Promotorii. începuturile teoriei valorii bazate pe muncă, numită şi teoria obiectivă a valorii, au fost puse încă de gânditorii economici din Grecia Antică, Xenofon şi Aristotel. Analizând problemele diviziunii muncii, Xenofon a argumentat că aceasta duce la îmbunătăţirea calităţii produselor şi la sporirea cantităţii lor. Dar Xenofon, fiind adept al economiei naturale, nu a recunoscut că diviziunea muncii are ca urmare economisirea muncii şi mărirea cantităţii bunurilor în vederea schimbului. De aceea pe Xenofon W interesa numai valoarea de întrebuinţare a bunurilor economice, neglijând total valoarea de schimb a lor.
Aristotel a făcut un pas înainte, în comparaţie cu Xenofon, în cercetarea valorii. El a descoperit că orice bun economic destinat schimbului se prezintă sub un dublu aspect: ca valoare de întrebuinţare şi ca valoare de schimb. Valoarea de întrebuinţare este proprietatea generală a bunurilor. în ce priveşte valoarea de schimb, Aristotel menţionează că „folosinţa oricărui lucru este de două feluri, şi în ambele cazuri lucrul serveşte ca atare, însă nu în acelaşi mod, ci o folosinţă este cea proprie, cealaltă, însă, nu cea proprie lucrului. Să luăm ca exemplu încălţămintea, care serveşte şi la purtat şi ca mijloc de schimb. Iată două aspecte în folosinţa încălţămintei: acela care dă o încălţăminte unuia care are această nevoie, în schimbul banilor sau hranei se foloseşte de încălţăminte prin faptul că ea este încălţăminte, dar nu aceasta este destinaţia proprie ei; căci nu a fost făcută pentru schimb; tot aşa stau lucrurile şi cu celelalte bunuri, căci toate pot deveni mijloace de schimb”[1].
Meritul lui Aristotel se manifestă şi în faptul că el a descoperit în expresia de valoare a mărfurilor un raport de egalitate. Aristotel a exprimat în modul cel mai clar idea că forma bani a mărfii nu este
decât aspectul dezvoltat al formei valorii simple, adică a expresiei valorii unei mărfi într-o marfa oarecare, căci el spune: „5 perne = 1 casă”, nu se deosebeşte de „5 perne = cutare sumă de bani” .
Aristotel îşi dă seama că această expresie de valoare consideră mărfurile egale între ele din punct de vedere cantitativ, căci altfel nu sar putea schimba. Dar el nu precizează care este elementul comun care face posibilă egalitatea diferitelor mărfuri în expresia valorii. Aristotel nu a putut să descopere că elementul comun care stă la baza tuturor mărfurilor care se schimbă este munca omenească, din cauza limitelor pe care i le pune societatea sclavagistă întemeiată pe inegalitatea dintre oameni şi a capacităţii de muncă, munca fizică a producătorilor de bunuri economice fiind considerată ca o ocupaţie nedemnă faţă de un om liber.
Precursorii* Primul economist care a ajuns la concluzia că izvorul valorii mărfii îl constituie munca omenească, a fost William Petty (1623-1687). El face deosebire între „preţul natural”, prin care înţelege valoarea mărfii şi „preţul politic”, prin care înţelege „preţul de piaţă”. „Preţul natural” este determinat de munca omenească, iar măsura acesteia este timpul de muncă cheltuit pentru producerea mărfii respective.
în lucrarea sa, „Tratat asupra impozitelor şi taxelor”, el scrie următoarele: „Dacă un om este în stare să aducă o uncie de argint din interiorul pământului, din Peru, până la Londra în aceeaşi durată de timp care i-ar fi necesară pentru a produce un bushel de grâu, unul dintre aceste produse constituie preţul natural al celuilalt, dar dacă, prin punerea în exploatare a unor mine noi şi mai bogate, el poate să obţină două uncii de argint cu acelaşi efort cu care înainte obţinea una, grâul va fi tot atât de ieftin cum era mai înainte la preţul de cinci şilingi, celelalte împrejurări rămânând neschimbate” .
Prin urmare, aceste mărfuri (grâul şi argintul) care se schimbă între ele, sunt egale între ele, căci conţin cantităţi egale de muncă. Deosebirile dintre diferitele feluri de muncă nu contează; valoarea lor este determinată de munca cheltuită pentru producerea lor.
