Regimul comunist din România, la fel ca regimul stalinist în URSS, a căutat să controleze îndeaproape viaţa cetăţenilor, inclusiv viaţa intimă, privată, promovând o politică demografică nocivă şi nerealistă, represivă faţă de opozanţi. Ca în orice sistem totalitar, anularea solidarităţilor tradiţionale, distrugerea individului în favoarea comunităţii au însemnat confiscarea vieţii private în general şi a celei de familie în particular. În timpul colectivizării forţate, între 1950 – 1959, zeci de mii de ţărani care s-au opus intrării în CAP, au fost deportaţi în Bărăgan, în zone nelocuite, în câmp deschis, sub cerul liber. Motivaţia era clară: izolarea ţăranilor recalcitranţi, pentru a nu determina revolte de amploare, care să pună în pericol desfăşurarea „normală” a procesului de colectivizare.

Şi în România, la fel ca în URSS, au fost înfiinţate, din ordinul lui Dej şi la sugestia lui Stalin, lagăre de muncă forţată, pentru exterminarea fizică a adversarilor regimului comunist, cel mai faimos fiind cel de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, unde şi-au găsit sfârşitul mii de deţinuţi politici (inclusiv numeroşi intelectuali, foşti ofiţeri şi generali, chiaburi etc.).

Familiile criminalilor de război, ale persoanelor aflate în închisoare şi ale acelora care fugiseră peste hotare primeau înştiinţări cu 12 – 24 de ore înainte de a fi deportate şi li s-a permis să ia cu ele bagaje însumând maxim 50 de kilograme. Ofiţeri înlăturaţi din armată, foşti judecători, avocaţi, industriaşi şi cei care stăpâniseră mai mult de 10 hectare de pământ urmau să fie şi ei strămutaţi, dar li s-a permis să-şi ia cu ei tot avutul.  În vara anului 1951, au fost deportaţi peste 40 000 de persoane din Banat în zona Ialomiţei din Bărăgan şi în zona Galaţi pentru diverse vini politice: colaboraţionişti ai armatei germane, „titoişti”, persoane implicate în rezistenţa anticomunistă, chiaburi şi cârciumari, foşti moşieri şi industriaşi, sute de criminali de drept comun. 

La sfârşitul anului 1952, nici unui locuitor al oraşelor nu i se permitea să-şi schimbe domiciliul fără aprobare şi orice mişcare între oraşele României era sever controlată de miliţie. Călătoria era permisă doar pe linie de muncă şi din raţiuni de sănătate. Orice persoană, stând într-alt loc decât domiciliul său mai mult decât 24 de ore, trebuia să se înregistreze la miliţie, inclusiv cei care foloseau hotelul şi persoanele ce locuiau la rude. Erau mijloace eficiente de control social şi politic şi demografic, pentru a evita orice revoltă împotriva regimului comunist. Străinilor li se cerea să obţină o autorizaţie pentru toate călătoriile făcute în interiorul ţării. Restricţiile în privinţa călătoriilor, atât pentru români, cât şi pentru străini, au fost ridicate la începutul anilor ‘60, dar s-au menţinut anumite interdicţii privind contactele cu cetăţenii statelor occidentale până la răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu.

Regimul comunist din România a încercat să reglementeze şi să controleze sever şi viaţa intimă a familiilor din ţara noastră. În 1948, autorităţile comuniste au eliminat din Codul civil român articolele 254 – 276, referitoare la motivele de divorţ stabilite prin consens (care fuseseră în vigoare din 1864). Prin Legea nr. 18/1948, divorţul a devenit dependent de comandamentele ideologice ale justiţiei comuniste, iar începând cu 1966, divorţul devine posibil doar în „cazuri excepţionale”.

Gradul de amestec a lui Ceauşescu în viaţa cetăţenilor este cel mai bine ilustrat de măsurile de planificare familială. Avortul la cerere fusese legalizat în 1957 şi devenise mijlocul principal de planificare familială în România lui Dej. Decizia guvernului a favorizat într-un anumit fel familia, care trecea printr-o perioadă în care situaţia economică şi îndeosebi nivelul de trai erau deficitare. Situaţia precară din punct de vedere socio – economic a favorizat însă scăderea natalităţii. Dacă în 1956 existau 24 de nou născuţi la mia de locuitori, în 1966 s-a ajuns la 14 la mie, situând România pe ultimul loc în Europa, alături de Ungaria.

Când în 1966, rata natalităţii a scăzut la 14 la mia de locuitori, prevestind un declin al forţei de muncă şi o ameninţare directă la adresa ritmului de industrializare a ţării, legea a fost modificată de Ceauşescu, în sensul că avortul era permis doar femeilor peste 40 de ani, mamelor cu 4 sau mai mulţi copii, victimelor violului sau incestului şi în cazurile de anomalie congenitală. Este faimosul decret 770/1966. Creşterea natalităţii în România comunistă implica mecanisme asemănătoare cu planificarea din domeniul economic.  Dintr-o societate unde avorturile erau libere şi extrem de ieftine (oficial preţul unui avort era de 33,5 lei, echivalentul a două zile de muncă), regimul Ceauşescu se singularizează în lagărul comunist est – european în 1966, prin politica sa demografică. Totodată, celibatarii şi cuplurile fără copii erau obligaţi să plătească taxe suplimentare. Divorţurile erau sistematic descurajate. Creşterea bruscă a numărului de nou – născuţi în 1967 – practic o dublare în raport cu anul precedent – a reprezentat o „performanţă” unică în istoria demografică a popoarelor europene.

