Un loc special în evoluţia economiei mondiale, îl ocupă procesul de tranziţie la economia de piaţă – considerată a fi una dintre problemele globale, de a cărei rezolvare sunt preocupate toate statele indiferent de gradul lor de implicare.
O problemă gravă cu care s-au confruntat toate aceste economii a fost imposibilitatea de a beneficia de evoluţia rapidă a tehnologiei şi accesul greoi la informaţii economice vitale. De asemenea, toate aceste economii s-au confruntat cu dificultăţi în formarea echipelor manageriale, managerii lor fiind pregătiţi să răspundă cerinţelor economiilor excesiv planificate şi centralizate, unde rolul lor se reducea la acela de simpli executanţi, aşa încât în momentul tranziţiei nu existau manageri cu capacitate de decizie pregătiţi pentru o economie liberă.
Economiile în tranziţie, s-au confruntat de asemenea cu formarea noului cadru instituţional, restructurarea celui existent şi crearea unuia flexibil care să poată fi adaptat unei economii funcţionale.
Sistemul economic socialist a condus la alocarea ineficientă a resurselor, la supradimensionarea unor ramuri sau sectoare economice şi la neglijarea altora. Dezvoltareasocialistă multilaterală nu a ţinut cont de avantajele competitive deţinute de state în anumite sectoare economice.
Anii ’80 au fost decisivi în evidenţierea dezechilibrelor majore manifestate în economiile socialiste. Se observau clar disfuncţionalităţile sistemului. Criza economică căpătat proporţii, manifestându-se în ţări ca Polonia şi Iugoslavia, sub forma unor deficite bugetare de proporţii, inflaţie sau hiperinflaţie, penurii de produse generalizate, datorii externe mari. În Ungaria, de exemplu, criza s-a manifestat prin stagnare economică. În concluzie, sistemul socialist şi-a atins limitele, schimbarea fiind sugerată chiar de către piaţă.
Reformele economice parţiale, experimentate de ţări ca Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, în sensul creşterii autonomiei întreprinderilor de stat, sau liberalizării parţiale a preţurilor, nu au reuşit să îmbunătăţească decât temporar performanţele economice. Pe termen lung însă, criza s-a adâncit.
Economia socialistă poate fi caracterizată de următoarele aspecte:
- hipercentralizarea activităţilor economice;
- planificarea centralizată a producţiei şi a alocării resurselor;
- preponderenţa proprietăţii de stat şi a monopolului statului în toate domeniile de activitate;
- practicarea de preţuri fixe, care nu se modificau în funcţie de cerere şi ofertă;
- alocarea administrativă a bunurilor de producţie şi a serviciilor;
- practicarea de cursuri multiple în cadrul comerţului exterior, în funcţie de interese;
- un sistem de salarizare rigid, stabilit de către stat, care nu reflecta eficienţa;
- ascunderea viciilor de sistem şi a dezechilibrelor macroeconomice.
Treptat s-a constatat că singura soluţie era tranziţia către o economie de piaţă funcţională. Procesul de tranziţie la o economie de piaţă poate fi abordat diferit, după cum urmează[1]:
- Radicalii (experţii FMI, J. Sachs, D. Lipton) susţin
aplicarea rapidă şi concomitentă a unor programe de stabilizare
macroeconomică şi a unei privatizării rapide. Tratamentul de
şoc ar presupune: liberalizarea bruscă a preţurilor pentru a
elimina excesul de masă monetară aflat în circulaţie şi pentru a
stimula concurenţa pe piaţa internă, liberalizarea rapidă a
comerţului exterior, introducerea convertibilităţii monedei după
o devalorizare substanţială şi utilizarea sa ca ancoră nominală
antiinflaţie şi ca instrument de stimulare a exportului şi
practicarea unei fiscalităţi severe, constând în primul rând în
eliminarea subvenţiilor.
- Gradualiştii nu consideră necesară liberalizarea
imediată a preţurilor, nici posibilă privatizarea imediată a
întreprinderilor de stat. Gradualiştii se împart în mai multe
curente: social-democraţii, adepţii economiei de piaţă, adepţii
reformei graduale a preţurilor, instituţionaliştii şi evoluţioniştii.
Social-democraţii apreciază că eliminarea rapidă a inflaţiei este singura soluţie de înlăturare a excesului de masă monetară. În ceea ce priveşte privatizarea, ei consideră importantă, în primul rând, crearea unui cadru instituţional şi legislativ coerent şi apoi privatizarea efectivă a activelor statului.
