Turismul internaţional

Evoluţia turismului, ca rezultat al acţiunii conjugate a factorilor economici, demografici, psiho-sociali, politici etc, a marcat de-a lungul timpului un curs ascendent. Se poate vorbi, astfel, de o dezvoltare a acestuia, concretizată într-o cerere sporită de bunuri şi servicii turistice, dar şi în creşterea numărului celor ce călătoresc, dezvoltare caracterizată prin ritmuri înalte, ce rivalizează cu cele mai dinamice ramuri din economie. De asemenea, previziunile privind viitorul turismului, fundamentate pe extrapolarea influenţei factorilor, anticipează o creştere continuă a acestuia.

Activitatea turistică în ansamblul său, exprimată sintetic prin indicatorul circulaţie turistică mondială globală, este evaluată la peste 3,5 miliarde călători, rezultând astfel că mai mult de 1/2 din populaţia Terrei face turism; corespunzător încasările din această activitate se cifrau la circa 2000 miliarde USD. In cadrul acesteia, turismul intern al statelor lumii reprezintă 70-85%, circulaţiei turistice internaţionale mondiale (turism internaţional) revenindu-i 15-30%, cu valori sensibil diferite pe ţări şi continente. Cele două componente ale circulaţiei turistice mondiale globale prezintă tendinţe de evoluţie diferite, datorită cadrului specific de manifestare dar şi impactului unor cauze proprii.

1. Tendinţe în dinamica şi structura turismului internaţional

Turismul internaţional reprezintă, în opinia majorităţii specialiştilor, componenta cea mai dinamică a circulaţiei turistice. După mai multe decenii de călătorie în interiorul propriei ţări, oamenii simt tot mai acut nevoia cunoaşterii altor locuri, civilizaţii, obiceiuri.

Circulaţia turistică internaţională, se impune a fi analizată cel puţin din perspectiva evoluţiei şi a distribuţiei teritoriale. Să mai adăugăm că, indicatorii cei mai expresivi de caracterizare a acestora sunt sosirile/plecările de turişti şi încasările/cheltuielile din turismul internaţional.

În privinţa dimensiunilor, în perioada 1950-2003, călătoriile internaţionale au înregistrat o creştere de-a dreptul spectaculoasă, de peste 27 ori, de la 25,3 milioane la 690,9 milioane, într-un ritm mediu anual de 7,2%; În aceeaşi perioadă, încasările au sporit de peste 200 ori, de la 2,1 miliarde USD în 1950 la 523,1 mld. USD în 2003

Din analiza informaţiilor referitoare la numărul sosirilor se poate remarca, după o perioadă de plin avânt, specifică deceniilor 6 şi 7, o încetinire a creşterii, rezultat firesc al ariei de cuprindere a fenomenului şi indirect al apropierii de un prag de saturaţie. In acelaşi context, nu pot fi neglijate o serie de mutaţii din economia mondială; astfel, cele doua şocuri petroliere din anii 1973 şi 1974, recesiunea economiei mondiale şi, mai recent, destrămarea blocului socialist, războiul din Golf, criza financiară asiatică, atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, SUA, SARS au provocat, ce-i drept pentru perioade scurte de 1-2 ani, o involuţie a călătoriilor internaţionale.

Pe de altă parte, privind comparativ cei doi indicatori – sosiri de turişti şi încasări din turismul internaţional – se observă dinamica mult mai accentuată a celui de-al doilea. În opinia analiştilor, evoluţia explozivă a încasărilor este doar parţial reală – datorită creşterii numărului sosirilor, a duratei sejururilor, a distanţelor de deplasare, a cheltuielilor pe zi-turist etc; circa 1/2 din această creştere trebuie pusă pe seama fenomenului inflaţionist, respectiv a modificării parităţii monedelor naţionale faţă de dolarul american şi a devalorizării acestuia.

