Educația urmărește să formeze și să dezvolte personalitatea individului din perspective multiple: intelectuală, morală, fizică, estetică, tehnologică etc.
În literatura de specialitate s-au delimitat mai multe dimensiuni/conținuturi/laturi/domenii ale educației: educația intelectuală, educația morală, educația estetică, educația tehnologică, educația fizică, dar și domenii mai recente ale educației încadrate în categoria „noilor educații”.
EDUCAŢIA INTELECTUALĂ.
Din punct de vedere etimologic conceptul de intelect derivă din latinescul intelectus care desemna la origine capacitatea de a cunoaşte, de a opera cu fapte, noţiuni, principii şi reguli de acţiune.
Educaţia intelectuală este acea componentă a acţiunii educaţionale care, prin intermediul valorilor intelectuale pe care le prelucrează şi le vehiculează, contribuie la formarea şi dezvoltarea capacităţilor intelectuale, a funcţiilor cognitive, a structurilor operatorii şi a tuturor mobilurilor care declanşează, orientează şi întreţin activitatea intelectuală.
Principalii factori care au determinat impunerea progresivă a educaţiei intelectuale sunt:
1. accentuarea caracterului intelectual al majorităţii activităţilor umane;
2. implicarea a tot mai multor oameni în procesul creaţiei materiale şi spirituale, mai ales a celei spirituale;
3. explozia informaţională şi revoluţionarea mijloacelor de informare în masă;
4. necesitatea obiectivă de a comuta accentul de la obiectivele de tip informativ la cele de factură formativă, de la autoinstruire la autoformare;
Nivelul dezvoltării intelectuale potenţiale are în vedere acele comportamente intelectuale de care copilul nu este încă în stare, dar pe care le-ar putea dobândi în condiţiile unei îndrumări instructiv-formative adecvate.
În acest context raportul dezvoltare-învăţare este unul de succesiune, învăţarea survenind dezvoltării.
Relevanţa pedagogică a acestei teorii se referă la faptul că nivelul dezvoltării intelectuale efective şi nivelul dezvoltării intelectuale potenţiale ale copilului sunt elementele fundamentale ce trebuie să ghideze activitatea profesorului.
Demersurile profesorului se vor baza pe „zona proximei dezvoltări”, respectiv asupra a ceea ce pentru moment copilul este incapabil să realizeze, dar ar putea realiza în condiţiile unei îndrumări corecte.
Obiectivele educației intelectuale
Informarea intelectuală – constă în transmiterea și asimilarea valorilor științifice umaniste în conformitate cu principiile și normele didactice. Informarea intelectuală presupune respectarea următoarelor principii:
– aceasta trebuie să fie în concordanță cu prescripțiile idealului educațional;
– selectarea, transmiterea și asimilarea informațiilor trebuie să se realizeze din perspectiva posibilității de utilizare a acestora în următoarele etape de asimilare a noilor cunoștințe;
– formarea personalității, stimularea vocației, dezvoltarea creativității, trebuie să se realizeze în contextul păstrării unui echilibru între cunoștințele realiste, umaniste, teoretice, practice, de cultură generală, cultură de specialitate;
– selectarea și transmiterea cunoștințelor trebuie realizată într-o manieră integrativă;
– în procesul informării intelectuale trebuie să primeze calitatea informațiilor evaluată din punct de vedere psihopedagogic după valoarea lor explicativă, instrumentală și operațională;
– informarea intelectuală trebuie să se realizeze în concordanță cu profilul psihologic al vârstei;
– informarea intelectuală urmărește formarea unei viziuni interdisciplinare și înțelegerea profundă a realității.
Formarea intelectuală – presupune activarea potenţialului intelectual al copilului, pe baza informaţiilor transmise, astfel încât să se ajungă la transformări şi restructurări în concordanţă cu cerinţele dezvoltării psihice.
Obiective ale formării intelectuale:
– dezvoltarea prin exerciţiu a diferitelor procese cognitive;
– formarea şi dezvoltarea deprinderilor de muncă intelectuală;
– formarea unei atitudini pertinente faţă de cunoaştere; – formarea concepţiei despre lume şi viaţă;
– însuşirea igienei muncii intelectuale;
– formarea motivaţiei optime pentru cunoaştere şi învăţare.
