
de teoria clasică şi neoclasică. Pentru susţinerea punctului său de vedere, J.Keynes recurge la raportul dintre funcţia cererii şi ofertei globale, raport influenţat de acţiunea, controlată sau nu, a unor legi psihologice fundamentale In economia de piaţă.
Conform postulatelor teoriilor clasice şi neoclasice şomajul poate fi numai voluntar. El rezultă din faptul că muncitorii (partea afectată) ar refuza să muncească în condiţiile în care salariul ar fi mai mic decât dificultăţile, neplăcerile ş.a. muncii prestate. J.Keynes demonstrează că postulatele respective sunt valabile numai pentru cazul particular al şomajului voluntar, dar ele nu pot explica situaţia generală a şomajului voluntar şi a şomajului involuntar când muncitorii doresc să lucreze şi caută de lucru, dar nu găsesc.
Explicaţia cazului general al şomajului involuntar J.Keynes o caută în modul de funcţionare a mecanismelor economiei de. piaţă, necontrolată şi nedirijată, care atrage după sine rămânerea în urmă a cererii solvabile faţă de creşterea ofertei, cu repercusiuni asupra nivelului utilizării factorilor de producţie, inclusiv a forţei de muncă.
Tezei neoclasice a şomajului voluntar, potrivit căreia nivelul ocupării forţei de muncă ar fi invers proporţional cu nivelul salariilor, J.Keynes i-o opune pe cea după care salariaţii „se opun, de obicei, unei reduceri a salariului nominal, dar nu obişnuiesc să refuze de la lucru ori de câte ori are loc o urcare de preţuri la bunurile care intră în consumul lor. Logic sau nu, experienţa arată că astfel se comportă mâna de lucru în realitate”5 .
J.Keynes a arătat că echilibrul ofertă-cerere poate avea loc nu numai atunci când factorii de producţie disponibili sunt folosiţi deplin, ci şi în condiţiile subutilizării lor, într-o măsură mai mare sau mai mică. Starea de subutilizare poate fi alimentată de excesul de economisire care reduce consumul şi frânează creşterea cererii solvabile pe măsura creşterii ofertei.
După J.Keynes, dacă se notează cu „Z „preţulglobal de ofertă al producţiei obţinute când se folosesc „N” persoane, atunci raportul între Z şi N este Z=FCN şi se numeşte funcţia ofertei globale. De cealaltă parte a ecuaţiei ofertă-cerere notăm cu „D” volumul de încasări pe care întreprinzătorii contează să-1 obţină folosind „N” persoane, vom avea funcţia cererii globale în următoarea expresie: D = f (N).
Pornind de ia aceste determinări, J.Keynes a explicat esenţa teoriei sale a ocupării forţei de muncă. în viziunea lui, dacă la o anumită mărime a numărului forţei de muncă ocupate (N), volumul scontat de încasări este mai mare decât preţul global de ofertă (D > Z), întreprinzătorii vor fi stimulaţi să mărească volumul folosirii mâinii de lucru dincolo de O şi, la nevoie, să urce costurile făcându-şi concurenţă pentru factorii de producţie la mărimea lui N la care Z devine egal cu
- Astfel, volumul folosirii mâinii de lucru este determinat de punctul de intersecţie dintre curba cererii globale şi curba ofertei globale, căci acesta este punctul la care profiturile scontate de întreprinzători vor fi maximizate.
Atunci când creşte folosirea mâinii de lucru, venitul global se măreşte. Psihologia societăţii este de aşa natură încât, atunci când se măreşte venitul global, consumul global creşte, dar nu cu aceeaşi mărime cu venitul. O parte din venitul obţinut se economiseşte pentru lărgirea investiţiilor de capital. Căci dacă investiţiile nu vor spori se vor reduce posibilităţile de ocupare în viitor a mâinii de lucru.
Prin urmare, ca să fie justificat un anumit volum de ocupare, trebuie să existe un volum de investiţii curente suficient de mare pentru a absorbi surplusul producţiei totale peste cantitatea pe care colectivitatea doreşte s-o consume la nivelul dat al ocupării. Căci dacă nu există acest volum de investiţii încasările viitoare ale întreprinzătorilor vor fi mai mici decât cele necesare pentru a-i determina să ofere volumul respectiv de ocupare.
Rezultă, deci, că la o mărime dată a ceea ce vom denumi înclinaţia colectivităţii spre consum (prima lege psihologică fundamentală), nivelul de echilibru al ocupării va depinde de volumul investiţiilor curente.
La rândul său, volumul investiţiilor curente va depinde de ceea ce vom denumi imboldul la investiţii (legat de a doua lege psihologică fundamentală), iar imboldul la investiţii depinde de raportul dintre curba eficienţei marginale a capitalului (parte componentă a celei de-a doua legi) şi totalitatea de rate ale dobânzii (legat de cea de-a treia lege) percepute la împrumuturi cu scadenţe şi riscuri diferite.
J.keynes afirmă, că în economia de piaţă, dirijată sau nu, nivelul consumului şi al investiţiilor determină gradul de ocupare eficientă a forţei de muncă şi nu invers.
Volumul ocupării mâinii de lucru nu depinde de voinţa salariaţilor de a munci sau nu. El depinde de înclinaţia spre consum şi de volumul investiţiilor, totodată fiind legat într-un mod bine determinat de un nivel dat al salariului real şi nu invers.
în legătură cu problema ocupării forţei de muncă, în literatura economică contemporană s-au conturat mai multe concepţii. Sub influenţa „Teoriei generale…” a lui J.Keynes mulţi economişti occidentali au considerat că ocuparea deplină este, aşa cum afirma N.W.Arndt” „cea mai importantă problemă”, iar Gunar Murdal, Nicolas Kaldor ş.a. afirmau că ocuparea deplină este „un factor important al creşterii economice”. Joan Robinson consideră ocuparea deplină ca o stare ideală ce are puţine şanse de realizare în economia actuală. Adepţii neoliberalismului contemporan şi, mai ales, ai gândirii monetariste consideră ocuparea deplină ca sursă a inflaţiei. Pe această bază ei au ridicat rata şomajului admisibil la 6-7%.
La etapa actuală cei mai mulţi economişti definesc şomajul ca o stare (latură) negativă a economiei, concretizată într-un dezechilibru al pieţei muncii prin care oferta de forţă de muncă este mai mare decât cererea de forţă de muncă din partea agenţilor economici.
Se disting două forme principale de şomaj: şomaj voluntar şi şomaj involuntar. La rândul său şomajul involuntar se manifestă sub aşa forme ca: şomaj conjunctural sau ciclic, care se formează ca urmare a reducerii activităţii economice în timpul fazelor de recesiune (criză); şomaj structural, datorat schimbărilor care au loc în structura economică teritorială; şomaj tehnologic, format pe baza schimbărilor prin înlocuirea unor tehnologii vechi cu altele noi şi prin restrângerea locurilor de muncă în urma reorganizării întreprinderii; şomaj sezonier; întâlnit în anumite profesiuni în agricultură, construcţii, turism ş.a.; şomaj fricţional, care corespunde perioadei necesare trecerii de Ia un loc de lucru la altul sau pentru căutarea primului loc de muncă.
Toate aceste forme de şomaj sunt caracteristice perioadei de tranziţie a Republicii Moldova la economia de piaţă. Conform datelor statistice ponderea şomerilor în componenţa populaţiei apte de muncă constituie în Republica Moldova circa 20%, ceea ce influenţează negativ asupra creşterii economice şi a stării materiale a sutelor de mii de oameni.
