Pentru bănci, transferul riscului de credit asociat activelor financiare ale acestora (precum portofoliile de creanţe оmpotriva diverşilor debitori) poate genera multiple efecte benefice, precum mai buna gestionare a managementului riscurilor, stabilirea unor cerinţe de adecvare a capitalului diferenţiate, precum şi îmbunătăţirea credit ratingului acordat băncilor de către agenţiile de rating. La rândul său, îmbunеtеţirea credit ratingului băncilor are drept corolar alt avantaj, anume scăderea costurilor de finanţare pentru acestea, pentru că unul din elementele ce se iau în considerare la calcularea cuantumului dobânzii pentru finanţările acordate băncilor este tocmai profilul de risc al băncii. Iar credit ratingul nu este altceva decât o evaluare a solvabilităţii băncii, bazatе atât pe istoria împrumuturilor şi rambursărilor precedente făcute de bancă, cât şi pe posibilitatea obiectivă a băncii de a recupera creanţele de la debitorii săi, creanţe din a cеror încasare este de presupus cе banca îşi va achita propriile obligaţii financiare.
Mijlocul specific prin care băncile pot transfera riscul de credit asociat activelor sale financiare este reprezentat de aşa-numitele instrumente derivate de credit (credit derivatives). Creaţie a practicii pieţelor financiare din spaţiul anglo-american, instrumentele derivate de credit sunt contracte standardizate, ce se tranzacţioneazе pe piaţa extrabursieră (OTC). Avem în vedere, în primul rând, contractul-cadru elaborat de către ISDA (International Swaps and Derivatives Association, Inc.), în variantele sale 1992 şi 2002 sau aşa-numitul European Master Agreement, elaborat recent de cătră Federaţia Bancară a Uniunii Europene (FBE). În unele cazuri, acestea pot reprezenta chiar valori mobiliare tranzacţionate pe piaţa de capital (cazul aşa-numitelor credit-linked notes, un tip aparte de instrument derivat de credit). Aşa cum o sugereazе şi etimologia acestui termen, valoarea unui instrument derivat de credit derivă din evaluarea riscului de credit asociat portofoliului de active financiare ale unei entitеţi juridice.
Aceste instrumente permit transferul, respectiv asumarea riscului de credit fără preluarea proprietăţii şi gestiunii asupra activelor de bază. Entitatea juridică poate fi nu doar o bancă, ci şi orice altă entitate care doreşte să-şi „asigure” riscul de credit al activelor sale, precum o societate de leasing sau o societate de credit ipotecar. În mod tradiţional, partea care transferă riscul de credit, în schimbul plăţii unei prime, se numeşte „cumpărătorul protecţiei” (protection buyer), iar partea care preia riscul de credit se numeşte „vânzătorul protecţiei” (protection seller).
Între instrumentele derivate de credit şi instrumentele financiare derivate pe mărfuri, precum opţiunile, forward-ul şi swap-ul, există o relaţie de la specie la gen, primele folosind tehnicile şi mecanismele de funcţionare tradiţionale ale ultimelor.
Printre cele mai utilizate instrumente derivate de credit se numără cele intitulate credit default swap, total return swap şi credit-linked notes. În cele ce urmează, pentru a evidenţia „mecanica” elementară a unei tranzacţii cu instrumente derivate de credit, ne vom limita doar la prezentarea succintă a credit default swap-ului, a cărei schemе de funcţionare este ceva mai simplе decât cea a celorlalte instrumente derivate de credit.
Categoriile de instrumente derivate de credit
Ce este creditul default swap
Credit default swap-ul (CDS) este, de departe, cel mai important tip de instrument derivat de credit, dacă ţinem cont cе aproape jumătate din tranzacţiile cu instrumente derivate de credit sunt bazate pe folosirea CDS-urilor. CDS-ul este, în fapt, un contract finaciar standardizat, bilateral, care, ţinând seama de valoarea noţionalе a unui portofoliu de active financiare deţinut de către cumpărătorul protecţiei, are ca obiect transferul, de la acesta către vânzătorul protecţiei, al riscului de credit asociat acelui portofoliu de active. Cumpărătorul protecţiei se obligă să plătească regulat o primе vânzătorului protecţiei, exprimatе în puncte de bază (basis points) pe an, în schimbul obligaţiei acestuia din urmă de a prelua riscul de credit şi de a face o plată contigentă (contingent payment sau protection payment) cumpărătorului protecţiei în cazul apariţiei unui aşa-numit „eveniment de credit” (credit event) în legеtură cu portofoliul de active al cărui risc de credit este transferat.
Clauza privind evenimentul de credit (ca şi orice alte clauze contractuale) poate fi negociată de către pеrţile contractante în sensul limitării sau extinderii ariei ei de cuprindere şi include, ca regulе şi cu titlu de exemplu, deschiderea procedurii falimentului asupra debitorului cumpărătorului protecţiei, neplata obligaţiilor exigibile sau nerecunoaşterea, de către debitor, a obligaţiei de plată faţă de cumpărătorul protecţiei. Totuşi, evenimentul de credit nu poate fi asimilat întotdeauna unui incident de plată, în sensul avut оn vedere de reglementările băncii centrale, ci poate cuprinde circumstanţe care pot doar prevesti un incident de plată, cum ar fi scăderea credit rating-ului debitorului cumpărătorului protecţiei.
Plata contingentă
În ceea ce priveşte plata contingentă, ea este concepută şi negociată în aşa fel de către tеrţi, încât sе îglindească prejudiciul cauzat cumpărătorului protecţiei ca urmare a apariţiei evenimentului de credit.
Astfel, în cazul unui eveniment de credit în legеtură cu portofoliul de active al cumpărătorului protecţiei, plata contingentă (i) poate egala scăderea de valoare a portofoliului de active, (ii) poate fi o sumă fixă sau un procent din valoarea noţională sau (iii) poate fi egală cu valoarea nominală a portofoliului de active, în schimbul cădеrii acestora către vânzătorul protecţiei.
