România, dispunând de un potenţial turistic bogat şi variat, face parte din categoria ţărilor cu tradiţie şi experienţă în domeniul turismului, ceea ce a situat-o, de-a lungul timpului, între destinaţiile de vacanţă recunoscute şi apreciate în lume.
- Fluxuri turistice spre şi din România
Circulaţia turistică internaţională a României, înregistrată cu rigurozitate începând din 1966, se caracterizează printr-o evoluţie contradictorie ce confirmă receptivitatea sa la transformările în plan economic, social şi politic ale lumii contemporane.
Circulaţia turistică internaţională se subdivide în două fluxuri distincte – sosiri (incoming) şi plecări (outgoing) – având comportament diferit.
In privinţa sosirilor de turişti străini, ojncursîune în timp, pe o perioadă relativ lungă, evidenţiază existenţa a cel puţin trei perioade distincte. O primă perioadă, delimitată de momentul de debut al înregistrărilor statistice riguroase (1966) şi începutul anilor ’80, este marcată de o evoluţie ascendentă. Anul 1981- anul record al sosirilor de turişti străini, cu peste 7,0 mil. – a marcat o creştere de peste 10 ori faţă de 1966 şi de circa 3 ori faţă de 1970, în mare măsură, această perioadă coincide cu o dezvoltare susţinută a economiei româneşti, cu procesul de industrializare masivă, iar pe plan extern, cu o intensificare şi diversificare a schimburilor internaţionale. O a doua etapă, situată în intervalul 1982-1989, este caracterizată printr-o tendinţă descrescătoare a sosirilor de turişti străini şi corespunde unei perioade de evoluţii contradictorii în economia românească, de încetinire a ritmurilor de creştere şi de o politică de relativă izolare pe plan internaţional. După evenimentele din 1989 se poate vorbi de o nouă eră în turismul românesc; politica de deschidere internaţională, tranziţia spre o economie de piaţă, eforturile de integrare europeană au relansat circulaţia turistică; au fost reluate legăturile tradiţionale cu parteneri europeni (Germania, ţările nordice, Israel), s-au conturat noi zone de emisie (din Extremul Orient). în noile condiţii, sosirile de turişti au evoluat de la 4.850 mii în 1989 la 6.532 mii în 1990; această politică, nesusţinută însă de transformări profunde în economia românească, de o bază materială turistică adecvată şi/sau de servicii de calitate etc, nu a favorizat o creştere semnificativă de durată a sosirilor de turişti.
România se situează abia pe locul 40 în ierarhia mondială şi în primele 20 de ţări receptoare de turişti din Europa.
De menţionat că informaţiile analizate se referă la indicatorul sosiri de turişti în punctele de frontieră”.
Din punctul de vedere al distribuţiei spaţiale, fluxul turistic receptor cunoaşte o concentrare puternică. Astfel, la nivelul ultimilor ani, peste 95% din sosirile de turişti străini au fost de provenienţă europeană, 3/5 din total revenind ţărilor vecine. Un număr redus de ţări – Republica Moldova, Ungaria, Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Polonia, Turcia, Germania – concentrează o mare parte a emisiei turistice spre România. Această situaţie se explică prin distanţele relativ mici între ţările de origine a turiştilor şi România, prin existenţa unor acorduri de liberalizare graduală a circulaţiei, prin similitudini de limbă, cultură şi istorie, prin tradiţie – o bună perioadă de timp erau promovate doar destinaţiile aparţinând spaţiului est-european.
O serie de aspecte interesante privind coordonatele circulaţiei turistice internaţionale oferă analiza structurii vizitatorilor în funcţie de motivul călătoriei. Potrivit declaraţiilor turiştilor (declaraţii ce nu corespund întru totul realităţii), principalul mobil al călătoriei – 57,6% din totalul intrărilor în România – îl constituie odihna, recreerea, tratamentul; o pondere însemnată – 26,1% – deţine tranzitul, explicabilă prin poziţia geografică a României; de asemenea, mai recent, s-a afirmat turismul de afaceri, deocamdată cu o poziţie modestă – 3,8%; desigur, în alcătuirea circulaţiei turistice mai figurează personalul însoţitor de bord şi micul trafic de frontieră. Situaţia se prezintă asemănător şi în cazul circulaţiei interne.