în viziunea lui W.Petty valoarea mărfii rezultă din colaborarea muncii cu natura, înţelegând prin muncă nu numai munca vie, ci şi cea trecută, concretizată în capital. Prin urmare, W.Petty este un precurso
al teoriei celor trei factori de producţie: munca, natura şi capitalul.
Teoria valorii a lui W.Petty are însă şi o serie de lipsuri. W.Petty nu a înţeles natura muncii creatoare de valoare, nu a făcut distincţie între munca concretă şi munca abstractă, a confundat valoarea de schimb cu valoarea de întrebuinţare. O altă lipsă a teoriei valorii dezvoltată de W.Petty constă în faptul că el considera ca fiind creatoare de valoare numai munca cheltuită pentru extragerea metalelor preţioase, deoarece produsul acesteia se transformă nemijlocit în bani. Această afirmaţie a lui W.Petty reprezintă un tribut pe care el I-a plătit mercantilismului.
Concomitent cu W.Petty şi independent de el, a contribuit la elaborarea teoriei valorii bazate pe muncă economistul francez Pierre Boisquillebert (1646-1714). El a ajuns la concluzia că substanţa valorii mărfii este munca omenească. P.Boisquillebert a căutat în spatele preţurilor mărfurilor vândute, valoarea lor pe care el a numit-o „valoarea justă”. /
La întemeierea teoriei valorii bazate pe muncă a contribuit şi Richard Cantilon (1697-1734). El a făcut deosebire între valoarea intrinsecă determinată de costul de producţie şi preţul de piaţă. Adevărata valoare, în jurul căreia trebuie să graviteze preţul de piaţă, este cea intrinsecă. Valoarea intrinsecă se găseşte în lucruri şi este măsura pământului şi muncii care intră în producţia sa. R. Cantilon, la fel ca şi W.Petty, considera că pământul contribuie alături de muncă Ia crearea valorii mărfii. Valoarea intrinsecă nu are nici o legătură cu aprecierea subiectivă a indivizilor. în afară de valoarea intrinsecă există valoarea extrinsecă, care, spre deosebire de cea intrinsecă, este o valoare în mişcare şi constă din variaţiile de preţuri pe piaţă şi care se măsoară cu banul.
Ceva mai târziu s-a ocupat de analiza valorii şi unul din primii economişti americani Benjamin Franklin (1706-1790). în lucrarea sa O modestă cercetare a naturii şi necesităţii circulaţiei băneştU B.Franklin apără teoria valorii bazată pe muncă şi argumentează faptul că valoarea de schimb a mărfurilor este dată de timpul de muncă necesar producerii acestora.
însă, ca şi W.Petty şi P.Boisquillebert, B.Franklin nu a înţeles natura specifică a muncii creatoare de valoare şi nu a putut explica natura banilor. După B.Franklin, munca creatoare de valoare de schimb şi banii nu se află în nici un fel de legătură reciprocă. Aşa se explică faptul că Franklin apără, pe lângă teoria valoare-muncă, şi concepţii mercantiliste.
Fondatorii. Problema valorii ocupă un loc central în sistemul economic a lui Adam Smith, care a dat dovadă de o mai mare capacitate de abstractizare decât predecesorii săi. Primele trei capitole din opera sa Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei (1776) sunt consacrate nemijlocit problemelor teoriei valorii.
A.Smith a descoperit că într-o societate bazată pe diviziunea muncii, unde fiecare produce pentru piaţă fără înţelegerea prealabilă cu concurenţii şi fără direcţie de ansamblu, marea greutate este de a adapta oferta mărfurilor la cerere. în aşa condiţii apare necesitatea principiului de bază al economiei de piaţă – echivalenţa schimbului. Rezolvarea acestei chestiuni A. Smith a început-o prin analiza valorii mărfii. EI a precizat că „cuvântul VALOARE… are două înţelesuri: uneori exprimă utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumpărare a altor bunuri, pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate fi numită „valoarea de întrebuinţare”, alta „valoarea de schimb”. Lucrurile care au cea mai mare valoare de întrebuinţare, au deseori o valoare de schimb mică sau chiar nici una; şi din contra, cele care au cea mai mare valoare de schimb, adeseori au o mică valoare de întrebuinţare sau nici una. Nimic nu este mai folositor decât apa; dar cu ea nu se poate cumpăra mai nimic: aproape nimic nu se poate obţine în schimbul ei. Un diamant, din contra, nu are aproape nici o valoare de întrebuinţare, cu toate acestea, în schimbul lui se poate obţine deseori o mare cantitate de alte bunuri”
Valoarea de întrebuinţare este capacitatea unui anumit bun economic de a satisface necesităţile concrete ale individului. Valoarea de schimb reprezintă proprietatea bunului de a se schimba pe alt bun economic.
