Despre W.S. Jevons se poate spune că a reuşit să reunească elementele disparate despre teoria utilităţii într-o teorie coerentă asupra valorii şi schimbului. Teoria economiei politice (1871) este lucrarea sa principală. Desigur, limitele acesteia apar imediat : în timp ce este analizată latura „cererii”, latura „ofertei” nu apare deloc. Nu este mai puţin adevărat că deschiderile înfăptuite de Jevons, alături de lucrările lui Menger şi Walras, vor pune bazele a ceea ce se cunoaşte sub numele de „revoluţia marginalistă”. Din punct de vedere al istoriei ideilor este interesant de notat că, până şi-a scris cartea, Jevons nu a cunoscut lucrările predecesorilor, îndeosebi pe cele ale lui Gossen, deşi problematica era foarte apropiată de conţinutul acestora. El le-a descoperit doar după publicarea propriei sale cărţi
Aceste demersuri l-au condus, la o cercetare sistematică a precursorilor economiei matematice, teoriei utilităţii şi analizei marginale, ce va fi inclusă în a doua ediţie a cărţii sale.
- Reflecţii asupra metodei
În ceea ce priveşte metodele de raţionament ce trebuie folosite de economia politică, opinia lui Jevons este extrem de tranşantă. Prin natura sa, economia este asemeni matematicii sau fizicii. Adevărul este că obiectele economice sunt cantităţile şi preţurile. Utilizarea matematicii se naşte deci dintr-o evidenţă metodologică : ea trebuie să se conformeze naturii obiectului pe care îl studiază. Se poate merge mai departe precizând care ramură a matematicii va fi utilizată. Cum, de regulă, cantităţile pot fi considerate ca fiind supuse unor variaţii continue, calculul diferenţial apare cel mai oportun (natural) de aplicat. Prin urmare, ştiinţa economică nu se poate limita la simpla traducere a faptelor observate în relaţii algebrice. În consecinţă, după ce l-a descoperit pe Cournot, Jevons i-a reproşat acestuia că a trasat curbele cererii fără a stabili fundamentele. În fine, ar trebui stabilite legile „ultime” ale valorii şi schimbului – legi asupra cărora se pronunţă prin elaborarea unor funcţii. În acest sens, aportul lui Jevons este fundamental.
Jevons va exprima clar intenţiile sale subliniind caracterul „revoluţionar” al demersului său teoretic.
Dacă pentru clasici valoarea este obiectivă şi rezultă din activitatea economică în ansamblul său, pentru el, valoarea este subiectivă şi decurge din relaţia individului cu nevoile sale. Individualismul şi subiectivitatea se opun legilor macroeconomice şi obiectivitătii. Prin urmare această „revoluţie” se înscria într-o tradiţie : Jevons se referea explicit la Bentham şi la utilitarism. „Teoria ce urmează
- scria el – este bazată pe calculul plăcerilor şi suferinţelor, iar obiectul economie este de a maximiza bunăstarea compărând plăcerea cu suferinţa cea mai redusă. Eu nu ezit să accept morala utilitaristă care consideră că efectul asupra bunăstării umanităţii este criteriul de apreciere a adevărului sau falsului” [2].
- Analiza utilităţii
Pentru a satisface un program de consum, omul dispune de bunuri „utile”. Utilitatea unui bun este definită ca fiind proprietatea acestuia de a satisface o plăcere sau de a evita un disconfort. Însă aici nu este vorba de o proprietate intrinsecă, ci de faptul că utilitatea este o relaţie. Ea exprimă raportul dintre om şi bunuri. Această relaţie exprimă gradul de satisfacere a trebuiţelor sau de eliminare a disconfortului pe care le generează consumarea unui bun economic.
Ce devine însă utilitatea când dispunem de mai multe unităţi din acelaşi bun? Prin urmare – scria Jevons – „trebuie să distingem deosebirea dintre utilitatea totală ce corespunde unui bun şi utilitatea ataşată unei doze din acel bun [1]”. Ceea ce şi face Jevons prin introducerea conceptului de „grad final de utilitate”.
„Notând cu x, spunea el, cantitatea dintr-un bun. Fie u utilitatea totală rezultată în urma consumului lui x. Prin urmare, u eate funcţie de x. Deci limita fracţiei Au/Ax, similară expresiei du/dx, este gradul de utilitate ce corespunde cantităţii din bunul x. gradul de utilitate va fi el însuşi o altă funcţie de x. voi utiliza deci expresia „grad final de utilitate” în sensul de grad de utilitate a ultimei unităţi posibile dintr-o mică sau infinit de mică cantitate dintr-un stoc existent” [3].
Jevons stabileşte deci relaţia existentă între gradul final de utilitate şi cantitatea consumată dintr-un bun. El este cel care a redescoperit prima lege a lui Gossen : unităţile suplimentare consumate reduc treptat utilitatea totală. Matematic, Au/Ax se diminuează constant când x creşte. În spaţii continue du/dx se reduce când x creşte. Gradul final de utilitate variază invers proporţinal cu cantitatea.