În privinţa celui de-al doilea flux, plecările turiştilor români în străinătate, trebuie remarcată creşterea spectaculoasă a numărului acestora în 1990 – aproape 11,3 mii. faţă de 898 mii în 1989. Trebuie menţionat că România dispune de un potenţial turistic ce justifică, cu prisosinţă, statutul de receptor.
După 1995, numărul plecărilor de turişti a scăzut sensibil, ca rezultat al deteriorării condiţiilor de viaţă ale populaţiei României, dar şi al unor restricţii (în principal, obligativitatea unui minim disponibil de cheltuieli în sumă de 500 €) impuse de majoritatea ţărilor europene; în prezent, el se situează în limite normale – 5,7-7,0 mii. anual.
Şi în cazul plecărilor în străinătate se menţine aceeaşi concentrare foarte puternică, în privinţa destinaţiei de călătorie. Astfel, majoritatea românilor – 97,8% în 2002 – îşi îndreaptă preferinţele spre ţările Europei şi, în mod deosebit, către ţările vecine. Între ţările mai căutate de turiştii români se numără: Ungaria, cu o pondere de 35,2%, datorită unor relaţii tradiţionale şi comunităţii maghiare din România, Iugoslavia cu 12,1%, Bulgaria cu 8,7%, Turcia cu 6,5%.
Din punctul de vedere al scopului călătoriei, ponderea covârşitoare o reprezintă „odihna, recreerea şi tratamentul”, cu 88,9% în 1998, restul distribuindu-se între personalul însoţitor de bord – 6,4% -, turismul de afaceri – 3,0% – şi micul trafic de frontieră – 1,7%.
Analiza de ansamblu a circulaţiei turistice internaţionale a României evidenţiază nivelul modest al acesteia, comparativ cu resursele de care dispune ţara noastră, şi implicit rezervele de creştere în viitor; dar, dezvoltarea turismului internaţional şi valorificarea mai bună a potenţialului natural şi antropic presupun, pe de o parte, eforturi de relansare a economiei româneşti, de care turismul este puternic dependent şi, pe de altă parte, elaborarea unei strategii adecvate, având ca principale obiective ridicarea nivelului calitativ al serviciilor, modernizarea bazei materiale specifice şi a infrastructurii generale, realizarea unei politici promoţionale agresive, lărgirea cooperării internaţionale în domeniu.
- Circulaţia turistică internă
Turismul intern – constituit din călătoriile/vacanţele populaţiei autohtone în limitele graniţelor naţionale – s-a afirmat, în România, cu foarte mult timp în urmă, iar evoluţiile sale au reflectat cu fidelitate transformările din viaţa economică şi socială a ţării. Astfel, perioadele de avânt economic şi cele de criză, evenimentele politice, facilităţile sau restricţiile de călătorie, s-au concretizat în creşteri sau scăderi ale numărului turiştilor, în variaţii ale duratei vacanţelor, în modificarea locului turismului în consumul populaţiei.
Indicatorul cel mai expresiv pentru caracterizarea dinamicii circulaţiei turisticei interne este numărul turiştilor sau al persoanelor cazate în unităţile turistice şi, asociat acestuia, numărul înnoptărilor şi durata medie a sejurului; de asemenea, se mai utilizează indicatori referitori la numărul acţiunilor, încasări din prestaţii turistice ş.a.
