Aproape toate manualele şi tratatele de demografie plasează naşterea acestei ştiinţe în anul 1662, atunci când apare lucrarea unui englez, John Graunt, referitoare la fenomenele demografice din cadrul populaţiei londoneze. Meritul lui Graunt este acela că a fost primul care a aruncat o privire ştiinţifică asupra informaţiilor de natură demografică, altfel privite sub caracterul lor anecdotic şi individual. Acest burghez amator în ale ştiinţei, a reuşit să privească respectivul morman de date nu ca o aglomerare de evenimente individuale, întâmplătoare, lipsite de orice logică, ci ca o manifestare a unor regularităţi care se cer puse în evidenţă, analizate şi explicate.

Graunt este cel care, pentru prima dată, concepe principalele instrumente ale statisticii demografice şi realizează primul studiu propriu-zis de analiză demografică a populaţiei londoneze. Meritul cel mai mare al lui Graunt a constat în lansarea ideii că şi în realitatea socială pot fi găsite regularităţi şi legităţi asemănătoare celor care guvernează lumea fizică.

            În ciuda condiţiilor favorabile de care a beneficiat Graunt pentru opera sa, nu se poate spune că în vremea sa informaţia demografică era abundentă şi de bună calitate. Dimpotrivă, datele erau rare şi prezentau multe erori, ceea ce făcea ca informaţia de bună calitate să fie foarte căutată. Un progres major în demografie nu se putea realiza decât în momentul producerii unor schimbări profunde în culegerea şi stocarea informaţiei demografice.

            În cursul sec. XVIII, preocupările în domeniul demografiei pot fi împărţite în două mari categorii. Se continuă perfecţionarea instrumentelor tehnice, îndeosebi în analiza mortalităţii, prin contribuţia unor savanţi matematicieni ca: Bernoulli, Laplace, Leibniz etc. Problema tabelelor de mortalitate a devenit deosebit de interesantă odată cu dezvoltarea sistemului de rente viagere şi asigurări de viaţă pentru care cunoaşterea speranţei de viaţă la o anumită vârstă constituie un aspect esenţial.

 Secolul Luminilor aduce mai multe lucrări cu caracter general privind viaţa socială, în cadrul cărora aspectele demografice ocupă o poziţie centrală. Acolo unde problematica populaţiei este predominantă, astfel de studii sunt considerate ca reprezentând primele tratate de demografie: Jean Baptiste Moheau, Cercetări şi consideraţii asupra populaţiei Franţei (1778); Thomas Robert Malthus, Eseu asupra principiului populaţiei (1798). Malthus aduce o contribuţie substanţială la cristalizarea demografiei ca o ştiinţă autentică.

            Impactul public al cărţii lui Malthus s-a produs la prima apariţie a acesteia, când, în formă anonimă, ea îmbrăca o haină clară de pamflet – un pamflet îndreptat împotriva ideilor curente şi chiar dominante în Europa Luminilor, idei conform cărora lumea este perfectibilă şi angrenată pe calea unui progres ireversibil.

Având în vedere succesul imediat şi neaşteptat al primei apariţii, autorul încearcă ulterior să dea lucrării un caracter doct, ştiinţific, aducând argumente faptice din toate colţurile Pământului, aşa încât, ediţie cu ediţie, până la a şasea, cea din 1826, ultima din timpul vieţii autorului – cartea devine nu doar mai amplă ci şi mai puţin atractivă.

Ideile sale au marcat însă evoluţia demografiei ca ştiinţă. În primul rând e vorba de sesizarea faptului că populaţiile umane au un potenţial de înmulţire extrem de ridicat ceea ce înseamnă că într-o perioadă istorică relativ scurtă, efectivul demografic poate întrece practic orice limite, dacă sunt condiţii favorabile. Că Malthus a ezitat să dea o estimare exactă acestui potenţial este o altă problemă. A doua chestiune remarcabil sesizată de Malthus este problema corelaţiei demo-economice sau demo – alimentare. Malthus postulează teza existenţei unui raport între resursele economice, alimentare în speţă şi volumul demografic, volumul populaţiei.

Problema conţine în subsidiar şi ideea pericolului că, în cazul populaţiilor din perioada premodernă dar şi pentru societăţile actuale se poate ajunge la o “ciocnire” a masei demografice în expansiune cu plafonul resurselor, care la un moment dat pot deveni insuficiente. Cu alte cuvinte, creşterea rapidă şi necontrolată a populaţiei poate pune o societate sau o ţară în situaţia de a nu dispune de hrana necesară. Se poate ajunge la situaţii de criză, de foamete. Malthus sublinia necesitatea cercetării faptice a evoluţiei demografice a fiecărei societăţi concrete, pentru a evidenţia mişcarea naturală şi migratorie a populaţiei. O altă idee majoră a operei lui Malthus vizează posibilitatea de a controla ritmul creşterii populaţiei şi legitimitatea unui asemenea control în momentul în care se ajunge la limita resurselor disponibile.  Acest control este acceptabil pentru pastorul englez doar dacă respectă în modul cel mai riguros preceptele creştine în materie de căsătorie şi sexualitate.

