Complexitatea vieţii economice actuale, caracterizată de acţiunea concertată a mecanismelor pieţei şi a intervenţiei statului în economie, crează premisele apariţiei şi funcţionării unei game largi de agenţi economici, conduşi de interese şi strategii diverse.
Clasificarea lor este importantă atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic deoarece:
- permite identificarea structurilor cu componente omogene,
- permite evidenţierea unor reguli de organizare şi gestiune în vederea obţinerii de performanţe,
- permite evidenţierea unor probleme comune unui grup de întreprinderi,
- permite gruparea întreprinderilor în funcţie de interese comune.
Clasificarea întreprinderilor se poate face în funcţie de mai multe criterii: natura activităţii, dimensiune, forma juridică de organizare sau proprietatea capitalului.
În funcţie de natura activităţii[1], întreprinderile se grupează în cele patru mari sectoare ale economiei.
- În sectorul primar sunt incluse întreprinderile al căror domeniu de activitate se încadrează cu preponderenţă în agricultură, piscicultură, silvicultură şi domeniul extractiv.
- În sectorul secundar sunt cuprinse întreprinderile cu profil industrial.
- În sectorul terţiar sunt cuprinse întreprinderile de servicii şi de distribuţie.
- Sectorul cuaternar grupează activităţi economice noi, specifice sectoarelor de comunicaţii, de informare, de cercetare şi informatică.
Deasemenea, criteriul naturii activităţii crează posibilitatea grupării întreprinderilor astfel:
- Întreprinderi agricole, ce pot fi la rândul lor clasificate în:
- Individuale (familiale), în cadrul cărora proprietarul lucrează singur, cu familia sau cu câţiva salariaţi pământul propriu;
- În arendă, respectiv întreprinderile în care proprietarul închiriază pământul unui arendaş, care îl foloseşte în schimbul unei sume de bani (arendă);
- În parte, formă derivată din cea anterioară, în care arenda se plăteşte cu o parte din recoltă.
- Întreprinderi industriale, în care se încadrează cele din domeniul industriilor extractive de minereuri, de cărbune, de petrol, industrii de transfomare;
- Întreprinderi de servicii
- Întreprinderi de distribuţie
După talia lor, întreprinderile se clasifică în mici, mijlocii, mari şi foarte mari. În gruparea după dimensiune, criteriile utilizate sunt: numărul de salariaţi, cifra de afaceri, valoarea adăugată şi capitalurile proprii.
Clasificarea în funcţie de numărul de salariaţi grupeză întreprinderile în următoarele categorii:
- Întreprinderi mici, cu până la 50 de salariaţi
- Întreprinderi mijlocii, cu numărul de salariaţi cuprins între 50 şi 500
- Întreprinderi mari, cu personalul cuprins între 500 şi 1000 de salariaţi
- Întreprinderi foarte mari, al căror personal angajat depăşeşte 1000 de salariaţi.
Libera initiativa şi autonomia întreprinderilor cu capital privat, public şi mixt au nevoie de un cadru adecvat de manifestare. Un suport esential al liberei initiative este privatizarea întreprinderilor şi organizarea agentilor economici particulari .
În conditiile economiei de piaţă proprietatea privată este preponderentă faţă de cea publică. Păstrarea în anumite proporţii a unui sector public este determinată de o serie de cauze ce ţin de necesitatea asigurării energiei, restructurarea economiei, ocrotirea bogăţiilor naturale ale solului şi subsolului şi conservarea acestora (petrol, carbune, metale feroase şi neferoase, metal rare şi pretioase, paduri etc. ), organizarea unor sectoare vitale pentru economie care necesita investitii mari de capital, cu termen de recuperare îndelungat (centrale atomice şi electrice, drumuri, transport feroviar, telecomunicatii, exploatari marine şi minerale, hidrocentrale, lucrari de îmbunatatiri funciare), dar mai puţin atractive pentru capitalul privat. Sectoarele publice se restrâng în majoritatea ţărilor lumii, inclusiv în ţările aflate în tranziţie la economia de piaţă.
În aceste condiţii statul este apăratorul interesului public, folosind în acest scop mijloacele, instrumentele juridice şi pârghiile financiare . Agenţii economici au în acest sens responsabilităţi directe, legale şi financiare, în care scop trebuie să probeze competitivitate, inventivitate, capacitate de conducere şi organizare.
În perioada de tranziţie în România s-au constituit, funcţionează şi se
perfecţionează tipuri şi forme variate de agenţi economici, ca:
- • agenţii economici organizaţi pe baza liberei inţtiative, cum sunt peroanele
fizice autorizate să desfăşoare activitate independenăa şi asociaţiile familiale;
- • societăţile comerciale şi regiile autonome, societatile nationale, constituite
prin reorganizarea unitatilor economice de stat;
- • unităţi economice cu capital privat român, român şi străin sau numai strain.