în scopul cercetării principiilor care determină valoarea de schimb a bunurilor, A.Smith a introdus noţiunile de preţ real (natural) şi preţ nominal (de piaţă). Cu ajutorul acestor noţiuni el a determinat măsura reală a valorii de schimb a mărfii şi diferite părţi din care ea este compusă. Concluzia de bază la care a ajuns A.Smith este că izvorul valorii de schimb al mărfii îl constituie munca omenească, iar mărimea ei este dată de cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea mărfii. Astfel, – scrie A. Smith, – „valoarea oricărei mărfi pentru persoana care o posedă şi care înţelege să nu o întrebuinţeze sa să nu o consume personal, ci să o schimbe cu alte mărfuri, este egală cu cantitatea de muncă ce-i dă posibilitatea să le cumpere sau să dispună de ele. Munca, prin urmare, este măsura reală a valorii de schimb a tuturor mărfurilor”.[2]
Extinzând noţiunea de muncă creatoare de valoare la toate ramurile producătoare de bunuri materiale, A.Smith a făcut prin aceasta un mare pas înainte în comparaţie cu discipolii săi în elaborarea şi dezvoltarea teoriei bazate pe muncă. El a apreciat că numai în societăţile „primitive” munca era singura sursă a valorii. în societăţile civilizate pe lângă muncă la producerea mărfii mai contribuie pământul şi capitalul. Dacă Xenofon şi Aristotel considerau că valoarea bunurilor economice este creată numai de muncă, iar Petty şi Cantilon – de muncă şi pământ, apoi A.Smith introduce în procesul de producere a valorii şi capitalul, ca al treilea factor de producţie.
A.Smith a introdus în ştiinţa economică noţiunea de cost de producţie, ca adevărat regulator al schimbului. Costul de producţie coincide cu preţul real al mărfii sau cu valoarea acestuia, care este determinată de munca necesară producerii ei. Preţul nominal sau preţul pieţei este mai mare sau mai mic decât preţul real, în funcţie de cantitatea ofertei şi cererea efectivă.
Această concluzie a lui A. Smith este bazată pe utilizarea metodei de abstractizare (analitice) în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice.
Folosind metoda descriptivă, de descriere a fenomenelor şi proceselor economice, aşa cum ele apar la suprafaţă, A. Smith dă o a doua determinare a valorii de schimb a mărfii. Potrivit acestei determinări valoarea de schimb a mărfurilor nu mai este dată de munca cheltuită pentru producerea lor, ci de cele trei venituri: salariul muncii, profitul capitalului şi renta pământului. „Salariul, profitul şi renta sunt cele trei surse primare ale oricărui venit ca şi ale oricărei valori de schimb”.[3]
Determinând valoarea mărfii ca o sumă a salariului, profitului şi a rentei, A.Smith comite două greşeli: exclude din valoarea mărfii valoarea mijloacelor de producţie; reduce valoarea de schimb a mărfii la suma salariului profitului şi rentei pe care le consideră independente de valoare. In loc ca valoarea să fie sursa lor, ele devin sursa valorii.
Dintr-o asemenea manieră de abordare a valorii de schimb a mărfii, apar în opera lui A.Smith multe contradicţii ireductibile. Iată, de exemplu, una: uneori capitalul şi pământul se adaugă muncii în producerea valorii, producând în mod normal profit şi rentă; alteori profitul şi renta sunt considerate venituri obţinute de capitalişti şi proprietarii funciari din munca muncitorului.
Deşi A.Smith a comis unele erori în determinarea valorii, el a dat dovadă unui simţ istoric şi unei mari forţe teoretice.
Teoria valorii a lui A.Smith cu toate contradicţiile sale a reprezentat un aport considerabil în dezvoltarea economiei politice ca ştiinţă.