Actul sexual este permis numai în cadrul căsătoriei unde el nu poate fi în nici un fel îngrădit. Pentru a limita creşterea demografică, singura metodă acceptabilă este amânarea sau chiar renunţarea la căsătorie, înţelegând că în afara instituţiei conjugale nu sunt permise relaţii sexuale şi cu atât mai puţin cele care ar face apel la mijloace anticoncepţionale.

            Trecând dincolo de aspectele morale, Malthus a sesizat corect extraordinara importanţă a caracteristicilor fenomenului de nupţialitate pentru fertilitate, în condiţiile societăţilor în care naşterile în afara căsătoriilor sunt excepţionale, iar practicile anticoncepţionale inexistente sau reduse. Limitele impuse de Malthus pentru controlul naşterilor s-au dovedit prea strâmte chiar pentru concepţia multora dintre contemporanii săi. O dată acceptată ideea reducerii descendenţei, s-a trecut destul de repede peste scrupulele morale ale pastorului englez.

            Malthus a evidenţiat că populaţia creşte în progresie geometrică  în vreme ce mijloacele de subzistenţă se înmulţesc în progresie aritmetică. O atenţie deosebită este acordată de Malthus factorilor cu rol de frână în calea creşterii populaţiei: foamete, boli cronice, subalimentaţie, ocupaţii nesănătoase, epidemii, războaie, condiţii improprii de viaţă etc. Iată câteva din tezele lui Malthus:

  1. “Populaţia este, în mod necesar, limitată de mijloacele de subzistenţă;
  2. Populaţia creşte invariabil acolo unde mijloacele de subzistenţă cresc, dacă nu este împiedicată de unele obstacole foarte puternice şi evidente;
  3. Aceste obstacole şi acelea care stăvilesc forţa preponderentă de creştere a populaţiei şi îi menţin efectele la acelaşi nivel cu mijloacele de subzistenţă se reduc toate la abstinenţă morală, viciu şi mizerie”.

Malthus leagă problema reglării  descendenţei exclusiv de mijloacele de subzistenţă (reduse, de fapt, la hrana necesară supravieţuirii), spunând că raţiunea intervine pentru a tempera comportamentul instinctual, omul punându-şi problema “ dacă nu va duce pe lume fiinţe pentru care nu poate procura mijloacele de întreţinere”.

O asemenea abordare e firească în acea vreme, când problema mijloacelor de subzistenţă era acută în acea vreme pentru o parte însemnată a populaţiei chiar din ţările cele mai dezvoltate. Totuşi, chiar dacă raţiunile economice sunt decisive în generarea comportamentului procreativ, nici în vremea lui Malthus şi cu atât mai puţin astăzi, aceste raţiuni nu coincid pentru toată lumea cu grija de a asigura familiei  mijloacele de subzistenţă. De exemplu, astăzi dreptul femeii de a se dedica unei profesii este considerat un factor cu acţiune semnificativă în generarea nivelului scăzut al natalităţii. Însuşi conceptul de “mijloace de întreţinere”, chiar redus la un conţinut minimal, are un caracter istoric, fiind variabil de la epocă la epocă.

            Am putea rezuma concepţia lui Malthus în modul următor: Din cauza capacităţii uriaşe de înmulţire a populaţiei şi a caracterului limitat al resurselor, în conjuncţie cu forţa instinctului sexual care împinge indivizii spre o înmulţire necontrolată, se ajunge, de regulă, ca populaţiile să crească până la limita mijloacelor de întreţinere, moment în care intervin o serie de factori pentru a tempera viteza de creştere demografică şi a o menţine în limita creşterii resurselor. O astfel de situaţie este însă generatoare de cumplite suferinţe pentru o mare parte a populaţiei, cea mai săracă, expusă mizeriei şi lipsurilor.

            După curentul stârnit de apariţia Eseului, a urmat o lungă perioadă, de aproape un veac (între mijlocul sec. XIX – mijlocul sec. XX), în care popularitatea ideilor malthusiene a fost în scădere, motivul esenţial constituindu-l faptul că progresele economico-sociale din ţările occidentale au fost mai rapide decât creşterea demografică, producându-se o netă ameliorare a nivelului de trai al claselor de jos, ceea ce a îndepărtat spectrul suprapopulării.

Odată cu “explozia demografică” de după cel de-al doilea război mondial, datorată ţărilor din Lumea a III-a, problema suprapopulării revine în actualitate – în corelaţie nu numai cu problema resurselor ci şi cu cea a protecţiei mediului – şi, odată cu ea, şi numele lui Malthus.    

