Tranziţia demografică este o teorie care încearcă să explice evoluţia populaţiei în funcţie de un ansamblu de factori, sociali, economici, legislativi, educaţionali, sanitari, psihologici şi culturali. Conform acestei teorii populaţia considerată ca sistem se află în strânsă interdependenţă cu celelalte sisteme social şi economic. Datorită acestor relaţii de interdependenţă evoluţia populaţiei înregistrează oscilaţii de la o perioadă la alta.
Aşadar tranziţia demografică constituie un proces ce cuprinde mai multe faze, în cursul căruia ratele înalte ale natalităţii şi mortalităţii coboară treptat la nivele mai scăzute, sub impactul unui mare număr de factori social-economici.
Starea celor trei tipuri majore de sisteme, demografic, social şi economic, se prezintă în mod diferenţiat pe cele două categorii de ţări: dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Astfel, dacă ţările dezvoltate au valori reduse de natalitate şi mortalitate şi niveluri ridicate de dezvoltare economică, în schimb ţările în curs de dezvoltare prezintă o situaţie inversă şi anume:
- a) sub raport demografic:
- nivel ridicat al natalităţii;
- mortalitate relativ înaltă;
- rată înaltă a creşterii demografice;
- structură relativ tânără a populaţiei;
- presiune demografică ridicată;
- b) sub raport social-economic:
- produs naţional brut pe locuitor foarte scăzut;
- proporţie ridicată a analfabetismului;
– pondere foarte mare a populaţiei active ocupată în agricultură;
- regim alimentar deficitar;
- rată redusă de urbanizare;
- consum redus de energie pe un locuitor.
În aceste condiţii tranziţia demografică trebuie să îndeplinească două funcţii:
- explicativă a mecanismului tranziţiei;
- predictivă a factorilor ce vor determina tranziţia şi momentul în care se va
produce.
lntensificarea studiilor de demografie istorică, creşterea informaţiei statistice, dezvoltarea cercetărilor în domeniul fertilităţii şi al familiei, creşterea gradului de conceptualizare prin utilizarea teoriei sistemelor, au contribuit, în mare măsură, la o mai bună cunoaştere a fazelor tranziţiei demografice în trecut şi la o mai fundamentată interpretare a factorilor sociali economici care o determină.
Pentru o înţelegere mai corectă a tranziţiei demografice atât ca teorie cât şi ca proces se impune o succintă prezentare istorică a acesteia sub cele două aspecte.
Totul a pornit de la o constatare statistică făcută în urmă cu circa opt decenii şi anume aceea că natalitatea şi mortalitatea din ţările vest europene s-au înscris într-un proces de scădere cu anumite regularităţi ce sugerează existenţa unor legi.
De la valori foarte ridicate ale celor două componente ale mişcării naturale, aşa cum erau ele consemnate cu 150-200 de ani în urmă, natalitatea şi mortalitatea au cunoscut o tendinţă lungă de scădere, în aşa fel încât bilanţul demografic natural pozitiv, realizat odinioară la valori ridicate ale celor două componente, a început să se obţină cu eforturi demografice mai reduse.
Bilanţul demografic natural de 6-10 °%o se obţinea cu o natalitate oscilândă în jurul a 35-40 °%o şi o mortalitate de 30-35 %o. Mortalitatea înregistra mari oscilaţii în jurul acestor valori datorită multiplelor epidemii de ciumă sau holeră, războaie, foamete, ajungând uneori până la 40-50 %. Erau astfel ani când bilanţul demografic natural devenea negativ.
Asemenea evenimente excepţionale aveau loc pe la mijlocul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea. Variola care făcea un număr foarte mare de victime în rândul copiilor a continuat chiar şi după descoperirea vaccinului de către Dr. E. Jenner în
1796.
Concomitent cu eforturile uriaşe de eradicare a acestor maladii, ţările din Europa occidentală înregistrează şi o dezvoltare economică importantă. Toate acestea conduc la creşterea nivelului de trai, de cultură şi civilizaţie în esenţă la un standard ridicat al calităţii vieţii. Prima consecinţă a acestor condiţii de viaţă este scăderea mortalităţii la valori mai rezonabile. Formarea unor modele culturale de viaţă şi amplele transformări de ordin social vor avea ca efect scăderea ulterioară în timp şi a natalităţii fenomen constatat pentru început în Franţa.
Astfel, în cea de a doua jumătate secolului al XlX-lea în ţările Europei occidentale nivelurile natalităţii au ajuns la valori scăzute, iar între cele două războaie mondiale bilanţul demografic natural înregistra valori foarte reduse, uneori chiar negative, ameninţând perspectivele populaţiei.