O importantă contribuţie la constituirea şi dezvoltarea teoriei valoare-muncă a adus David Ricardo. In lucrarea întitulată Despre principiile economiei politice şi a impunerii (1817), el îşi expune cu fermă claritate poziţia sa asupra valorii bunurilor economice. D.Ricardo a criticat concepţia lui A.Smith, potrivit căreia determinarea valorii mărfurilor prin timpul de muncă cheltuit pentru producerea lor ar fi valabilă numai pentru societăţile precapitaliste, arătând că acest principiu îşi păstrează valabilitatea şi în condiţiile capitalismului. De aceea D.Ricardo a respins determinarea de către A. Smith a valorii mărfurilor prin cantitatea de muncă ce se poate cumpăra în schimbul lor. „Valoarea unei mărfi”, – scrie D.Ricardo, – sau cantitatea din orice altă marfă, cu care poate fi schimbată, depinde de cantitatea relativă de muncă necesară pentru producerea ei şi nu de compensaţia mai mare sau mai mică ce se plăteşte pentru această muncă”.[4]
D.Ricardo s-a ridicat şi împotriva determinării valorii mărfii prin cele trei venituri. El a argumentat ideea că valoarea mărfii poate fi împărţită în venituri, dar aceasta nu îndreptăţeşte cu nimic considerarea celor trei venituri drept izvoare ale valorii mărfurilor, aşa cum susţinerea A. Smith. La D.Ricardo, mărimea valorii de schimb a mărfurilor este determinată strict şi consecvent de munca necesar pentru producerea lor.
D.Ricardo a făcut o delimitare precisă între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb a bunurilor economice, înlăturând unele neclarităţi ale lui A. Smith. El a respins punctul de vedere al lui A.Smith, potrivit căruia pot avea valori de schimb lucruri care nu au nici un fel de valoare de întrebuinţare. „Dacă o marfa nu ar fi în nici o privinţă utilă – cu alte cuvinte, dacă nu ar putea contribui în nici un fel la satisfacerea nevoilor noastre – atunci, – scrie D.Ricardo, – ar fi lipsită de valoare de schimb, oricât ar fi de rară sau oricât de mare ar fi cantitatea de muncă necesară pentru obţinerea ei”[5]. Prin urmare, în această concepţie, valoarea mărfii nu poate fi măsurată prin valoarea ei de întrebuinţare, prin utilitatea ei. Dar, ca o marfă să existe şi să aibă valoare de schimb, este neapărat necesar ca ea să fie utilă. Două sunt izvoarele valorii: raritatea şi cantitatea de muncă consumată pentru producerea mărfurilor. Raritatea poate explica doar valoarea bunurilor nereproductibile: tablouri de artă, statui, vinuri rare ş.a. Pentru toate celelalte bunuri care constituie partea covârşitoare a lor, regula rămâne una singură: valoarea depinde de cantitatea de muncă necesară pentru producerea acestora. „Dacă cantitatea de muncă încorporată în mărfuri este aceea care determină valoarea lor de schimb, orice sporire a cantităţii de muncă trebuie să mărească valoarea acelei mărfi pentru care s-a cheltuit această muncă, după cum orice micşorare trebuie s-o reducă”[6]. în viziunea lui D.Ricardo, variaţia mărimii valorii nu depinde, ca la A.Smith, de cantitatea de muncă ce se poate obţine pe piaţă pentru marfa respectivă, ci de variaţia cantităţii de muncă însăşi întrebuinţată pentru producerea ei.
Munca, creatoare de valoare, este de „calităţi diferite”. Acest fapt însă nu afectează cu nimic principiul de bază. De ce ? Pentru că „Un anumit fel de muncă de la o anumită dată este comparat cu acelaşi fel de muncă, la o altă dată; dacă s-a adăugat sau dacă s-a scăzut a zecea, a cincia sau a patra parte din această muncă se va produce asupra valorii relative a mărfii un efect proporţional cu cauza” .
O contribuţie importantă aduce D.Ricardo la dezvoltarea teoriei valoare-muncă, prin luarea în consideraţie atât a muncii vii (V+P), cât şi a muncii trecute (C) consumate pentru producerea mărfii.
„Nu numai munca întrebuinţată direct la producerea mărfurilor influenţează valoarea acestora, ci, la fel, şi munca întrebuinţată Ia producerea de instrumente, unelte şi clădiri, cu care se ajută această muncă”17. Totodată, el apreciază că mijloacele de producţie nu creează valoare nouă, ci doar îşi transmit valoarea pe care o au asupra noilor produse.
