Funcțiile educației se concretizează în beneficiile pe care aceasta le aduce societății, adică este un set de sarcini de rezolvat, obiective de atins, servicii furnizate etc.
În literatura pedagogică există diferite puncte de vedere cu privire la conținutul funcțiilor educației și la caracterizarea lor.
Funcția cognitivă (de cunoaştere).
Este funcţia care îl vizează pe „homo cogitas” (omul care gândeşte) și se preocupă de selectarea, de prelucrarea şi de transmiterea cunoştinţelor şi valorilor de la societate la individ, astfel se va asigura existenţa unei continuităţi informaţionale între generaţii și posibilitatea evoluţiei culturale şi tehnologice.
Prin educaţie, membrii unei societăţi îşi însuşesc cel puţin un nucleu al cunoaşterii, care este de natură să-i reunească – un ansamblu de informaţii care să fie înţeles de toţi şi împărtăşit tuturor.
Educaţia transmite concomitent două tipuri de cunoaştere:
- cunoaşterea academică – acele produse ale gândirii umane dobândite în cadrul disciplinelor academice;
- cunoaşterea dobândită în context instituțional– un conţinut cognitiv care se referă la procese şi capacităţi de învăţare, metacognitiv, ce rezultă din organizarea proceselor de transmitere şi reproducere a cunoaşterii sociale şi noncognitiv care se referă la valori, instituţii şi moduri personale de valorificare a cunoaşterii sociale.
Analiza acestei prime funcţii a educaţiei permite distingerea a trei subfuncţii specifice:
1.selectarea (informaţia aleasă pentru a fi vehiculată este analizată din punctul de vedere al importanţei şi consistenţei sale ştiinţifice);
- prelucrarea (are loc o adecvare logică şi psihopedagogică a informaţiei la nivelul de înţelegere al subiectului căruia i se adresează);
3.transmiterea (conceperea şi utilizarea unor tehnici şi procedee specifice de vehiculare a conţinutului informaţional).
Funcția socială a educației
Socializarea este procesul prin care o fiinţă asocială devine o fiinţă socială corespunzătoare cerințelor impuse de societate. Acest proces presupune interiorizarea treptată a modelelor de comportare, a atitudinilor, a valorilor spaţiului social în care trăieşte.
Stadii ale socializării :
– stadiul socializării primare (inculturație) – este procesul de dobândire a modelelor de bază ale comportamentului uman. Mecanismul fundamental este cel al condiţionării inconştiente întrucât copilul face ceea ce vede la părinţi, motiv pentru care socializarea primară este strâns dependentă de cadrul cultural ale societăţii în care trăiesc părinţii.
– stadiul socializării secundare (aculturație) are drept agenţi diferite instituţii sociale, cea mai importantă fiind şcoala. Conţinutul ei este legat de învăţarea rolurilor instituţionale, iar principalul ei rezultat este dobândirea unei pluralităţi de „eu-ri sociale”.
Nu toţi copiii beneficiază de aceleaşi experienţe, întrucât acestea diferă în funcţie de clasa socială, de apartenenţa etnică, de mediul în care trăiesc şi de alte variabile, prin care socializarea secundară se realizează în mod discriminatoriu.
– stadiul resocializării apare pe parcursul vieții unui individ și poate fi destul de profundă, ducând uneori la schimbări globale în comportament. Necesitatea unei resocializări poate apărea ca urmare a unei schimbări fundamentale în mediul cultural, profesional, de apartenență etc.
Procesul variază de la simpla adaptare la un nou loc de muncă, la migrația în altă țară situație care presupune învățarea unor noi obiceiuri, a unei noi limbi etc., și până la asumarea statutului de părinte.
Funcția culturală
Prin intermediul educaţiei individul uman îşi însuşeşte fondul cultural acumulat de-a lungul istoriei cunoaşterii.
Educația este calea care asigură conservarea culturii și transmiterea, din „generație în generație”, a valorilor, a tradițiilor, a obiceiurilor etc.
Transmiterea culturii a constituit obiectul unor controverse, fiecare grup social dorind să-și impună un anumit curriculum sau un anumit set de valori.
Astfel, s-a constatat că adeseori pentru un tânăr care urmează să ocupe o poziţie „intelectuală” în societate, sistemul de educaţie are „programat” un set diferit de valori, deprinderi şi cunoştinţe de bază, în comparaţie cu cel care va intra în clasa socială a muncitorilor.
În concluzie, funcția culturală a educației contribuie la formarea-dezvoltarea personalității prin intermediul acelor valori spirituale și materiale preluate din toate domeniile cunoașterii: arte, știință, tehnologie, morală, religie etc.
Funcția economică
Exprimă rolul uriaș pe care îl are educația în dezvoltarea economică a societății, în prosperitatea ei.
Educaţia a devenit unul dintre factorii care condiţionează creşterea economică în societăţile contemporane.
Nivelul de educaţie al populaţiei, capacitatea de a învăţa şi de a crea tehnologii mai bune constituie aşa-numitul „capital uman”, considerat la fel de important pentru dezvoltarea unei societăţi ca şi capitalul fizic ori resursele ei naturale.
Cheltuielile pentru educație sunt considerate un tip aparte de investiție, o investiție în om, care produce o formă particulară de capital obiectivat în ansamblul de competențe profesionale pe le deține individul uman și care sunt rezultatul educatiei.
Aceasta funcție se exprimă și prin formarea și calificarea forței de muncă. Educația are implicații uriașe în prosperitatea economică a unei țări.
Investiţiile în educaţie sunt cea mai bună afacere pe termen lung!!!