Conținuturile Educației Intelectuale
Cultura generală – cuprinde un sistem de cunoștințe și deprinderi asimilate și formate în cadrul acțiunii educaționale care îi oferă individului posibilitatea elaborării unei viziuni de ansamblu asupra lumii.
Se pot distinge doua nivele:
– un nivel instrumental (presupune însușirea cunoștințelor, formarea priceperilor și deprinderilor care devin mijloace în vederea îmbogățirii continue a culturii generale);
– un nivel operațional (se referă la folosirea informațiilor, priceperilor, deprinderilor și capacităților în vederea rezolvării problemelor ce se ridică în activitatea subiectului prin aplicarea lor în cazuri concrete).
Cultura profesională cuprinde un sistem de cunoștinte, priceperi, deprinderi și capacități necesare exercitării unei profesiuni sau unui grup de profesiuni. Cultura profesională permite integrarea individului în societate prin intermediul profesiunii.
Direcții și tendințe privind formarea culturii profesionale:
1. Aceasta se constituie pe fondul culturii generale, prin specializarea și adăugarea componentelor culturii generale la specificul unei profesiuni, cu transmiterea unor cunoștințe de specialitate.
2. Logica formării culturii profesionale impune evitarea tendinței de concentrare asupra unei specializari înguste.
EDUCAȚIA MORALĂ
Morala, ca fenomen social, reflectă relaţiile ce se stabilesc între oameni, în ipostaza lor de subiecţi reali ce se află în interacţiune, într-un context social delimitat în spaţiu şi timp.
Educaţia morală constă în activarea pedagogică a normelor, principiilor, valorilor morale specifice unei societăţi istoric determinate în vederea formării de atitudini, sentimente, convingeri, comportamente, deprinderi şi obişnuinţe morale, a trăsăturilor morale de personalitate.
Obiectivele educaţiei morale: formarea conştiinţei şi a conduitei morale
Formarea conştiinţei morale presupune realizarea următoarelor obiective particulare: formarea reprezentărilor, noţiunilor şi judecăţilor morale, precum şi a convingerilor morale.
Reprezentarea morală este o reflectare sub formă de imagine intuitivă a ceea ce este caracteristic unui complex de situaţii şi fapte morale concrete, în care copilul a fost angrenat sau pe care le-a perceput, observat în legătură cu aceeaşi regulă morală, imagine care include şi o notă apreciativă ori imperativă.
Pe baza unui bagaj de reprezentări, prelucrate cu ajutorul operaţiilor gândirii, copilul reuşeşte să delimiteze notele esenţiale unei împrejurări oarecare şi apoi să le extindă la toate situaţiile reale sau posibile pe care norma sau regula morală respectivă o acoperă.
Prin generalizare şi abstractizare se ajunge deci la noţiunea morală. Ea reflectă ceea ce este esenţial şi general unei clase de manifestări morale, pe care o normă sau regulă morală le cuprinde, caracterul apreciativ exprimându-se prin judecata morală.
Formarea conduitei morale
Din perspectivă psihopedagogică formarea conduitei vizează atât formarea unor deprinderi şi obişnuinţe de comportare morală, cât şi formarea unor trăsături pozitive de caracter.
Deprinderile sunt componente automatizate ale conduitei, ce se formează ca răspuns la anumite cerinţe care se repetă în condiţii relative identice.
Obişnuinţele morale implică în plus faptul că acţiunile automatizate au devenit o trebuinţă internă.
Trăsăturile de caracter sunt considerate ca forme stabile de comportare morală care acoperă o gamă largă de situaţii, uneori deosebite calitativ, păstrându-şi însă notele esenţiale de constanţă şi stabilitate. Conţinutul moralei se concretizează în idealul moral, valorile, normele şi regulile morale.