Sub aspect structural, circulaţia turistică este înregistrată şi urmărită spaţial, pe zone geografice şi în funcţie de nivelul de dezvoltare economică.

O primă concluzie ce se poate desprinde, din analiza circulaţiei turistice pe cele cinci zone geografice identificate de OMT, este cea referitoare la concentrarea puternică a activităţii – aproape 80% – la nivelul celor două continente, respectiv Europa şi America (în principal de Nord) şi, indirect, în ţările cele mai dezvoltate ale lumii. O asemenea concentrare este argumentată de puterea economică a acestor ţări, ce oferă locuitorilor largi posibilităţi de călătorie, de faptul că ele adăpostesc un imens şi valoros potenţial de atracţii şi, nu în ultimul rând, de experienţa turistică a acestor zone.

O evoluţie apropiată de cea a Europei a cunoscut şi America – în prezent, a treia destinaţie a lumii – unde, după o creştere mai rapidă înregistrată în anii ’50-’60, s-a instalat o dinamică moderată, rezultat al faptului că turismul este deja consacrat ca sector important al economiei, dar şi a evenimentelor politice de după 2000. Ca urmare, ponderea Americii (Nord şi Sud împreună) a marcat o scădere atât la sosiri, de la 24,1% în 1960 la 16,4% în 2003, cât şi la încasări, de la 35,7% la 21,9%, în acelaşi intervaL Dintre subzonele continentului american, poziţia dominantă revine nordului (SUA şi Canada) cu 70-75% deopotrivă la sosiri şi încasări, în timp ce zona Mării Caraibelor se particularizează prin creşterile cele mai înalte, la nivelul acestui perimetru.

Cea mai dinamică zonă a lumii este reprezentată de Asia şi Pacific, regiune în care dezvoltarea economică a imprimat ritmuri foarte înalte şi turismului (de 2-3 ori mai mari decât media mondială). Rezultatul, o modificare spectaculoasă a ponderii în circulaţia turistică internaţională: la sosiri, de la 1,0% în 1960 la 17,3%» în 2003, iar la încasări, în acelaşi interval, de la 2,9% la 18,2%. Criza financiară înregistrată de această zonă la sfârşitul anului 1997 şi în 1998, precum şi SARS şi-au pus amprenta şi asupra dinamicii turismului, generând o încetinire a ritmurilor evoluţiei acestuia.

Celelalte regiuni ale globului – Africa şi Orientul Mijlociu – au proporţii modeste în structura circulaţiei turistice, iar evoluţia lor s-a înscris în parametri normali; o menţiune pentru Orientul Mijlociu, care s-a evidenţiat prin ritmuri ridicate în ultimii 2-3 ani.

Pentru a realiza o imagine completă a dimensiunilor şi dinamicii turismului internaţional se impune aprofundarea analizei pe ţări. în funcţie de potenţialul turistic de care dispun, de nivelul de dezvoltare economico-socială şi de rezultatele activităţii desfăşurate, statele se manifestă ca ţări receptoare şi/sau emiţătoare de turişti.

În categoria receptorilor de turişti se remarcă ţările europene recunoscute prin valoarea şi bogăţia atracţiilor, dar şi prin tradiţii în organizarea călătoriilor, cum sunt: Franţa, Spania, Italia, Austria; lor li s-au adăugat, mai recent, Grecia şi Turcia, Ungaria, Polonia şi Republica Cehă. Din afara continentului european, poziţii importane deţin: SUA, Mexic, China, Hong Kong, Tailanda.

