Educaţia permanentă apare ca un concept integrator, ce înglobează toate dimensiunile actului educativ, atât în plan temporal (toată durata vieţii, din copilărie, până la vârsta a treia), cât şi în plan spaţial, articulând toate influenţele educaţionale exercitate într-o organizare formală (în sistemul şcolar), non-formală sau informală.
Factorii determinanţi ai educaţiei permanente pot fi sintetizaţi astfel (Dave, 1981):
- Evoluţia ştiinţei şi tehnicii care a generat explozia informaţională şi perisabilitatea crescândă a cunoştinţelor. Astfel, instruirea nu se mai poate limita la anii şcolarităţii ci trebuie să se întindă pe tot parcursul vieţii;
- Nevoia de adaptare permanentă la schimbare, astfel, educaţia trebuie să îşi elaboreze un sistem de obiective, conţinuturi şi metode menit să ajute oamenii şi societatea în procesul de adaptare socială, profesională şi culturală;
- Schimbările survenite la nivel economic, social, ştiinţific, politic, cultural, familial şi profesional impun adaptări şi readaptări rapide care necesită eforturi crescute şi permanente din partea tuturor persoanelor;
- Evoluţiile demografice indică scăderea natalităţii şi creşterea numărului persoanelor în vârstă, care trebuie să beneficieze de programe de educaţie permanentă pentru a rămâne activi, productivi şi creatori chiar şi după părăsirea câmpului muncii şi pentru a nu deveni o sursă de regres social din cauza neînţelegerii şi neadaptării adecvate la schimbări, a lipsei de receptivitate la nou;
- Educaţia trebuie concepută ca o formare totală a omului, modelând multiplu şi complex personalitatea fiecărui individ pe parcursul întregii sale existenţe, de exemplu prin facilitarea utilizării eficiente a timpului liber care a devenit o realitate ambiguă în societatea contemporană.
Educaţia permanentă este impusă ca necesitate şi de o serie de factori individuali, cum sunt:
- nevoia integrării dinamice a omului în societate;
- nivelul crescut al aspiraţiilor individuale;
- sentimentul demnităţii personale;
- nevoia omului de a se elibera de tensiuni;
- nevoia de încredere în viitor şi progres etc.
Caracterul permanent al educaţiei impune o nouă perspectivă asupra educaţiei ca activitate ce vizează formarea personalităţii umane.
Permanenţa educaţiei face ca educaţia să nu mai fie concepută ca o simplă pregătire pentru viaţă, ci devine o dimensiune a vieţii, un continuu existenţial, a cărui durată se confundă cu însăşi durata vieţii.
Prin aceasta se desfiinţează împărţirea vieţii în două etape: una destinată dobândirii de cunoştinţe şi alta utilizării lor.
Educaţia nu se mai limitează la ceea ce se realizează în şcoală, ci continuă şi după absolvire (educaţia postşcolară, postuniversitară, diverse forme de perfecţionare, inclusiv autoeducaţia).
CONCEPTUL DE AUTOEDUCAŢIE
Etimologic termenul de autoeducaţie provine de la grecescul „autos” sine însuşi şi latinescul „educatio”, însemnând educaţia prin sine însuşi.
Autoeducaţia poate fi definită ca fiind activitatea fiinţei umane desfăşurată în scopul perfecţionării propriei personalităţi.
Din punct de vedere al modului de desfăşurare şi al conţinutului autoeducaţiei, aceasta se poate manifesta diferit:
- se poate desfăşura sistematic, planificat dar poate fi şi nesistematică, neplanificată, sporadică;
- poate fi orientată spre socializare (formarea personalităţii potrivit exigenţelor sociale) sau spre individualizare (păstrarea unicităţii fiinţei umane);
- poate urmări formarea trăsăturilor pozitive sau negative;
- dezvoltarea calităţilor sau înlăturarea neajunsurilor;
- formarea sub aspect moral, fizic, estetic sau îmbogăţirea cunoştinţelor într-un anumit domeniu.
Potrivit cercetărilor făcute, pregătirea pentru autoeducaţie şi îndrumarea acestui proces vizează două aspecte: pregătirea psihologică şi metodică.
Pregătirea psihologică are în vedere:
- dezvoltarea interesului pentru cunoaştere, formarea motivaţiei intrinseci,
- trezirea interesului pentru cunoaşterea şi modelarea propriei personalităţi,
- conştientizarea importanţei personale şi sociale a preocupărilor de autoeducaţie atât pentru prezent (ridicarea performanţelor şcolare) cât mai ales pentru viitor, în perspectiva educaţiei permanente,
- formarea calităţilor de voinţă şi caracter absolut necesare în procesul autoeducaţiei,
- dezvoltarea conştiinţei răspunderii fiecărui elev pentru propria lui devenire.
Pregătirea metodică se referă la:
- formarea priceperilor de muncă intelectuală independentă;
- înarmarea elevilor cu metodele şi tehnicile de autocunoaştere şi autoeducaţie;
- formarea stilului de muncă intelectuală;
- familiarizarea cu modalităţile de organizare şi planificare a activităţii, de folosire cât mai raţională a bugetului de timp.