Idealul moral reflectă ceea ce este caracteristic şi definitoriu tendinţei şi opţiunilor comportamentale ale membrilor unei comunităţi sau ale societăţii în ansamblul său. El este considerat ca o imagine a perfecţiunii din punct de vedere moral. Esenţa idealului moral se manifestă prin valorile, normele şi regulile morale.
Valorile morale reflectă anumite cerinţe şi exigenţe generale, ce se impun comportamentului uman în virtutea idealului moral.
Dintre cele mai semnificative valori morale putem enumera: patriotism, libertate, onestitate, cinste, responsabilitate, eroism, cooperare, modestie etc. Ele au un caracter polar, fiecărei valori corespunzându-i o antivaloare (necinste, egoism, individualism, nesinceritate, indisciplină).
Normele şi regulile morale sunt considerate ca fiind modele sau prototipuri de comportare morală, elaborate de societate sau de o comunitate mai restrânsă şi aplicabile unei situaţii date.
După forma de exprimare ele se constituie de interdicţii (obligaţii) şi permisiuni (imperative). Primele se caracterizează prin aceea că interzic sau introduc unele restricţii privitoare la comportarea oamenilor, pe când celelalte orientează şi direcţionează această comportare. Ele posedă o forţă normativă ce se asigură prin intermediul unor mecanisme speciale, cum ar fi: presiunea opiniei publice, obiceiurile, tradiţiile, blamul, dezaprobarea.
EDUCAȚIA ESTETICĂ
Din punct de vedere etimologic, termenul estetic provine din grecescul aisthesis, termen care desemna capacitatea de percepţie senzorială.
În sensul său actual, conceptul estetic acoperă o largă arie tematică, incluzând preocupările legate de istoricul şi formele de apariţie ale frumosului, de legităţile care guvernează domeniul acestuia, de influenţele fenomenelor estetice asupra omului şi de mecanismele prin intermediul cărora omul percepe, simte, înţelege, reflectă, valorizează şi generează frumosul în toate formele sale de manifestare.
Obiectivele educației estetice
• formarea gustului estetic și dezvoltarea judecății estetice față de frumos;
• formarea sentimentelor și convingerilor estetice;
• dezvoltarea capacitații artistice:
• depistarea și măsurarea aptitudinilor;
• dezvoltarea capacităților artistice.
Categoriile educației estetice
• idealul estetic – modelul estetic spre care se năzuiește de către un artist sau de către comunitate;
• stilul estetic – capacitățile și calitățile omului de a percepe și trai frumosul;
• gustul estetic – capacitatea și calitatea omului de a iubi și aprecia frumosul sub raport cognitiv, afectiv și comportamental;
• spiritul de creație – capacitatea și abilitatea de a imagina și crea frumosul.
EDUCAȚIA FIZICĂ
Educația fizică este o componentă a educației care urmărește dezvoltarea armonioasă și normală a organismului, întărirea sănătății și cultivarea unor calități fizice necesare muncii, activității sportive.
Educatia fizică vizează latura biologică a ființei umane și:
• asigură condițiile necesare care să permită maturizarea la timp a funcțiilor naturale și de dezvoltare în condiții optime a personalității umane;
• asigură întărirea sănătății, călirea organismului;
• urmărește dezvoltarea deprinderilor igienico – sanitare;
• dezvoltarea deprinderilor motrice, cultivarea calităților fizice precum: forța, rezistența, viteza, precizia, coordonarea etc.
Obiectivele educației fizice vizează:
• întărirea sănătății și călirea organismului;
• consolidarea capacităților de muncă;
• perfecționarea calităților motrice;
• dezvoltarea armonioasă a organismului;
• formarea calităților morale,
• refacerea forțelor fizice și psihice;
• dezvoltarea și cunoașterea comportamentelor igienico-sanitare.
EDUCAȚIA PROFESIONALĂ/TEHNOLOGICĂ
Educaţia tehnologică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane prin intermediul valorilor ştiinţei aplicate, exprimate în termeni de utilitate, productivitate, eficienţă.