Astfel, din 1970 şi până în 1980, tendinţa generală a circulaţiei turistice interne a fost ascendentă, creşterea în ritmuri relativ înalte (6-7% în medie pe an) reflectând preocupările pentru stimularea călătoriilor, pentru afirmarea turismului ca o componentă importantă a existenţei. În deceniul următor, tendinţa a rămas tot pozitivă, dar evoluţiile au fost foarte lente – ritmuri medii anuale sub 1% – datorită apropierii, pentru acea etapă, de un prag de saturare a cererii (la nivelul anilor 1988-1989, circa 1/2 din populaţia ţării petrecea un sejur într-o staţiune turistică – situaţie comparabilă cu cea a multor ţări europene dezvoltate). După 1990, s-a instalat o tendinţă descrescătoare, în ritmuri accelerate – aproape 10% pe an; deteriorarea sensibilă a condiţiilor de viaţă pentru majoritatea românilor şi calitatea tot mai slabă a serviciilor turistice, care a determinat petrecerea vacanţei în străinătate de către cei cu posibilităţi financiare mai ridicate, sunt principalele cauze ale reducerii dramatice a numărului turiştilor (la mai puţin de jumătate faţă de anul de vârf- 1988).
Trebuie totuşi adăugat că indicatorul „persoane cazate” nu redă cu fidelitate dimensiunile circulaţiei turistice; o serie de categorii de turişti, cum sunt: persoanele care merg în vizită la rude sau prieteni şi beneficiază de găzduire în locuinţele acestora, cei care apelează la spaţiile de cazare neomologate (locuinţe la cetăţeni, camping-uri improvizate etc.) şi cei care îşi petrec vacanţa sau sfârşitul de săptămână în propria reşedinţă secundară, nu sunt înregistrate în indicatorul menţionat şi, potrivit unor evaluări, numărul acestora se ridică la 1,0-1,5 milioane. Operând rectificările cuvenite, circulaţia turistică internă capătă dimensiuni globale mai mari, dar tendinţa descrescătoare se păstrează.
În ceea ce priveşte volumul valoric al activităţii (indicatorul încasări), acesta este mai greu identificabil în statisticile româneşti – încasările din prestaţii hoteliere sunt cumulate cu cele ale restaurantelor, unităţi care se adresează deopotrivă turiştilor şi rezidenţilor. Chiar şi în aceste condiţii, pe baza evaluărilor indirecte, analize comparative efectuate pentru perioada 1990-2003 evidenţiază o scădere, în termeni reali, a cheltuielilor populaţiei pentru vacanţe.
Din punctul de vedere al destinaţiei/distribuţiei spaţiale, opţiunile de vacanţă ale turiştilor români se îndreaptă în proporţie de 52% spre oraşe – în principal, pentru turismul cultural şi cel de afaceri – de circa 17%, în cote apropiate de 15-16% spre zona montană şi spre staţiunile balneare. De-a lungul timpului, această orientare a suferit modificări importante, în mod deosebit, în sensul diminuării fluxului de turişti spre litoral, situaţie explicabilă prin decalajul tot mai accentuat între nivelul calitativ aV^erviciilor şi cel al preţurilor practicate.
Un alt aspect interesant al structurii circulaţiei turistice interne este ilustrat de distribuţia preferinţelor în funcţie de durata călătoriei. Din totalul celor care au beneficiat, în 2002, de un program turistic organizat, oferit prin intermediul agenţiilor de voiaj (turism), 21,1% au participat la acţiuni cu durata de 1 zi (excursii, fără înnoptare), 24,2% la programe cu durata de 1-3 zile şi 54,7% la acţiuni cu durata de minimum 4 zile (vacanţieri).
Analiza succintă a fenomenului turistic românesc, întreprinsă în paginile anterioare, evidenţiază realizările şi minusurile înregistrate, mai ales în ultimul deceniu, subliniind totodată că relansarea acestei activităţi este condiţionată de dezvoltarea economico-socială a ţării noastre şi de îmbunătăţirea substanţială a calităţii serviciilor specifice.
