În economia de piaţă, tipologia preţurilor cunoaşte o paletă foarte largă:
- După modul de formare, preţurile pot fi:
- preţuri libere – formate în condiţiile concurenţei deschise. Nefiind supuse nici unei reglementări;
- preţuri administrate – sunt considerare acele preţuri (modele teoretice) care se formează şi se modifică mai ales sub influenţa firmelor cu o poziţie cheie şi/sau a statului. Preţurile administrate sunt cele care domină piaţa în ţările dezvoltate.
În realitatea practică, există preţuri mixte, formate pe baza tuturor factorilor de influenţă prezentaţi.
- După natura şi obiectul pieţei:
– preţuri ale bunurilor materiale şi serviciilor;
- preţuri ale factorilor de producţie (salariu, dobândă, rentă);
- preţuri (cursuri) ale hârtiilor de valoare (acţiuni, obligaţiuni).
- După specificitatea tranzacţiilor:
- preţuri de bursă:
- preţul lichidităţii.
- După natura şi obiectul schimbului:
- preţuri industriale şi agricole;
- pe obiective de construcţii;
- tarife pentru servicii.
- După stadiul schimbului:
- preţuri cu ridicata;
- preţuri cu amănuntul.
- După aria aplicării:
- centrale;
- locale.
- După nivelul costurilor utilizate la determinarea lor:
- preţuri ce se stabilesc pornind de la costurile marginale (agricultură, silvicultură, industrie extractivă);
- preţuri ce se stabilesc pornind de la costurile medii (pentru ramurile industriale producătoare).
Preţul marginal – reprezintă preţul care acoperă cheltuielile de producţie ale ultimei partide de marfă absorbită de piaţă.
Preţul real – timpul care trebuie să se lucreze pentru obţinerea unui produs.
Preţul comparabil – preţul corectat (indicele inflaţiei).
Preţurile de echilibru – preţurile pentru care cantitatea de bunuri oferite spre vânzare este egală cu cea solicitată spre cumpărare.
Abaterea preţului pe piaţă, faţă de preţul de echilibru, generează fie exces de ofertă – care face să apară diferite probleme pentru producători (imobilizarea de resurse în stocuri nevândute, dobânzi la credite etc.), aceştia fiind nevoiţi să reducă preţul până la un nivel la care, stocul este absorbit, fie să reducă producţia la nivelul cererii. Excesul de cerere epuizează stocul şi instaurează penuria.
Tarifele – reprezintă preţul serviciilor prestate pe diferite unităţi specializate. Ele au, în general, caracterul serviciilor pentru care sunt percepute. Conţinutul lor este cel al unor preţuri cu ridicata, pentru serviciile executate firmelor şi caracterul unor preţuri cu amănuntul, pentru serviciile prestate populaţiei.
Tarifele au totuşi anumite particularităţi:
- structura tarifelor este mai simplă decât a preţurilor (nu include cheltuieli de desfacere şi de comercializare);
- oscilaţia mare a necesităţilor pentru unele servicii în timpul anului, în funcţie de anotimp şi alte criterii;
- dispersarea teritorială accentuată;
- procentul ridicat al lucrărilor manuale.
Tarifele se stabilesc pe baza următoarelor elemente:
- costurile antrenate de efectuarea lucrărilor;
- concurenţa dintre firme;
- T.V.A.
În funcţie de specificul activităţilor efectuate, de consumul de forţă de muncă şi de natura serviciilor prestate, distingem:
– tarife pentru servicii personale tradiţionale (igienă corporală, tricotaje, confecţii etc.);
– tarife pentru servicii cu caracter de masă (activităţi hoteliere, transporturi. comunicaţii);
– tarife pentru servicii de furnizare a energiei electrice şi termice;
– tarife pentru servicii de cercetare, proiectare, pregătirea cadrelor etc., care au în vedere consumul de muncă intelectuală.
Tarif = Cost + Profit + T.V.A.
Tarifele pot fi: – unice: – centrale;
– locale; – diferenţiate: – obişnuite;
– de lux