O nouă terminologie îşi face loc în analizele de populaţie ce cuprinde termeni ca, depopulare, declin demografic, populaţie stagnantă.
Fenomenul concretizat în scăderea numărului populaţiei ca urmare a reducerii natalităţii este perceput, mai întâi de oamenii de ştiinţă şi apoi de factorul politic, ca un real pericol ce se declanşase în vestul Europei deplasându-se spre centrul şi estul continentului.
Dacă mortalitatea a scăzut în jurul valorii de 10 %, natalitatea a coborât şi ea sub nivelul de 20 %, situându-se între 14-18 %, rezultând un bilanţ demografic natural modest.
Datorită faptului că Franţa cunoaşte prima acest fenomen demografic, explică preocupările oamenilor de ştiinţă din această ţară în analiza fenomenului încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea pe care îl denumesc „revoluţie demografică” (A. Landry).
Investigaţiile de natură ştiinţifică în Franţa sunt urmate de măsuri pronataliste, cu momente semnificative în 1920 şi 1939 („Codul familiei”).
Consecinţele negative ale declinului demografic nu erau numai de ordin social şi economic, dat fiind conjunctura mondială a perioadei interbelice, erau şi de ordin politic şi militar. Aceasta datorită faptului că pe lângă declinul demografic natural, la care se adaugă uriaşele pierderi umane cauzate de primul război mondial existau mari tensiuni şi antagonisme care vor duce la declanşarea celui de-al doilea război mondial.
Condiţiile specifice sociale şi economice ale noilor state independente apărute în perioada postbelică au făcut ca teoria tranziţiei demografice să devină şi mai actuală. Astfel ea trebuie să arate dacă şi aceste ţări vor urma drumul tranziţiei demografice aşa cum l-au parcurs celelalte ţări dezvoltate. Informaţia şi experienţa acumulată de la începutul secolului al XX-lea când au fost formulate primele idei referitoare la acest fenomen au permis ca după cel de-al doilea război mondial să se elaboreze teorii şi modele ale tranziţiei demografice, realizându-se şi primele sinteze.
Privind retrospectiv drumul parcurs de la idee la teorie el se întinde pe o durată de circa patru decenii începând cu francezul Adolphe Landry (1909, 1934), americanul Waren S. Thompson (1929) şi până la F.W. Notestein (1949, 1953) care şi foloseşte pentru prima dată sintagma de tranziţie demografică, aducând importante contribuţii originale la dezvoltarea conceptului.
La începutul secolului XX Landry a pus în circulaţie expresia de „revoluţie demografică” dându-i şi o fundamentare teoretică
Landry, pornind de la analiza datelor privind evoluţia mişcării naturale a populaţiei din Europa arată că aceasta a parcurs trei „regimuri demografice”: primitiv, intermediar şi modern. Cel intermediar corespunde tranziţiei demografice, perioadă în care s-a făcut trecerea de la niveluri înalte ale mortalităţii şi natalităţii la niveluri scăzute sub influenţa unui număr mare de factori sociali, economici şi culturali.
Constatările lui A. Landry, ca om de ştiinţă, referitoare la Franţa sunt sumbre şi pesimiste, dar în calitate de om politic el propune o serie de măsuri pentru redresarea situaţiei, printre care „Codul familiei” (1939) care este în mare măsură opera sa.
Un al doilea teoretician al tranziţiei demografice este W.S. Thompson, care într-o manieră asemănătoare lui Landry realizează o clasificare a populaţiilor în trei tipuri după nivelurile şi tendinţele mortalităţii şi natalităţii.
De remarcat că ambii autori utilizează în studiile pe care le fac indici relativ simpli şi anume rata brută de natatlitate şi de mortalitate, pentru o perioadă relativ mare, atât cât permiteau datele statistice din acea perioadă.
Progresele demografiei istorice materializate în reconstituirea evoluţiei demografice pe perioade mai mari începând chiar cu revoluţia industrială din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, precum şi utilizarea unor indici mai perfecţionaţi (rata totală de fertilitate, rata netă de reproducere, speranţa de viaţă la naştere, rata mortalităţii infantile) au permis realizarea unor conexiuni între „regimurile demografice” şi etapele dezvoltării economice.