Această activitate angajează capacitatea personalităţii umane de aplicare a ştiinţei în toate domeniile vieţii sociale, în general, în producţie în mod special, cu implicaţii directe în procesul de orientare şcolară, profesională şi socială.
Educația profesională reprezinta orice formă de pregătire sau perfecționare în vederea realizării unei activități profesionale și cuprinde, atât inițierea în profesie, cât și perfecționarea.
Aceasta presupune:
– însușirea cunoștințelor teoretice;
– formarea deprinderilor și a priceperilor;
– transmiterea valorilor etice și de comportament social necesare activității profesionale.
Obiectivele educației profesionale
• Formarea orizontului cultural – profesional cuprinde ansamblul cunoștințelor necesare executării unei profesiuni sau a unui grup de profesiuni.
Orizontul profesional se constituie pe fondul culturii intelectuale, al cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor din planul intelectual.
• Formarea unor priceperi, deprinderi, capacități și competențe în plan acțional în vederea desfășurării unei activități productive.
Acest obiectiv este de ordin psihomotor și se realizează în cadrul pregătirii practice, în laboratoare, ateliere sau cabinete școlare.
• Formarea și dezvoltarea intereselor de cunoaștere, a dragostei față de profesie. Acest obiectiv este pe termen lung și este dependent de variabile precum:
– aptitudinile personale;
– satisfacerea unor trebuințe și nevoi personale: de recunoaștere socială, materiale,
aspirații proprii etc.;
– modelul social al profesiunilor de succes;
– modelul familiei de proveniență etc.
NOILE EDUCAŢII
Conceptul de ,,nou” trebuie asociat, în acest context, cu ineditul, cu ceea ce se întâmplă prima oară, dar şi cu ceea ce vine să înlocuiască vechiul, existentul, obişnuitul, perimatul.
Noile educații pot fi asociate cu fiecare dimensiune a educaţiei, cu particularităţile acestora aplicabile unor categorii de vârstă şi cu specificul fiecărui sistem educaţional (ex. educaţia ecologică poate fi integrată la nivelul educaţiei morale în învăţământul primar; educaţiei intelectuale în învăţământul liceal; educaţiei tehnologice în învăţământul profesional etc.).
Integrarea „noilor educaţii” în programele şcolare este realizată pe baza a patru demersuri de proiectare a conţinuturilor instruirii:
– demersul infuzional – abordarea problematicii noilor educaţii în cadrul unor discipline şcolare (de exemplu, problematica educaţiei ecologice este abordată simultan la nivelul biologiei, chimiei, geografiei, fizicii etc. dar şi la nivelul educaţiei: intelectuale – morale – tehnologice – estetice – fizice / igienico-sanitare);
– demersul modular – abordarea noilor educaţii în cadrul unor discipline şcolare, integrate la nivelul unor trepte şcolare, dar şi la nivelul unor dimensiuni ale educaţiei (de exemplu, educaţia ecologică abordată ca modul în cadrul biologiei, în învăţământul liceal, cu obiective specifice dimensiunii educaţiei intelectuale);
– demersul disciplinar – abordarea noilor educaţii în cadrul unor discipline şcolare distincte (de exemplu, educaţia ecologică apare ca disciplină şcolară integrată în planul de învăţământ, cu obiective instituţionalizate la nivelul programelor şcolare);
– demersul transdisciplinar – abordarea noilor educaţii la nivelul unor sinteze ştiinţifice propuse anual sau semestrial de echipe de profesori (de exemplu, abordarea problemelor globale ale educaţiei ecologice din perspectiva unei echipe formată din profesori de biologie, chimie, fizică, geografie, economie, sociologie, filosofie etc., în cadrul unor lecţii de sinteză, seminarii etice, dezbateri tematice, concursuri şcolare etc.).
• educaţia pentru familie;
• educaţia pentru toleranţă;
• educaţia interculturală;
• educaţia demografică;
• educaţia pentru pace şi cooperare;
• educația relativa la mediu;
• educația pentru participare și pentru democrație;
• educația pentru o nouă ordine economică internațională;
• educația nutrițională,
• educația pentru timpul liber.
• educaţia sanitară etc.