Tendinţa de concentrare a activităţii turistice, evidenţiată de distribuţia pe zone, este puternic susţinută şi de proporţia principalelor destinaţii. Astfel, 10 ţări receptoare de turişti deţineau, în 2003, 49,2% din sosiri şi 52,3% din încasări (cu alte cuvinte, jumătate din întreaga activitate de turism internaţional); dintre acestea, cele mai multe sunt caracterizate printr-un ridicat nivel economic şi social, confirmând, odată în plus, legătura dintre creşterea economică şi dezvoltarea turismului. Aceleaşi concluzii se desprind şi din analiza comparativă şi corelată a celor doi indicatori – sosiri şi încasări; ierarhizarea ţărilor de destinaţie în funcţie de încasarea medie pe turist, deşi diferă sensibil de cea iniţială, plasând pe primul loc SUA, cu circa 1600 USD/turist, urmată de Hong Kong, Austria, Italia, Spania, Canada, Franţa etc, menţine în top aproape aceleaşi ţări; excepţie fac ţările est-europene: Ungaria, Polonia şi Portugalia.

Din categoria emiţătorilor de turişti se remarcă, prin amploarea fenomenului, Germania, Marea Britanie, Japonia, Olanda, Canada şi câteva dintre ţările nord-europene (Suedia, Danemarca). Un statut contradictoriu are SUA, în sensul că, după raportul sosiri/plecări este o ţară emiţătoare, iar după raportul încasări/cheltuieli este receptoare. De asemenea, alături de emiţătorii tradiţionali, pot fi recunoscute ţări ca Italia. Franţa, Spania, Elveţia, Mexic etc, prezente şi în topul receptorilor.

Grupul emiţătorilor tradiţionali (Germania, M.Britanie, Japonia, Olanda) plus SUA concentrau, în 2003, 35,1% din călătoriile internaţionale şi 40,8% din cheltuieli.

Aprecieri mai relevante pot fi obţinute prin asocierea celor doi indicatori, respectiv plecări şi cheltuieli. în funcţie de mărimea cheltuielilor pe turist, pe primul loc se situează Japonia, cu aproape 1355 USD, urmată de Australia, Norvegia, Taiwan, Belgia, Rep.Coreea, Suedia, SUA, Austria, Danemarca. Interesant este faptul că marii „cheltuitori” în turismul internaţional sunt localizaţi în Extremul Orient, una dintre zonele cele mai dinamice şi prospere ale lumii.

1. Mecanismul de formare şi orientare a fluxurilor turistice

Specializarea în turism – exprimată prin poziţia dominantă a acestei ramuri în structura economiei anumitor ţări – este determinată de existenţa unei oferte atractive şi a unei industrii turistice performante, capabile să satisfacă, la un înalt nivel calitativ, exigenţele cererii externe. Este cazul ţărilor dezvoltate din Europa (Franţa, Spania, Italia, Austria, Elveţia, Germania şi Marea Britanie) şi din America de Nord (SUA şi Canada) care, dispunând de un potenţial natural şi antropic deosebit şi/sau de echipamente şi infrastructură moderne, asociate cu o forţă de muncă superior calificată, se constituie ca principali generatori şi receptori ai fluxurilor turistice internaţionale.

Un flux turistic este reprezentat de „ un număr de persoane care circulă între un bazin de cerere şi unul de ofertă”, formarea şi amploarea lui fiind condiţionate de caracteristicile celor două bazine şi de o sumă de factori, de natură foarte diversă, care modelează intensitatea şi structura circulaţiei turistice internaţionale. Corespunzător, turismul internaţional poate fi exprimat prin totalitatea fluxurilor ce iau naştere între ţările (zonele) emiţătoare şi cele receptoare. Bazinele de cerere sunt, de regulă, ţările dezvoltate economic, ce oferă locuitorilor posibilitatea efectuării unor călătorii internaţionale; ele se mai numesc importatoare, întrucât călătoriile rezidenţilor în afara graniţelor presupun cheltuieli valutare. Bazinele de ofertă sunt reprezentate de zonele cu atracţii turistice deosebite, ţările respective beneficiind de încasări valutare, având astfel statutul exportatorilor. In această situaţie, fluxurile turistice se realizează prin confruntarea, pe piaţă, a importatorilor şi exportatorilor, putând fi asimilate fluxurilor de bunuri şi evoluând după mecanisme şi legităţi asemănătoare.