D.Ricardo face deosebire între valoarea de schimb şi valoare. El numeşte valoarea de schimb când valoare relativă, când valoare de schimb, iar valoarea o numeşte valoare absolută. însă, la D.Ricardo, aceste noţiuni nu sunt delimitate în mod precis, din care cauză el înţelege prin valoare de schimb în unele cazuri raportul cantitativ în care se schimbă mărfurile între ele, iar în alte cazuri valoarea mărfii. Necunoscând dublul caracter al muncii încorporate în marfă, D.Ricardo nu a înţeles legătura dialectică dintre valoarea de întrebuinţare, valoarea de schimb şi valoare, că valoarea de schimb este o formă a valorii, o manifestare exterioară a ei în cadrul actului de schimb.
Aportul lui D.Ricardo la fondarea teoriei obiective a valorii constă şi în argumentarea principiului după care munca este sursa valorii mărfurilor în toate timpurile şi în toate spaţiile.
Teoria valorii, întemeiată şi dezvoltată de A.Smith şi D.Ricardo, este apreciată de John Stuart Mill ca fiind completă şi desăvârşită. Ultimul lucru ce ar fi urmat să fie realizat era transformarea ei într-o teorie operaţională.
Succesorul. Pentru Karl Marx, ca şi pentru A.Smith şi D.Ricardo, valoarea bunurilor economice a reprezentat problema nodală a economiei în jurul căreia toate celelalte gravitează. Concepţiile de bază asupra valorii, K.Marx şi le-a expus în volumul I al operei sale Capitalul, publicată în 1867.
Analiza valorii, K.Marx o începe cu analiza mărfii, întrucât în viziunea lui capitalismul apare ca o „uriaşă îngrămădire de mărfuri”18. Marfa este un produs al muncii, destinat schimbului prin intermediul vânzării şi cumpărării. Marfa are două proprietăţi: în primul rând, satisface o anumită nevoie a omului, în al doilea rând, ea este un luc ce poate fi schimbat pe un alt lucru. Cu alte cuvinte, marfa are valoa de întrebuinţare şi valoare de schimb.
Valoarea de întrebuinţare a unui lucru constă în faptul că el es util oamenilor, satisface o nevoie sau alta a lor, fie ca obiect întrebuinţare personală, fie ca mijloc de producţie. Producţia a menirea de a crea valori de întrebuinţare. în condiţiile producţiei d mărfuri, valoarea de întrebuinţare trebuie să satisfacă nevoii persoanelor care cumpără marfa dată, şi nu nevoile producătorului însuşi.
Valoarea de întrebuinţare este, în acelaşi timp, purtător material al valorii de schimb. Valoarea de schimb reprezintă proporţia raporturilor în care valori de întrebuinţare diferite se schimbă între ele. Pentru a determina natura şi dimensiunile acestui raport de schimb, K.Marx recurge la următorul exemplu: „I quarter de grâu se schimbă pe X chintale de fier. Ce înseamnă această ecuaţia? Că un element comun de aceeaşi mărime există în două obiecte diferite… Cele două obiecte sunt, deci, egale cu un al treilea element, care în sine nu este nici unul nici altul… Dacă facem abstracţie de valoarea de întrebuinţare a corpurilor mărfurilor, nu le mai rămâne decât o singură calitate: cea de a fi produse ale muncii”[7]. Ca valori de întrebuinţare mărfurile diferă, iar ca întruchipare a muncii ele sunt omogene.
Elementul comun, deci, care apare în raportul de schimb este valoarea. Ea reprezintă munca omenească încorporată în marfă.
Cea mai mare descoperire a Iui K.Marx în domeniul teoriei valorii obiective este dublul caracter al muncii întruchipate în marjă. Pe baza acestei descoperiri, K.Marx a explicat că dublul caracter al mărfii, ca valoare de schimb, este determinat de dublul -caracter al muncii întruchipate în marfă ca muncă concretă şi muncă abstractă.
