Un important criteriu de clasificare a formelor educaţiei este reprezentat de măsura în care acestea sunt organizate, sistematizate şi deliberat proiectate pentru a modela personalitatea educabililor.
Principalele forme ale educaţiei sunt:
- educaţia formală;
- educaţia non(ne)formală;
- educaţia informală;
Educaţia formală
Educaţia formală se referă la ansamblul acţiunilor sistematice şi organizate, elaborate şi desfăşurate în cadrul unor instituţii de învăţământ specializate (grădiniță, şcoală, universitate etc.) în scopul formării personalităţii umane.
În acest context educaţia şi instruirea sunt explicite în virtutea unor obiective clar formulate, iar procesul educativ se caracterizează prin intensitate, concentrare a informaţiilor şi continuitate.
Pregătirea elevilor este elaborată în mod conştient şi eşalonat, fiind asigurată de un corp de specialişti anume pregătiţi în acest sens. Informaţiile transmise sunt atent selectate şi structurate, caracterizându-se prin exactitate şi rigurozitate ştiinţifică, permiţând o asimilare sistematizată a cunoştinţelor şi facilitând dezvoltarea unor abilităţi şi deprinderi necesare integrării individului în societate.
Educaţia formală este puternic expusă exigenţelor şi comandamentelor sociale, iar rezultatele acţiunii educative sunt supuse unei activităţi evaluative realizată în modalităţi şi după criterii riguros stabilite.
Avantajele principale ale educaţiei formale sunt reprezentate de posibilitatea realizării unei evaluări individualizate de tip formativ şi dezvoltarea sistematică a deprinderilor de muncă intelectuală ale celui care se educă.
Educaţia formală prezintă şi anumite dezavantaje sau inconveniente dintre care amintim:
- centrarea excesivă pe realizarea competenţelor prevăzute de programa şcolară;
- restrângerea libertăţii de acţiune a elevului, în unele situații;
- în modul actual de abordare, poate duce la apariţia dezinteresului, plictiselii, artificialismului sau monotoniei.
Educaţia nonformală
Educaţia nonformală este complementară educaţiei formale și include un ansamblu de acţiuni şi influenţe educative, structurate, organizate şi instituţionalizate, dar desfăşurate în afara procesului de învăţământ, în „prelungirea acestuia”.
Caracteristic educației nonformale este gradul crescut de libertate al participanților pe parcursul desfășurării activităților. Acestea se organizează în baza unor planuri și programe mai flexibile, adaptabile în limite mai largi decât cele ale educației formale.
Educaţia nonformală, se realizează prin intermediul unor multiple activităţi de educaţie şi instruire extraşcolare și extracurriculare, acţiunile situate în acest context caracterizându-se printr-o mai mare varietate şi flexibilitate, oferind o mai bună posibilitate de pliere pe interesele, opţiunile şi aspiraţiile particulare ale elevilor.
Activități extracurriculare sau extradidactice au finalităţi menite să susţină în mod direct dezvoltarea competenţelor promovate prin programele şcolare, au caracter complementar activităţilor de învăţare realizate la clasă (de lectură, sportive, cultural-științifice, întâlniri cu scriitori, cluburi de știință, serbări școlare, excursii tematice, școala de weekend, concursuri, vizite la muzee, vizite/activități la bibliotecă etc.).
Activități extrașcolare sunt activităţile care intră în sfera educaţiei nonformale, la care pot participa elevii în afara programului şcolii. Acestea au scopuri variate: interacţiune socială, leadership, recreere şi educaţie pentru sănătate, autodisciplină şi creşterea încrederii în sine (drumeții, vizionări de spectacole, de filme sau piese de teatru, tabere, expediții, proiecte de ecologie și formare civică, excursii şi vizite la muzee, acțiuni sociale și culturale în clubul elevilor, vizite la instituţii publice, vizite la alte unităţi de învăţământ, serbări şcolare şi alte activităţi artistice etc.).
Educația nonformală se adresează unei categorii de potențiali beneficiari mult mai largi decât educația formală, ea incluzând și educatia adulților.
Astfel, include:
- programele de re/calificare la locul de muncă;
- programe de actualizare (perfecționare) a competențelor într-o meserie sau profesie; • programe de re/conversie profesională (specializare complementară);
- inițierea în noi meserii sau profesii prin alte programe decât cele oferite de sistemul formal de învățământ.
Sub aspectul finalității, specific educației nonformale realizate în școală este:
a). sporirea gradului de individualizare a educației formale se realizează prin participarea elevilor la consultații, meditații, activități remediale etc., acestea asigurând completarea și compensarea educației formale;
b). formarea unor competențe complementare prin olimpiade, cercuri pe materii, cluburi școlare sportive, artistice etc.
Educaţia non-formală, datorită caracterului său mai puţin formalizat, prezintă avantajul unui spaţiu instructiv-educativ mult mai flexibil decât strict şcolar oferind astfel individului o mai mare libertate de acţiune, permiţând celor care se instruiesc o mai bună selectare a informaţiilor şi cunoştinţelor.
