Pedagogia a apărut şi s-a dezvoltat din nevoia de a generaliza experienţa obţinută în educarea oamenilor. Ea s-a constituit ca ştiinţă după ce a străbătut un drum lung, în momentul când a ajuns să stabilească un sistem practic bine închegat, prin care să explice procesul educativ şi să ajute la obţinerea unor rezultate mai bune în practica educativa.
La o teorie ştiinţifică s-a ajuns treptat, parcurgându-se următoarele două mari etape: a). Etapa reflectării educaţiei în conştiinţa comuna a oamenilor.
Această etapă corespunde societăţilor primitive şi se caracterizează prin aceea ca fenomenul educaţional este reflectat în conştiinţa oamenilor sub forma unor reprezentări şi idei izolate care se transmiteau în mod oral („din vorbă în vorbă”) de la o generaţie la alta sub forma de sfaturi, îndemnuri, poveţe, maxime etc., toate acestea reprezentând o parte din conştiinţa socială comună a respectivelor comunităţi umane.
b). Etapa reflectării teoretice a fenomenului educaţional.
Caracteristica acestei etape este preocuparea pentru o cunoaştere teoretică, organizată şi sistematică a fenomenului educaţional ca urmare a dezvoltării, diversificării şi instituţionalizării acestuia.
A apărut nevoia de o explicaţie mai profundă, care să poată perfecţiona procesul de formare a fiecărei generaţii în conformitate cu cerinţele societăţii, aşa au apărut diverse idei, teorii şi sisteme teoretice cu menirea nu numai de a explica, ci şi de a orienta activitatea educativă practică.
Reconstrucția internă a pedagogiei presupune parcurgerea următoarelor patru faze în dezvoltarea acesteia (Cristea):
- faza desprinderii pedagogiei de filosofie (secolul XIX şi începutul secolului al XX-lea). Multă vreme ideile pedagogice nu s-au constituit într-o ştiinţă aparte, ci erau înglobate în cuprinsul operelor filosofice. Treptat, teoria pedagogică se desprinde de diferitele sisteme filosofice. Marii filosofi au fost şi teoreticieni ai fenomenului educaţional (Platon, Aristotel, Seneca, Quintilian), iar în timpul Evului mediu creştin, autori precum Clement Alexandrinul, Augustin, Toma d’Aquino şi-au expus părerile lor cu privire la educaţie în lucrări cu conţinut religios.
- faza consolidării pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei prin valorificarea progreselor înregistrate în ştiinţele socioumane, plasată în prima jumătate a secolului al XX-lea, marcată şi ea prin două tendinţe opuse:
a). tendinţa „psihologizării” (antropocentrism) care se manifesta prin evidenţierea şi uneori supraestimarea factorului intern al dezvoltării personalităţii;
b). tendinţa „sociologizării” (sociocentrism) care se manifesta prin recunoaşterea şi uneori supraevaluarea factorului extern al formării și dezvoltării personalităţii.
- faza afirmării pedagogiei, plasată mai mult în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, caracterizată prin extinderea cercetărilor interdisciplinare şi transdisciplinare, impuse de lărgirea obiectului său de cercetare la nivelul unei activităţi de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii
- faza aprofundării discursului pedagogic, specifică mai mult sfârşitului secolului al XX-lea şi începutului secolului XXI, marcată, de restructurări şi reorganizări interne, de elaborarea unor demersuri epistemologice proprii noilor ştiinţe ale educaţiei.