Munca concretă este munca cheltuită într-o anumită formă utilă. Ea creează valoarea de întrebuinţare (cărbune, metal, pâine ş.a.). Deosebirea valorilor de întrebuinţare este condiţionată de faptul că ele se manifestă ca produse ale diferitelor feluri de muncă concretă (munca minerului, jurnalistului, brutarului, ţesătorului ş.a.). Anume caracterul specific al muncii concrete a fiecărui producător de mărfuri face ca ea să se deosebească de munca unui alt producător de mărfuri. Această
deosebire este cauzată de deosebirile dintre obiectele muncii, uneltele de muncă, caracterul operaţiilor de producţie, de rezultatul final ai muncii. Insă munca concretă nu constituie singurul izvor de valori de întrebuinţare. Omul nu face decât să prelucreze substratul material, ce există de acum în natură. Deci, valoarea de întrebuinţare este un rezultat al îmbinării a două elemente – substanţa naturii şi munca.
Dacă se face abstracţie de modul specific în care se desfăşoară, munca apare ca o cheltuire de energie omenească (a muşchilor, creierului, nervilor ş.a.). Din acest punct de vedere ea apare, deci, ca muncă abstractă. K.Marx menţionează că „cheltuirea de muncă în sens fiziologic” capătă importanţă doar în condiţiile activităţii economice producătoare de mărfuri, că cheltuire de energie musculară şi nervoasă a existat întotdeauna, dar, numai atunci când oamenii produc în vederea vânzării (produc, deci, mărfuri) cheltuirea fiziologică devine şi înseamnă muncă abstractă.
Munca concretă şi munca abstractă nu sunt munci diferite, ci aceeaşi muncă privită din două unghiuri diferite. „Orice muncă este, pe de o parte, cheltuire de forţă de muncă omenească în sens fiziologic şi în această calitate a ei de muncă abstractă ea creează valoarea mărfurilor. Orice muncă este, pe de altă parte, cheltuire de forţă de muncă omenească într-o formă specială, în vederea unui anumit scop, şi în această calitate a ei de muncă concretă ea produce valori de întrebuinţare”[8].
O altă contribuţie a lui K.Marx la elaborarea teoriei valoare-muncă o constituie determinarea valorii mărfii. Dacă substanţa valorii o reprezintă munca omenească, mărimea valorii nu poate fi dată decât de cantitatea de muncă întruchipată într-o anumită marfă. Munca se desfăşoară în timp care, la rândul lui, se măsoară cu ora, ziua ş.a. Producătorii de mărfuri lucrează însă în condiţii diferite, în funcţie de situaţiile individuale de muncă şi de pregătirea specifică a fiecăruia. Lenea şi neîndemânarea, lungind durata muncii, nu măresc şi valoarea mărfii. Pentru ca lucrurile să fie clare, K.Marx precizează că valoarea mărfurilor nu este dată de timpul de muncă individual pentru producerea lor, ci de timpul de muncă socialmente necesar. „Timpul de muncă socialmente necesar este timpul de muncă necesar pentru a produce o valoare de întrebuinţare oarecare, în condiţiile de producţie întregime ca munca socială: munca individuală să fie încorporată într-o valoare de întrebuinţare necesară societăţii; timpul de muncă individual pentru o unitate de marfă să corespundă în întregime cu mărimea timpului de muncă socialmente necesar; volumul muncii cheltuite pentru producerea cantităţii totale de mărfuri dintr-o ramură de producţie să corespundă cu mărimea volumului de muncă determinat de nevoia socială pentru mărfurile respective.
Pornind de la analiza contradicţiilor, K.Marx a explicat dezvoltarea formei valoare, geneza şi esenţa banilor. El a arătat că banii nu sunt nimic altceva decât o marfă care joacă un anumit rol social, şi anume acela de echivalent general al lumii mărfurilor.
K.Marx, primul în istoria gândirii economice, a explicat rolul legii valorii în producţia de mărfuri. Esenţa acestei legi constă în necesitatea de a schimba mărfurile în corespundere cu valoarea lor socială. Aceasta îi determină pe producătorii de mărfuri să urmărească ca cheltuielile la producţia de mărfuri să nu le depăşească pe cele socialmente necesare.
în condiţiile economiei de piaţă legea valorii se manifestă ca regulator spontan al producţiei de mărfuri. Mecanismul de reglementare al acestei legi constă în oscilarea spontană a preţurilor de piaţă, în devierea lor de la valoarea socială în urma luptei de concurenţă. Preţul coincide cu costul de producţie numai atunci, când cererea este egală cu oferta. însă, dacă nu există astfel de egalitate, preţul mărfii deviază de la costul de producţie. Atunci când preţurile de piaţă depăşesc valoarea, se stimulează creşterea ofertei, sporirea producţiei de mărfuri. Iar atunci, când preţurile de piaţă sunt mai scăzute decât valoarea lor, producţia de mărfuri se restrânge.