Dezavantajul major al educaţiei non-formale este determinat de absenţa unor demersuri evaluative sistematice, fapt ce în absenţa unei autoevaluări riguroase şi obiective poate conduce la serioase rămâneri în urmă.
Un alt posibil dezavantaj al educaţiei non-formale este riscul apariţiei, datorită plasării sale în contextul extraşcolar, mai puţin rigid şi formalizat, a unor abordări şi implicări superficiale în activitate a participanţilor la acest tip de realizare a instrucţiei şi educaţiei.
Educaţia informală
Educaţia informală se referă la totalitatea influenţelor educative neorganizate, nesistematice şi nesubordonate unor finalităţi educaţionale explicite.
Educaţia informală include astfel ansamblul informaţiilor vehiculate în contextul situaţiilor cotidiene cu care este confruntat individul, informaţii ce nu sunt selectate, prelucrate pedagogic sau transmise în conformitate cu principiile de organizare şi desfăşurare a procesului instructiv-educativ.
Informaţiile şi cunoştinţele transmise în contextul educaţiei informale sunt informaţii aleatorii şi sunt achiziţionate, de cele mai multe ori, involuntar în împrejurările particulare ale existenţei cotidiene a individului (mass-media, discuţii ocazionale, grupuri de cartier/prieteni etc.).
Educaţia informală ocupă totuşi ponderea cea mai mare atât în timp cât şi ca influenţă asupra variatelor laturi ale existenţei umane, îmbogăţind semnificativ profilul spiritual al individului.
DIFERENȚE ȘI INTERFERENȚE ÎNTRE FORMELE EDUCAȚIEI
Cele trei forme ale educației coexistă și sunt interdependente.
Fiecare formă a educatiei are sarcini proprii în formarea membrilor societății, astfel:
- Educația formală:
– formează primele deprinderi de muncă intelectuală (scrisul, cititul, socotitul) ulterior, dezvoltă priceperile de asimilare permanentă a cunoștintelor;
– constituie cadrul potrivit însușiirii primelor norme universale de integrare socială; – înzestrează persoana cu priceperea conceptualizării propriei experiențe;
– specializează persoana în practicarea unei meserii sau profesii;
– oferă persoanei cunoștinte fundamentale, sinteze esențializate ale experienței
sociale dobândite de-a lungul timpului;
– contribuie la formarea unei concepții despre lume și viață, nuanțează identitatea intelectuală, socio-culturală și spirituală a persoanei.
- Educația nonformală
– în școală, sprijină individualizarea educației formale pornind de la nevoile particulare educaților prin activități precum: consultația, meditația sau cercul științific și asigură asistență instituțională în demersul individual de formare continuă: programe de perfecționare, de conversie profesională, de inițiere complementară;
– în familie, asigură premisele necesare educației formale – învățarea mersului, formarea bunelor deprinderi, însusirea vorbirii, respectarea normelor și convențiilor sociale și pune bazele identității socioculturale și spirituale a persoanei;
– în instituții educative neconvenționale – palatul copiilor, centre de consiliere și orientare, fundații culturale de promovare a anumitor valori, fundații umanitare de asistență a persoanelor cu nevoi speciale
– copii, adulți, bătrâni – faciliteaza satisfacerea nevoii de acțiune, de implicare, afirmare sau autorealizare, de întrajutorare și sprijin atât ale educaților, cât și ale educatorilor, ameliorează starea celor aflați în dificultate: criză de identitate sau de perspectivă, marginalizare socială, alcoolism sau alte dependențe;
- Educația informală
– oferă modele existențiale alternative;
– sensibilizează persoana în relația cu sinele și cu mediul extern: popularizarea gândirii pozitive, a conducerii preventive, a oportunitaților oferite de noile tehnologii, dezvoltare personală, informarea privind riscurile consumului de alcool, de droguri etc.;
– provoacă interesul persoanei și al colectivității pentru anumite teme relativ recent conturate sau mai vechi dar, reintrate în actualitate: problematica securității individuale, a păcii, a ecosistemelor etc.;
– promovează principii de largă dezirabilitate socială: ale competenței, toleranței, democrației, cooperării, întrajutorării;
– permite satisfacerea unor interese personale de cunoaștere, fară responsabilități ori standarde impuse – biblioteca, internetul, presa etc.;
– oferă suportul organizatoric și normativ pentru elaborarea unor proiecte cu grad mare de personalizare;
– alimentează permanent nevoia de cunoaștere a persoanei și conferă modalități de satisfacere a acesteia.
Concluzii
Şcoala nu-şi mai poate permite să ignore mesajele celorlalte forme ale educaţiei, bogatele informaţii şi experienţele inedite acumulate de elevi în timpul liber.
Educaţia nu se mai poate reduce la instruirea de tip formal, instituţiile de învăţamânt ar pierde dacă s-ar izola de contactul cultural-educativ sau dacă nu s-ar angaja în lupta pentru impunerea valorilor şi pentru contracararea unor influenţe sau orientări indezirabile.
În acelaşi timp, educaţia formală ghidează, completează si corectează achiziţiile obţinute prin intermediul educaţiei informale şi nonformale, exercită o funcţie integrativă, de sinteză, a diferitelor experienţe trăite.