Care sunt însă raporturile între valoare şi utilitate? Conceptul de valoare a fost introdus de către schimb. Valoarea „exprimă în mod simplu împrejurările în care un bun se schimbă pe un alt bun” [ ]. Rezultă că valoarea de schimb este un preţ relativ. Ea este de asemenea un raport între cantităţi : câte unităţi din bunul ” 1″ trebuie să dăm pentru a obţine o unitate din bunul „2”? Şi cum : PiQi = P2Q2, rezultă că Pi/P2 = Q2/Qi.
După Jevons, această analiză ne permite să facem distincţie între câţiva termeni pertinenţi. „Valoarea de întrebuinţare” a unei cantităţi oarecare dintr-un bun este sinonimă utilităţii totale. „Estimarea” este sinonimă cu „gradul final de utilitate”. „Valoarea de schimb” sau „rata de schimb” este „puterea de cumpărare” a unui bun în raport cu altul.
- Obţinerea unui maxim de satisfacţie
Odată ce am enunţat aceste principii, ne punem întrebarea: cum obţine un consumator maximum de satisfacţie? Raţionamentele ne conduc la două direcţii de abordare.
Prima presupune un individ ce posedă o anumită cantitate dintr-un bun, capabil să satisfacă diderite trebuinţe. În ce condiţii consumatorul îşi maximizează utilitatea totală? După toate probabilităţile atunci când gradul final de utilitate este acelaşi pentru orice alocare posibilă. În fine, notând cu uA’ şi uB’ gradele finale de utilitate ale bunului respectiv, corespunzătoare alocării alternativei A, respectiv B, şi uA’ > uB’, consumatorul are interesul să diminueze unităţile alocate lui B pentru a le afecta alternativei A. acest lucru face să scadă uA’ şi să crească uB’. procesul de alocare încetează când : uA’ = uB’, pentru că nici o alocare dinspre A spre B nu este mai este avantajoasă.
A doua abordare, mult mai interesantă, se referă la schimb. Fie doi consumatori 1 şi 2 ce posedă iniţial cantităţile a şi b din bunurile A şi B. Consumatorii schimbă între ei bunurile în cantităţile x şi y de asemenea manieră, încât primul deţine cantitatea (a – x), (y), iar al doilea (b – y), (x). Funcţiile de utilitate sunt notate cu $1 şi ¥1 pentru consumatorul 1 şi bunurile A şi B (respectiv ®2 şi Y2 pentru consumatorul 2). După toate probabilităţile, consumatorii 1 şi 2 au interes pentru schimb (x şi y nu sunt nule). Gradul final de utilitate a bunului pe care nu îl posedă nici unul dintre ei este, fără îndoială, superior gradului final de utilitate pentru bunul posedat. În situaţia probabilă a realizării schimbului, Jevons stabileşte drepr condiţie de echilibru următoarea relaţie :
©1(a – x)/^1(y) = y/x = ^/^(b – y)
Deci, se poate arăta că : $1(a – x) este gradul final de utilitate deţinut de 1 şi cedat pentru el; Y1(y) este gradul final de utilitate a bunului B obţinut în contrapartidă. Atunci când :
$1(a – x)/^1(y) < y/x,
cu alte cuvinte, atunci când :
$1(a – x) < (y/x) ^(y),
consumatorul câştigă cedâd o unitate din bunul A pentru a obţine y/x unităţi din bunul B şi pierde $1(a – x), respectiv câştigă (y/x) Y1(y), în gradul de utilitate. Deci (a – x) se diminuează şi $1 creşte, în timp ce ¥1 se reduce iar z creşte. Schimbul se desfăşoară până la egalitate. Acelaşi raţionament poate fi făcut pentru consumatorul 2.
Desigur, cititorul va recunoaşte în limbajul lui Jevons, condiţiile obişnuite ale optimului consumatorului.
În fine, în limbajul modern gradul final de utilitate este utilitatea marginală u’, în timp ce, dacă PA şi PB sunt preţurile bunurilor, se obţine :
PA x = PB y
De aceeaşi manieră, condiţiile lui Jevons se scriu (de exemplu, pentru individul 1) :
u'(a – x)/PA = u'(y)/PB
(însă, aici PA şi PB sunt date de piaţă).
În continuarea operei sale, Jevons va căuta să generalizeze acest rezultat la „n” agenţi economici, însă problema a rămas „deschisă”. Este meritul lui Walras de a demonstra interacţiunea dintre utilitatea marginală, cerere şi preţ într-o economie concurenţială [3].
Se impune o ultimă observaţie. Condiţia lui Jevons presupune ca fiind date condiţiile de care dispun cei implicaţi în schimb. Prin urmare, cănd oferta este cunoscută (şi repartizată), utilitatea marginală determină valoarea de schimb. Însă cine determină oferta? Jevons răspunde succint printr-o formulă ce a rămas celebră : „costul de producţie determină oferta, oferta determină gradul final de utilitate, gradul final de utilitate determină valoarea”. În acelaşi timp, Jevons face o remarcă interesantă. Teoria sa nu lasă să se întrevadă nici un loc determinat pentru muncă în ceea ce priveşte valoarea. Munca trecută este „pierdută pentru totdeauna” – spunea el.