Pentru înţelegerea rolului regulator al legii valorii este necesară cunoaşterea celui de al doilea sens al timpului de muncă socialmente necesar.
Dacă prin timpul de muncă socialmente necesar în primul sens se înţelege cantitatea medie de muncă necesară pentru a produce o unitate de bun, în schimb, prin al doilea sens al timpului de muncă socialmente necesar se înţelege cantitatea de muncă socială, necesară pentru a produce întreaga cantitate de produs al unei sfere.
Pentru ca o marfă să se poată vinde la valoarea ei, nu este suficient ca fiecare producător să cheltuiască un timp de muncă individual egal cu cel socialmente necesar în primul sens, ci mai trebuie ca totalitatea producătorilor dintr-o sferă de producţie să cheltuiască un timp de muncă egal cu cel repartizat acestei sfere, adică să respecte al doilea sens al timpului de muncă socialmente necesar.
K.Marx a făcut distincţie între valoare şi preţul de producţie. El a arătat că în economia producătoare de mărfuri, acestea nu se vând la valoarea lor, ci la preţul care oscilează în jurul preţului de producţie, care este o formă transformată a valorii mărfii. Deosebirea dintre valoare şi preţul de producţie i-a dat posibilitate lui K.Marx să explice pe baza legii valorii formarea profitului mijlociu şi a rentei absolute.
Teoria marxistă a valorii nu se încheie aici. O componentă a ei o constituie teoria plusvalorii. Tot ceea ce a construit K.Marx pe terenul teoriei valorii a fost subordonat explicării exploatării capitaliste. Din căutarea originii plusvalorii, a căilor de mărire a acesteia, şi-a făcut un crez. K.Marx găseşte potrivit să înceapă cercetarea plusvalorii prin prezentarea formulei generale a capitalului şi a contradicţiilor acesteia.
în formula circulaţiei simple de mărfuri, M-B-M, punctul de plecare şi cel final îl reprezintă o marfă. Banii servesc doar ca mijloc pentru a atinge un scop care este o altă valoare de întrebuinţare decât cea posedată. Este vorba de o vânzare urmată de o cumpărare. între cele două extreme deosebirea este doar calitatea. Banii devin capital într-o altă formulă a circulaţiei şi anume B-M-B1 sau bani-marfâ-bani. Cele două faze îşi schimbă succesiunea: cumpărarea este urmată de vânzare. între cele două extreme, deosebirea nu poate fi decât cantitativă (calitativ, banii nu se pot deosebi între ei). Ca să aibă motivaţie, formula trebuie să fie, deci, bani-marfă-bani mai mulţi sau B-M-B , în care B,_B+Ab. ,Acest increment sau excedentul peste valoarea iniţială îl numesc, – scrie K.Marx, – plusvaloare” .
Din formula B-M-B1 s-ar crede că plusvaloarea apare în procesul circulaţiei. Parcă pentru a încurca lucrurile şi mai mult, K.Marx mai adaugă: „Capitalul trebuie să provină din circulaţie şi totodată să nu provină din ea”[9]. Dar tot el caută să limpezească situaţia. Pentru început arată că plusvaloarea nu poate proveni din circulaţie, şi nici prin schimbul de echivalente, nici prin cel de neechivalente.
Prin schimbul de echivalente pot câştiga ambii contractanţi numai în ceea ce priveşte valoare de întrebuinţare, dar nu şi valoarea. Schimbul de neechivalente nu explică nici atât secretul lui Ab, într-o primă ipoteză, dacă vânzătorul îl înşeală pe cumpărător, dată fiin înlănţuirea actelor de schimb, ceea ce câştigă în calitate de vânzăto pierde în calitate de cumpărător. într-o a doua ipoteză, dacă unii vânzători, foarte isteţi, reuşesc tot timpul să vândă peste valoare, ceea ce pentru ei este un plus, pentru alţii este un minus. Suma algebrică rămâne întotdeauna aceeaşi. Pe întreaga societate, suma preţurilor întotdeauna este egală cu suma valorilor.