Cercetări întreprinse asupra cauzelor formării fluxurilor turistice au evidenţiat, ca principale motive ale călătoriilor internaţionale:

• oferta de vacanţe limitată a ţărilor emiţătoare;
• inaccesibilitatea unor produse turistice, fie din cauza preţurilor ridicate, fie datorită unei valorificări mai bune, la export, a produselor respective;
• absenţa unor produse turistice (ex., condiţii pentru cura helio-marină);
• cererea pentru produse turistice specifice (unicate).

Corelat cu aceste motive, dar şi cu altele, generate de atractivitatea unor factori naturali, dorinţa de cunoaştere, evenimente cultural-artistice, activităţi profesionale etc, fluxurile turistice pot fi structurate, după conţinutul lor, în două mari categorii: „sunlust” şi „wonderlust”. Fluxurile de tip „sunlust” sunt asociate turismului de soare sau determinat de alte condiţii naturale (zăpadă, resurse termale) şi se formează, în principal, sub incidenţa preţurilor şi distanţelor; pentru fluxurile „wonderlust” – turism de cunoaştere (cultural, participarea la diverse manifestări ştiinţifice, artistice, sportive) – factorul decisiv este calitatea ofertei şi diferenţierea ei în raport cu cea internă.

Întrucât ansamblul fluxurilor turistice exprimă circulaţia turistică internaţională, cunoaşterea conţinutului, dimensiunilor şi orientării acestora prezintă semnificaţie deosebită pentru evaluarea rolului turismului, a locului său în structura schimburilor internaţionale, precum şi pentru conturarea strategiei de dezvoltare în domeniu. Ca urmare, în teoria dar şi în practica turistică se apelează, tot mai frecvent, la modelarea acestora, pornindu-se de la variabilele determinante. între modelele consacrate pot fi menţionate cele care iau în calcul preferinţa relativă, costurile comparative sau dotările factoriale.

Modelul preferinţei relative este unul dintre cele mai simple şi oferă avantajul apelării la un volum redus de informaţii, în general, uşor accesibile.

Preferinţa relativă exprimă proporţia faţă de totalul emisiunii turistice a unei ţări sau faţă de totalul populaţiei rezidente. Se poate calcula şi astfel încât să se obţină repartiţia geografică a plecărilor/sosirilor de turişti.

Preferinţa relativă pentru turism (sau, mai riguros, pentru o anumită destinaţie de vacanţă) se obţine potrivit uneia dintre relaţiile:

Pr =	Numărul turiştilor din ţara X care se îndreaptă spre destinaţia Y	x 100
	Populaţia ţării X

sau

Pr =	Numărul turiştilor din ţara X care se îndreaptă spre destinaţia Y	x 100
	Turiştii ce părăsesc ţara X

Exemplu:

Să se determine şi interpreteze Pr a turistilor bulgari faţă de România şi a turiştilor români faţă de Bulgaria, în anul 2004 în următoarele condiţii:

• turiştii din Bulgaria spre România: 612 630
• populaţia Bulgariei: 7 707 492
• turiştii ce părăsesc Bulgaria: 3 881 693
• turiştii din România spre Bulgaria: 375 426
• populaţia României: 21 673 328
• turiştii ce părăsesc România: 6 972 043

Pr _B-R – 612 630 / 7 707 495 x 100 = 7,9%

• 7,9 % din populaţia Bulgariei se îndreaptă spre România pentru a practica turism

Pr _B-R – 612 630 / 3 881 693 x 100 = 15,7%

• 15,7% din turiştii ce părăsesc Bulgaria se îndreaptă spre România

Pr _R-B –375 426 / 21 673 328 x 100 = 1,7%

• 1,7% din populaţia României se îndreaptă spre Bulgaria în scop turistic

Pr _R-B –375 426 / 6 972 043 x 100 = 5,3%

– 5,3% din turiştii ce părăsesc România se îndreaptă spre Bulgaria