Adepţii economiei de piaţă pledează pentru crearea unei economii mixte, intrarea şi ieşirea liberă de pe piaţă a agenţilor economici, creşterea productivităţii întreprinderilor mici, calitatea şi disponibilitatea bunurilor de consum, deschiderea economiei naţionale şi liberalizarea comerţului exterior.
Adepţii reformei graduale a preţurilor propun efectuarea mai întâi a unei revizuiri administrative a lor, urmată de liberalizarea lor după o perioadă de îngheţare. Consideră importantă menţinerea timp mai îndelungat a unui control al preţurilor şi al salariilor, al cursului de schimb, îndeosebi în cazul existenţei unei inflaţii alimentate de costuri. Principalul argument împotriva liberalizării preţurilor brusc îl reprezintă existenţa unor structuri monopoliste în economiile în tranziţie.
Instituţionaliştii apreciau că numai liberalizarea preţurilor împreună cu privatizarea nu crează relaţii de piaţă, ei subliniază rolul instuţiilor economiei de piaţă (Mc Kinnon, E. Stiglitz, J. Buchanan, R. Boyer).
Evoluţioniştii au subliniat că organizaţiile economice au nevoie de un timp de adaptare la noile condiţii pentru a-şi schimba comportamentul. Ei pledează pentru politici de stabilizare şi transformare care să nu distrugă vechile instituţii şi organizaţii care se pot adapta.
- Semi-radicalii au formulat ideea concilierii abordării
radicale cu cea graduală. Ei pun accent pe interdependenţa
dintre elementele stabilizatoare şi cele de transformare, vorbind
despre necesitatea „simultaneităţii minime”.
- Dualiştii (J. Kornai) oarecum înrudiţi cu
instituţionaliştii, consideră că economia de piaţă trebuie să se
constitue gradual. Asta implică o perioadă de tranziţie în care
sectorul de stat coexistă cu cel privat, cu management diferit.
Tranziţia la economia de piaţă presupune în esenţă, parcurgerea următoarelor etape:
- Crearea, consolidarea şi dezvoltarea proprietăţii private, proces esenţial, prin el asigurându-se descompunerea monopolului de stat, descentralizarea activităţii economice şi asigurarea autonomiei agenţilor economici. Trecerea proprietăţii de stat în proprietate privată prin procesul de privatizare.
- Restructurarea activităţilor economice în vederea eficientizării lor.
- Asigurarea resurselor de investiţii – crearea, dezvoltarea şi liberalizarea pieţei capitalurilor, a pieţei monetare şi de credit care să asigure atragerea disponibilităţilor băneşti în circuitul economic. Definirea unui plan de dezvoltare pe termen mediu şi lung care să aibă în vedere rolul preponderent al investiţiilor străine directe.
- Liberalizarea preţurilor şi a pieţelor.
- Liberalizarea comerţului exterior.
- Măsuri care vizează reducerea costurilor sociale, manifestate prin scăderea standardelor de viaţă, ca urmare a accentuării dezechilibrelor macroeconomice -şomaj, inflaţie.
O mare parte din etapele prezentate, apar sub formă de recomandări în cadrul documentului denumit „Consensul de la Washington”, elaborat în colaborare, de experţi ai Fondului Monetar Internaţional şi Grupului Băncii Mondiale. În document se remarcă influenţa curentului neoliberal.
Principalele recomandări de politică economică cuprinse în „Consensul de la Washington” sunt următoarele:
- macrostabilizarea;
- privatizarea şi dereglementarea sectorului de stat;
- reforma proprietăţii;
- implementarea unei discipline fiscale severe, cu scopul menţinerii deficitului bugetar sub control;
- reformarea sistemului de impozite şi taxe şi reorientarea cheltuielilor publice;
- liberalizarea ratei dobânzii şi a politici monetare şi de credit;
- liberalizarea cursului de schimb;
- liberalizarea investiţiilor de capital;
- liberalizarea şi stimularea comerţului exterior.
În studiile de specialitate nu există un model cadru, care ar putea fi aplicat tuturor economiilor în tranziţie spre o economie de piaţă funcţională. Deşi există repere comune, fiecare economie este unică, unicitatea fiind dată de zona geopolitică în care se află, de nivelul tehnologic, de situaţia resurselor şi nu în ultimul rând de pregătirea socio-profesională a forţei de muncă.
În concluzie, abordarea procesului de tranziţie diferă de la stat la stat, variind de la modelul radical al „terapiei de şoc” la modelul „gradual”, ca rezultat al acţiunii factorilor economici, sociali şi politici interni şi internaţionali.
Ana Bal „Economii în tranziţie”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997.
230