În cadrul legal instituit de Decretul Lege nr.54/1990 s-au organizat, pe baza
liberei initiative , patru tipuri de agenti economici 27:
- a) persoane fizice autorizate sa desfasoare activitate independenta;
- b) asociatii familiale;
- c) asociatii cu scop lucrativ;
- d) întreprinderi mici.
În baza Legii 31/1990 societatile cu scop lucrativ şi întreprinderile mici, înfiintate pâna la 17 Dec.1990, s-au reorganizat într-una din formele de societate comerciala stabilite de lege.
Desfasurarea activitatii de productie şi servicii a agentilor economici înfiintati pe baza liberei initiative se face pe baza de autorizatie. Autorizatia este actul administrativ de autoritate unilateral, prin care organul competent al administratiei permite unei persoane fizice sau juridice exercitarea unor drepturi şi asigura apararea drepturilor individuale. Autorizatia pentru desfasurarea deactivităţi independente de catre persoanele fizice sau de constituire a asociatiilor familiale se emite de catre primarii şi cuprinde: numele solicitanţilor, adresa, obiectul de activitate şi alte conditii privitoare la desfăşurarea activitatii. Autorizatia se poate elibera pe baza testarii capacitatii profesionale de catre organisme abilitate pe lânga primarii sau de catre organisme profesionale specifice activitatii pentru care se cere autorizarea, cu acordul acestora. Atestarea capacitatii profesionale se face prin prezentarea de acte doveditoare sau prin examen, cu mentionarea faptului ca solicitantii au lucrat sau lucreaza în meseriile mentionate în acte sau în meserii înrudite. Atestarea pe baza de examen pentru persoanele care nu detin acte doveditoare privitoare la efectuarea unei anumiteactivităţi se face la Inspectoratul teritorial de munca şi protectie sociala din judetul de domiciliu. Atestarea privind capacitatea profesionala este obligatorie pentru oate domeniile de activitate.
Procedura de obtinere a autorizatiei pentru desfasurarea unei activitati
independente este urmatoarea:
- • se întocmeste cererea de autorizare, la care se anexeaza documentul de
atestare profesionala;
- • se obtin vizele de la institutiile abilitate;
- • se depune o cerere la primaria (comuna, oras, sector) din localitatea în care
persoana în cauza doreste sa-si deschida unitatea particulara;
- • se ridica autorizatia de functionare şi se completeaza declaratia de impunere
pe baza careia se fixeaza impozitul;
- • deschiderea, în cazul în care se doreste , a unui cont de disponibilitati la
CEC sau la Banca.
Persoanele fizice autorizate sa desfasoare activitate independenta pot deschide onturi bancare în lei şi valuta.
Pentru deschiderea contului se prezinta bancii urmatoarele documente: 27 Guvernul a propus o noua lege (2002) care abroga Decretul – Lege nr.54/1990 ce permite persoanelor fizice cetateni ai statelor membre ale Uniunii Europene, ca şi cetatenii români, sa desfasoareactivităţi independente pe teritoriul României, în toate domenii şi ocupatiile şi sa constituie asociatii familiale din membrii familiei care se gospodaresc împreuna.
- • cerere de deschidere a contului;
- • copie dupa autorizatia de constituire, eliberata de primarie şi înregistrata la
administratia financiara;
- • fisa cu specimenul de semnatura.
Pentru realizareaactivităţilor prevazute în autorizatia de constituire, în vederea completarii resurselor proprii, persoanele fizice autorizate sa desfasoare activitate independenta şi asociatiile familiale pot primi credite de la banci pe baza de garantii asiguratorii. Suma creditului se stabileste pe baza de negocieri cu banca, în functie de o serie de criterii şi indicatori de bonitate (situatia patrimoniala, cifra de afaceri, rentabilitatea afacerii, garantiile prezentate în vederea asigurarii rambursarii creditului la scadenta). La negocierea creditului, solicitantul trebuie sa prezinte:
cererea de credit, situatia veniturilor previzibile, documentatia tehnico-economica de fundamentare a creditului de investitii, documentele privind dreptul de proprietate etc.
În cazul unui credit care depaseste un anumit plafon, solicitantul prezinta un „studio de fezabilitate”. Pe parcursul desfasurarii activitatii, banca exercita controlul utilizarii creditului şi integritatea garantiilor asiguratorii. Solicitantii de credite pot aduce urmatoarele garantii: ipoteca constituita asupra bunurilor imobile personale şi ale girantilor, înscrisa la notariatul în a carei raza teritoriala se afla şi alte bunuri în proprietate, cesiunea în favoarea bancii prin care solicitantul cedeaza (transmite) dreptul sau de creanta cu titlu oneros în cazul în care nu-si poate achita obligatiile (creditul şi dobânda aferenta).
[1] Mihai Vărzaru – Economia întreprinderii. Noţiuni fundamentale, Ed. Helios, 1999
