Dintre numeroasele trăsături caracteristice ale economiei mondiale actuale, considerăm că merită evidenţiate următoarele:
- a) liberalizarea pieţelor, ceea ce presupune circulaţia liberă a capitalurilor financiare şi a forţei de muncă în întreaga lume;
- b) preponderenţa tehnologiei informaţiilor (IT), telecomunicaţiilor şi afacerilor audio-vizuale.
- c) concurenţa acerbă dintre cei trei mari poli de putere economică şi comercială NAFTA (SUA, Canada şi Mexic), Uniunea Europeană (UE) şi Asia de SE.
Astăzi, economia mondială se află în faţa unei triple provocări, respectiv:
- mondializarea şi implicaţiile sale asupra competitivităţii economiilor naţionale;
- contradicţia dintre legile pieţei (logica economică) şi datoria statelor de a asigura un anumit grad de “justiţie distributivă“ (logica socială);
- contradicţia dintre logica economică şi necesitatea protejării mediului înconjurător (ecologia).
Globalizarea, etapă actuală a mondializării
În perioada actuală, mondializarea este un proces care se dezvoltă sub impactul a trei factori esenţiali, respectiv:
- mărirea dimensiunilor spaţiului schimbului internaţional prin integrarea unor noi state din America Latină, Europa Centrală şi Răsăriteană şi Asia de Est.
- dereglementarea, care facilitează dezvoltarea schimburilor, mai ales în domeniul serviciilor;
- globalizarea întreprinderilor capabile să-şi integreze activităţile (în special cele de cercetare-dezvoltare, de aprovizionare, de producţie şi de comercializare) la scară mondială.
Ca efect al globalizării pieţelor şi întreprinderilor, a apărut globalizarea concurenţei. De aceea, consecinţele succesului sau insuccesului competitiv pe o piaţă naţională nu vor fi mult timp limitate la acea ţară, ci vor avea un impact important asupra competitivităţii de ansamblu a firmei, fiind resimţite pretutindeni în lume.
Globalizarea constituie, fără îndoială, marea sfidare a zilelor noastre. Cine nu participă la procesul globalizării este pierdut. Dar, cum se poate supravieţui într-o economie supusă globalizării ? La prima vedere pare destul de simplu: cine este mai puternic, cine este mai rapid…
Globalizarea economiei nu este un proces nou, primele sale simptome apărând cu mult timp în urmă. Desigur că, în fazele sale incipiente, procesul nu a cunoscut amploarea din zilele noastre. În evoluţia sa, globalizarea a parcurs etape istorice distincte, devenind, la sfârşitul secolului XX un concept cheie.
Ultimă fază a mondializării, globalizarea economiei reprezintă întrepătrunderea tot mai accentuată a economiilor naţionale, reflectată în creşterea în cadrul fiecărei ţări a rolului schimburilor comerciale, a investiţiilor şi capitalurilor străine în formarea Produsului Intern Brut (PIB). Ca efect al acestui fenomen, o defecţiune cât de mică într-o ţară, slăbirea unei verigi a lanţului interdependenţelor economice, poate conduce la consecinţe grave sau chiar la blocarea întregului angrenaj, pentru că aceiaşi actori sunt prezenţi pe toate pieţele lumii.
Încă din octombrie 1997, un raport al FMI intitulat “Perspectivele economiei mondiale” arăta că riscurile economice majore ale sfârşitului celui de-al doilea mileniu sunt:
- riscul “împotmolirii” ţărilor industrializate;
- incertitudinile monedei unice europene (euro);
III. posibila stopare a fluxurilor de capital către ţările în curs de dezvoltare.
Efect sau cauză a victoriei sistemului capitalist asupra celui socialist, globalizarea reprezintă un proces care a suscitat şi continuă să suscite un mare interes. Părerile specialiştilor în domeniu sunt împărţite: unii văd în globalizare un mit, un proces încheiat, alţii consideră că aceasta se află încă într-o fază incipientă, care dă naştere unei noi stări a globalităţii, ale cărei trăsături sunt departe de fi pe deplin cunoscute. A devenit însă evident faptul că, globalizarea constituie destinul implacabil spre care se îndreaptă omenirea, toţi fiind afectaţi într-o măsură mai mare sau mai mică de desfăşurarea sa ireversibilă.
Lumea actuală a afacerilor se sprijină pe expansiunea pieţelor la nivel global. Are loc astfel, trecerea treptată de la economia internaţională la economia globală. Principalii actori ai acestei noi economii, o economie interconectată, devin corporaţiile transnaţionale. În acest sens, pare îndreptăţită opinia potrivit căreia “nu există nici un cotlon sau ungher al economiei în care schimbarea sau potenţialul să nu se producă, mânat(ă) de tehnologie, pieţe şi corporaţii puternice, cu toate consecinţele asupra tiparelor de muncă, acestea la rândul lor reflectându-se asupra vieţilor şi relaţiilor noastre personale”. Amplificarea şi diversificarea relaţiilor economice internaţionale după încheierea celui de-al doilea război mondial au permis, în special celor mai dezvoltate ţări capitaliste, să realizeze o expansiune economică semnificativă, având corporaţiile transnaţionale drept vectori ai reprezentării intereselor lor.
Corporaţia, noţiune, principii şi caracteristici
Noţiunea de corporaţie în mod obişnuit înseamnă forma optimă de organizare în proporţii mari a producţiei de mărfuri industriale şi servicii. Mulţi cercetători, printre care şi J. K. Galbrait, au definit sistemul industrial ca parte a economiei ce se caracterizează prin activitatea unor structuri corporative mari. Într-adevăr, formarea şi dezvoltarea sectorului industrial au fost şi rămân strâns legate de funcţionarea administrării corporative. Trebuie însă avut în vedere şi faptul că, încă de la început, corporaţia reprezenta o asociere a agenţilor economici, uniţi pentru a-şi atinge obiectivele economice. Cu trecerea timpului au apărut tipuri de corporaţii calitativ diferite, deosebindu-se în funcţie de obiectivele urmărite: cucerirea în comun a unor pieţe noi, confruntarea cu circumstanţele externe etc.
Principiul esenţial al corporaţiei industriale este, încă de la apariţia ei, eficienţa maximală a producţiei (reducerea cheltuielilor, majorarea volumului de producţie şi profitul maximal). Ca urmare, unul din indicatorii principali ai succesului corporaţiei este poziţia de lider.
Nu trebuie însă să considerăm corporaţia industriala clasică ca fiind ceva stagnant pe parcursul mai multor decenii, dimpotrivă, pe măsura dezvoltării producţiei sociale, ridicării nivelului de trai, formării şi diversificării necesităţilor, acceptării de către lucrători a altor criterii morale şi valorice corporaţia şi-a modificat forma şi şi-a perfecţionat structura internă.
Evoluţia corporaţiei industriale ca organizaţie comercială privată i-a permis acesteia să-şi menţină pe parcursul a zeci de ani competitivitatea şi să fie un promotor al economiilor occidentale.