În accepţiunea modernă, teoria tranziţiei demografice a fost creată de F.W. Notestein, pentru care dezvoltarea economică a Europei în secolul XX a fost însoţită de scăderea mortalităţii, legată de procesul general de modernizare şi, în special, de ridicarea nivelului de trai şi de noile mijloace de combatere a bolilor. Fertilitatea, iniţial este puţin influenţată de procesul de modernizare, dar ulterior s-a înscris într-o tendinţă de scădere.
Teoria tranziţiei demografice a fost dezvoltată apoi de o serie întreagă de demografi, sociologi, economişti, istorici, geografi.
Din aceeaşi perioadă trebuie amintiţi C.P.Blacker (1947), K. Davis (1949), D. O. Cowgil (1953) şi încă mulţi alţii. Trebuie remarcată totuşi teoria „stadiilor” în tranziţia demografică propusă de demograful şi sociologul american Blacker, după care ar exista cinci stadii:
- staţionar (natalitatea şi mortalitatea foarte ridicate);
- stadiul de expansiune incipientă (mortalitatea începe să scadă);
- c) stadiul de expansiune în terminare (natalitatea începe să scadă şi ea, dar
mortalitatea scade mai repede); - d) stadiul staţionar (reechilibrarea natalităţii şi mortalităţii la niveluri mai scăzute);
- e) stadiul declinului (natalitatea mai scăzută decât mortalitatea, de unde un bilanţ
natural negativ).
Dacă în general mecanismul tranziţiei demografice era explicat relativ corect pentru ţările dezvoltate care cunoscuseră acest fenomen, pentru ţările în curs de dezvoltare foarte importantă era funcţia predictivă a teoriei. Era important de ştiut ce cale vor urma ţările în curs de dezvoltare, vor intra sau nu şi ele în tranziţia demografică, şi care vor fi etapele caracteristice ale mişcării naturale. De asemenea care vor fi condiţiile economice şi strategiile necesare pentru a determina tranziţia demografică.
În mod treptat, studiile întreprinse în această perioadă au reuşit în bună măsură să dea răspuns la multe din întrebările puse.
Mai mult decât atât s-a demonstrat că tranziţia demografică este un proces legic pentru toate ţările, diferă doar căile şi formele de realizare de la o ţară la alta. Cât priveşte factorii, în afară de cei economici şi sociali, un rol important îl joacă cei culturali.
Tipologia tranziţiei demografice s-a diversificat, pentru Europa identificându-se chiar mai multe, ceea ce a constituit un pas important în nuanţarea fenomenului pentru acest continent.
Au fost puse în evidenţă noi aspecte ale tranziţiei demografice, în afara celei a mortalităţii şi natalităţii şi anume tranziţia structurii pe vârste, care, în final, înseamnă îmbătrânirea demografică (J. Bourgeois-Pichat); o tranziţie a nupţilităţii (J. Hajnal); o tranziţie a familiei, de la familia extinsă la cea nucleară, o tranziţie a ratelor de activitate, în special de activitate feminină (J. Durand); o tranziţie a mobilităţii (W.Zelinski, A. Rogers, Fr. Willekens), în sensul de tranziţia migraţiei, o tranziţie a urbanizării (revoluţia urbană).
Referitor la factorii care determină tranziţia s-a arătat că este necesar un minimum de dezvoltare economică pentru a declanşa începutul scăderii fertilităţii.
Din punct de vedere metodologic se pune întrebarea cât de „mare” trebuie să fie acest minimum economic, cu alte cuvinte care este limita sau „pragul” ce trebuie depăşit pentru a se declanşa tranziţia demografică.
Pentru a identifica această limită au fost propuşi mai mulţi indici, utilizaţi şi în studiile O.N.U.:
- un anumit nivel al produsului naţional brut pe locuitor;
- o anumită proporţie a populaţiei active ocupate în sectoarele secundar şi terţiar;
- un anumit grad de ocupare a femeilor;
- un anumit nivel al ştiinţei de carte.
În aceste condiţii tranziţia demografică a devenit un proces mult mai complex, parte integrantă a procesului de dezvoltare social economică, de modernizare a societăţii.
S-au evidenţiat astfel o serie de interdependenţe dintre variabilele demografice („tranziţia demografică”) şi variabilele social-economice („creşterea economică”,
„dezvoltarea”).
Chiar dacă mai sunt încă aspecte neelucidate referitoare la mecanismele de funcţionare teoria tranziţiei demografice a devenit cu adevărat un concept teoretic, cu posibilităţi reale de prognoză pentru ţările în curs de dezvoltare, aflate în fază incipientă sau intermediară a tranziţiei.