Spre dezlegarea tainei, K.Marx consideră că proprietarii mijloacelor de producţie, cu B, cumpără o marfă deosebită, a cărei utilizare în procesul de producţie conduce la o valoare mai mare decât propria sa valoare. Această marfă este forţa de muncă.
Ca orice marfă, forţa de muncă este supusă legii valorii; are deci valoare şi valoare de întrebuinţare. Valoarea forţei de muncă este determinată de cheltuielile de muncă socialmente necesare pentru producerea şi reproducerea ei. Valoarea de întrebuinţare a forţei de muncă reprezintă capacitatea sa de a produce, în procesul de producţie pentru care este angajată, o valoare mai mare decât propria sa valoare, de a produce plusvaloare.
Pentru această calitate a ei, posesorul mijloacelor de producţie o angajează. Esenţial pentru K.Marx este şi faptul că ceea ce vinde salariatul nu este munca, timpul său de muncă, ci forţa sa de muncă pentru un anumit timp.
In procesul de producţie are loc combinarea forţei de muncă angajate şi a mijloacelor de producţie. Factorii de producţie nu au acelaşi roi şi nici nu se comportă la fel în timpul procesului de producţie. Mijloacele de producţie îşi transmit valoarea lor asupra produselor la a căror creare participă, parte cu parte, pe măsura uzurii. Forţa de muncă în acelaşi proces de producţie şi în limitele zilei de muncă stabilite prin contract creează o valoare nouă peste propria sa valoare. „Valoarea forţei de muncă şi valoarea creată de ea în procesul muncii, – subliniază K.Marx, – sunt două mărimi diferite”[10]. Diferenţa dintre aceste două valori reprezintă plusvaloarea.
Procesul de muncă nu este altceva decât consumarea mărfii cumpărate de proprietarul mijloacelor de producţie, a forţei de muncă, în timpul procesului de muncă, munca, în calitatea ei de muncă concretă, utilizează mijloacele de producţie pentru a le transforma în mărfuri, iar în calitate de muncă abstractă creează şi adaugă valoare nouă. Pe proprietarul mijloacelor de producţie nu-1 interesează însă valoarea în sine, ci o anumită parte a ei – plusvaloarea. Ea se obţine tocmai prin prelungirea procesului de formare a valorii dincolo de punctul până la care muncitorul a reprodus valoarea forţei lui de muncă.
La originea plusvalorii se găseşte, deci, consumarea forţei de muncă a muncitorului. Ea nu poate aparţine decât celui care a cumpărat-o pe piaţă pe baza schimbului de echivalente – capitalistului. Echivalenţa de pe piaţă permite exploatarea în procesul de producţie.
Odată acest lucru stabilit, K.Marx mai este preocupat de comportamentul diferit în crearea valorii de către forţa de muncă faţă de mijloacele de producţie. Indiferent că se comportă ca un capital fix sau capital circulant, mijloacele de producţie, în esenţă, nu fac decât să-şi transmită valoarea lor asupra produselor. Din această cauză, K.Marx numeşte această parte a capitalului investit în procesul de producţie capital constant (C). Concomitent, banii investiţi în forţa de muncă care, utilizată în procesul de producţie, reproduce valoarea sa, dar creează şi un excedent, plusvaloarea formează capitalul variabil (V). Distincţia dintre capitalul constant şi cel variabil aparţine exclusiv lui K.Marx. Ea l-a aiutat să prezinte structural valoarea mărfii în^formula:
Deci, K.Marx, prin contribuţia sa, a dezvoltat şi îmbogăţit teoria valoare-muncă cu noi elemente şi idei importante.
Teoria obiectivă a valorii a fost şi este susţinută de economiştii care consideră producţia ca bază a progresului economico-social al societăţii umane.
La etapa contemporană, o atenţie prioritară producţiei este acordată de reprezentanţii doctrinei ofertei Arthur Laffer, George Gilder, Paul Craig Roberts, Norman Ture ş.a. economişti americani. Ei consideră că problema principală a economiei contemporane nu este cererea, ci oferta. Producţia generează venituri care sunt folosite ulterior pentru a cumpăra ceea ce oferta furnizează. Nu se poate obţine mare lucru concentrând atenţia asupra cererii. Cererea nu este decât un reflex al producţiei, nu direct, ci mijlocit de preţuri. Producţia este totul, iar aceasta se creează prin muncă.
