Definiția educației – perspectiva etimologică
Similar termenului grecesc paideia, romanii foloseau institutio, iar francezii, mai târziu, l`éducation.
Acesta din urmă provenea din cuvintele latinești
- educo-educare = a crește, a hrăni, a forma, a instrui;
- educatio = creștere, hrănire, formare;
- educo- educere = a scoate din, a ridica, a conduce către…
Pe parcursul timpului, educației i s-au dat mai multe definiții, care au încercat să surprindă esența și complexitatea fenomenului.
Perspectiva epistemologică
Educația este o destinație sau o călătorie?
Astazi, termenul „educație” are o largă circulație mondială, fiind unanim acceptată în ceea ce este esența ei. Cu semnificație similară, dar nu identică, se folosesc în prezent sintagme precum: formarea, modelarea, instruirea, cultivarea personalității etc.
Deoarece demersurile de definire a educației au fost și sunt foarte numeroase, surprinderea elementelor esențiale care permit însușirea conceptului în complexitatea lui este foarte importantă.
Astfel, educația:
- este un fenomen existențial, o forma de manifestare a realității socioumane;
- este o realitate acțională direct perceptibilă mai ales la nivelul întâlnirii dintre generații;
- este cognoscibilă prin urmele lăsate de istoria civilizațiilor (documente, instituții etc.);
- este o forma de acțiune umană practică, efectivă care poate fi analizată prin prisma modelului acțiunii umane;
- este o activitate psihosocială proiectată la nivelul unor finalități pedagogice care vizează realizarea funcției de formare-dezvoltare permanentă a personalității umane prin intermediul unei acțiuni pedagogice structurată la nivelul corelației subiect– obiect (Cristea);
- este o activitate socială complexă care se realizează printr-un lanț nesfârșit de acțiuni exercitate în mod conștient, sistematic si organizat, în fiecare moment un subiect – individual sau colectiv – acționând asupra unui obiect – individual sau colectiv , în vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă și creatoare, corespunzătoare atât condițiilor istorico-sociale prezente și de perspectivă, cât și potențialului său biopsihic individual (Nicola).
Perspectivele de înţelegere a educaţiei:
- Educaţia ca proces (acţiunea de transformare în sens pozitiv şi pe termen lung a fiinţei umane, în perspectiva unor finalităţi explicit formulate).
- Educaţia ca acţiune de conducere (dirijarea evoluţiei individului spre stadiul de persoană formată, autonomă şi responsabilă).
- Educaţia ca acţiune socială (activitatea planificată se desfăşoară pe baza unui proiect social, care comportă un model de personalitate).
- Educaţia ca interrelaţie umană.
- Educaţia ca ansamblu de influenţe (acţiuni deliberate sau în afara unei voinţe deliberate, sistematice sau neorganizate, care într-un fel sau altul contribuie la formarea omului ca om).
Evoluția concepțiilor despre educație
Concepţia despre educaţie, ca mod de înţelegere şi interpretare a acesteia, exprimată în forma unui ansamblu de reprezentări şi idei unitare, împărtăşite de un număr reprezentativ de specialişti, este condiţionată istoric, filosofic, social, ideologic şi ştiinţific.
Concepţia despre educaţie s-a schimbat în timp, în sens evolutiv, reflectând de fiecare dată, atât nivelul de înţelegere şi interpretare al educaţiei pe care îl permitea nivelul de dezvoltare a ştiinţei educaţiei şi a altor ştiinţe care investighează acest domeniu, cât şi ideologia şi politica educaţională a timpului istoric şi tipului de societate în care s-a elaborat.
Raportându-ne la marile epoci istorice pe care le-a parcurs omenirea, putem spune că
- În Antichitate concepţia asupra educaţiei se raportează la ajutorul dat copilului pentru a deveni om, în spiritul celor trei valori fundamentale: Adevărul, Frumosul şi Binele.
Platon considera educaţia ca o artă a „răsucirii” fiinţei umane, încătuşate în lanţurile ignoranţei, către lumina ideilor, către imperiul valorilor absolute, în domeniul inteligibilului.
- Evul Mediu este dominat de concepţia religioasă asupra educaţiei, menirea acesteia fiind pregătirea salvării omului prin respectarea şi îndeplinirea cuvântului lui Dumnezeu.
Concepţia religioasă asupra educaţiei vizează valoarea ca instanţă ce depăşeşte fără încetare existenţa concretă, dar Dumnezeu este mediatorul dintre existenţă şi valoare, pentru că el întruchipează modelul suprem al valorii spre care existenţa trebuie să se îndrepte.
- În Renaştere, concepţia despre educaţie revine la problematica copilului, urmărind dezvoltarea sa completă, integrală, care constă în ajutorul dat copilului pentru a-şi asuma condiţia umanităţii.
Este un nou început de întoarcere spre redescoperirea fiinţei umane şi centrarea educaţiei pe specificul naturii bune a copilului, deschizătoare a ceea ce vor fi mai târziu „educaţia nouă” şi „şcoala activă”.
- În Epoca Modernă, problema fundamentală a gândirii pedagogice devine problema raportului dintre natură şi cultură.
Fundamentată pe achiziţiile noilor teorii ale învăţării (teoria genetic cognitivă şi structurală
– J.S. Bruner; teoria psihogenezei cunoştinţelor şi operaţiilor intelectuale
– J. Piaget; teoria operaţională a învăţării
– P.I. Galperin; teoria învăţării cumulative-ierarhice
– R.M. Gagné etc),
concepţia pedagogică modernă este de esenţă cognitivistă, pentru care educaţia constă în capacitatea de a conduce fiinţa umană prin cunoaştere de la natura sa concretă la natura sa ideală.
- Postmodernismul promovează concepţia unei educaţii eliberate de orice constrângeri şi modele unice. Înscriindu-se în exigenţele finalităţilor determinate la nivelul modelului cultural al societăţii postindustriale, de tip informatizat, care vizează formarea unei personalităţi adaptabile unei lumi aflate în schimbare rapidă, concepţia postmodernă asupra educaţiei promovează mai multe paradigme sau modele de aplicare a teoriilor educaţiei şi instruirii.
Analiza asupra concepţiilor despre educaţie permit formularea câtorva concluzii:
- sunt dependente de mai mulţi factori obiectivi şi subiectivi, dintre care cei mai reprezentativi sunt cei social-istorici şi ştiinţifici;
- analiza şi evaluarea concepţiilor despre educaţie trebuie făcute simultan din mai multe perspective (istorică, filosofică, teoretică, practică etc.), pentru a evita reducţionismul şi concluziile insuficient fondate;
- concepţia despre educaţie din antichitate şi până în zilele noastre este într-o evoluţie evidentă sub aspect ştiinţific, uman şi moral, reflectând atât progresul cunoaşterii, cât şi pe cel al societăţii în evoluţia sa spre democraţie.