            Secolul al XIX-lea aduce un salt calitativ în dezvoltarea demografiei, începând practic o nouă etapă în evoluţia acestei ştiinţe. Progresul se bazează simultan pe trei componente, evident strâns legate între ele:

- îmbunătăţirea substanţială a calităţii informaţiilor, graţie generalizării practicii recensămintelor şi ameliorării înregistrării evenimentelor demografice curente;

- organizarea unor institute naţionale responsabile cu culegerea şi prelucrarea datelor demografice şi apoi a unor organisme internaţionale;

- pe plan teoretic, ameliorarea în continuare a instrumentarului tehnic.

            Dintre personalităţile cu realizări în domeniul demografiei şi statisticii, se remarcă belgianul Lambert-Adolphe Quetelet, de numele căruia este legată sintagma “fizică socială”, pentru a desemna o ştiinţă socială generală, construită pe baza regularităţilor faptelor sociale(inclusiv a celor demografice) şi de la care se poate reclama atât demografia cât şi sociologia. Ultima parte a sec. al XIX-lea aduce şi denumirea disciplinei  de care vorbim aici, termenul de demografie fiind propus de către un francez, în 1885, Achille Guillard. Conceptul a intrat destul de greu în uzul general, fiind mai uşor acceptat de specialiştii din ţări utilizând limbi neolatine. Nici în momentul de faţă el nu este complet generalizat, americanii preferând încă sintagma population studies sau  study of population.

            Trecerea în sec. XX produce o nouă  orientare a interesului demografilor. Atenţia lor se concentrează acum spre fenomenele de reproducere a populaţiei. Centrul de greutate al cercetărilor demografice se mută dincolo de ocean, în SUA, şcoala americană impunându-se prin cercetările de demografie formală, prin care se ajunge chiar la matematizarea domeniului. Numele cel mai cunoscut, în prima parte a secolului este cel al lui Alfred Lotka, austriac de origine, care, după un periplu european, ajunge în SUA, la New York. Activitatea sa rămâne legată de studierea diferitelor modele de evoluţie a populaţiei, îndeosebi de cel al populaţiilor stabile.

 Tot în Statele Unite s-a dezvoltat, la mijlocul sec. XX, un puternic centru la Princeton (Frank Notestein, Ansley Coale) sau la alte mari universităţi, precum Harvard sau Berkeley. Şi pe continentul european, studiile demografice cunosc o mare dezvoltare,în Marea Britanie, Franţa, Italia, Rusia, constituindu-se practic şcoli naţionale de demografie care au dat personalităţi şi rezultate recunoscute pe plan mondial. ONU a avut un rol hotărâtor, în ultimele decenii ale sec. XX, în dezvoltarea demografiei. Contribuţia ONU a constat în:

- asistenţa teoretico-metodologică acordată specialiştilor din toate ţările lumii, prin manuale, publicaţii statistice sau de altă natură, cursuri de instruire;

- a impus o terminologie unitară, metode standardizate în prelucrarea şi interpretarea informaţiei;

- acordarea unei asistenţe materiale, financiare ţărilor care, la un moment dat, au avut nevoie de aşa ceva, pentru a-şi pune în stare de bună funcţionare sistemul naţional de înregistrare a datelor demografice, pentru a realiza recensăminte sau anchete demografice de mare amploare.

            În cea de-a doua parte a sec. XX au fost introduse în uzul statisticienilor şi demografilor mijloacele electronice de stocare şi prelucrare a informaţiei de natură demografică. Apariţia calculatorului a avut efecte benefice incomensurabile asupra cantităţii şi calităţii datelor demografice şi a permis extinderea metodelor de analiză demografică dincolo de şabloanele clasice.

            În România, studiile demografice au  fost introduse abia după cel de-al doilea război mondial. Un important punct de plecare pentru dezvoltarea studiilor de demografie în România l-a constituit „Laboratorul de Demografie Istorică” al Universităţii Bucureşti, înfiinţat în 1979, la iniţiativa lui Vladimir Trebici şi Ştefan Ştefănescu.

  Contribuţii substanţiale în analiza fenomenelor demografice din ţara noastră au adus, în ultimele opt decenii, prin publicarea unor studii sau cărţi, Anton Golopenţia, Sabin Manuilă, Ştefan Pascu, David Prodan, Vladimir Trebici, Dumitru Şandru, Liviu Moldovan, Andrei Caciora, Traian Rotariu, Cornelia Mureşan, Mihai Ţârcă, Ioan şi Sorina Bolovan, Vasile Gheţău Ştefan Meteş, Roman Louis, Ecaterina Negruţi, Corneliu Pădurean,  Aurel Răduţiu, Nicolae Enciu, Mircea Brie, Nicolina Ursu, Laurenţia Georgescu, Ioan Horga, Marius Oancea, Grigore Pop, Constanţa Prisăcaru, Alexandru Radocea, Radu Ştefan Vergatti, Ladislau Gyemant, Eugen Gluck, Laurenţia Georgescu, Popescu Raluca etc.

O comisie internaţională specializată  de Demografie Istorică funcţionează de câteva decenii, facilitând contactele dintre specialişti şi organizând congrese şi conferinţe internaţionale pe diferite teme în domeniu.