Prin „Scânteia”, organ oficial de presă al Partidului Comunist Român, au fost făcute cunoscute noile măsuri şi interdicţii ce vizau realizarea „planului” de minimum 4 copii de fiecare familie. Decretul – promulgat în numele Consiliului de Stat în 2 octombrie 1966 – consemna în preambul că întreruperea sarcinii reprezintă „un caz cu grave consecinţe asupra sănătăţii femeii şi aduce mari prejudicii natalităţii şi sporului natural al populaţiei”. Ca o consecinţă a decretului 770/29 septembrie 1966, s-au schimbat şi dispoziţiile Codului Penal referitoare la avort. Astfel, articolul 482 din Codul penal definea infracţiunea de avort ca fiind întreruperea prin orice mijloace a cursului sarcinii, efectuată având consimţământul femeii însărcinate şi pedeapsa cu închisoare corecţională de la 1 la 3 ani şi interdicţie corecţională de la 1 la 3 ani. Decretul 770/1966 permitea avortul terapeutic efectuat în primele 3 luni de sarcină pe baza unor stricte indicaţii medicale şi numai cu totul şi cu totul excepţional accepta sacrificarea fătului până la 6 luni.

După intrarea în vigoare a legii din 1966, rata mortalităţii la femei, pusă în legătură cu avorturile, a crescut de 10 ori mai mult decât în orice altă ţară europeană. Întrucât contraceptivele, deşi legale, erau practic de negăsit, multe femei recurgeau la avort ca principală metodă de control a naşterilor şi erau nevoite să îl facă ilegal. În ciuda acestor măsuri punitive, rata natalităţii a înregistrat însă un declin anual, atât din cauza creşterii numărului de avorturi ilegale, cât şi din cauza scăderii nivelului de trai la sfârşitul anilor ‘70.

Programul PCR din 1974 prevedea ca în 1990, populaţia României să atingă cifra de 25 de milioane locuitori, iar în 2000, cifra de 30 de milioane locuitori. Evoluţia ratei natalităţii nu a urmat însă planificarea imaginată de regimul Ceauşescu. Natalitatea a ajuns în 1983 la 14 nou născuţi la mia de locuitori, adică exact la nivelul din 1966.  În 1984, Ceauşescu a dat una din renumitele sale indicaţii, nepublicată însă, în virtutea căreia femeile la vârsta reproducerii trebuiau supuse unui examen ginecologic obligatoriu, pentru a se constata dacă nu încălcau legea prin folosirea mijloacelor contraceptive. Doctoriţelor li se cerea să facă lunar controale ale muncitoarelor din fabricile bucureştene şi să le chestioneze pe fiecare dacă erau gravide şi dacă nu, de ce nu erau. De fapt, aceste cadre medicale falsificau consecvent registrele în favoarea pacientelor şi le vindeau pilule anticoncepţionale pe care le obţineau din alte ţări est – europene.  Pentru a-şi susţine campania de creştere a natalităţii, Ceauşescu a impus o serie de măsuri fiscale punitive, printre care şi un impozit suplimentar pentru toate cuplurile fără copii, având vârsta de la 25 de ani în sus. În 1985, un alt decret a ridicat vârsta minimă a femeilor cărora li se permitea să facă avort, de la 40 la 45 de ani şi a micşorat-o pe cea la care puteau să se căsătorească, de la 16 la 15 ani.

Decretul 441din 26 decembrie 1985, cu restricţii mult mai severe decât cel din 1966, permitea întreruperea cursului sarcinii în următoarele condiţii: sarcina pune în pericol viaţa gravidei, unul dintre părinţi suferă de o boală gravă ce se transmite ereditar iar sarcina este susceptibilă de a induce fătului malformaţii grave, gravida suferă de o infirmitate sau de o invaliditate gravă (fizică, psihică sau senzorială), gravida are peste 45 de ani, gravida a născut şi are în îngrijire mai mult de 5 copii, sarcina este urmarea violului sau a incestului. 

 Cu toate că a crescut între 1986 şi 1988, rata natalităţii a înregistrat un nou declin în 1989, anume de 16 naşteri la mia de locuitori. Cu toate acestea, mortalitatea infantilă în România se menţinea la cote ridicate. Aceste decrete şi măsuri impuse de Ceauşescu au avut consecinţe demografice tragice. A crescut spectaculos numărul avorturilor empirice şi autoprovocate, mai ales printre muncitoarele tinere, în ciuda sancţiunilor severe care se aplicau celor implicaţi. Medicii riscau nu numai amenzi dar şi închisoarea dacă acordau ajutor medical fără autorizare legală, atunci când avorturile autoprovocate erau urmate de complicaţii iar întârzierile în acordarea unor astfel de aprobări duceau adeseori la decese. În fiecare maternitate erau trimişi ofiţeri de securitate, care să asigure respectarea cu stricteţe a legii privitoare la avorturi.

Miliţia statului, procuratura şi securitatea au fost implicate în problema reproducerii umane în România comunistă. Pedepsele variau – pentru avorturi spontane sau provocate – de la amenzi la condamnări la locul de muncă sau închisoare de la 1 la 3 ani, cu interzicerea exercitării unor drepturi civile în respectiva perioadă. Prin cumularea mai multor infracţiuni, mai ales în cazul medicilor, sentinţele puteau ajunge la mulţi ani de închisoare.

Numărul de decese printre femeile din România comunistă, provocate de aplicarea legii împotriva avorturilor, constituie cea mai puternică acuzaţie ce poate fi adusă lipsei de umanism a regimului Ceauşescu. În cei 23 de ani în care această lege a fost în vigoare, ea a provocat moartea unui număr de peste 10 000 de femei, decedate din cauza unor avorturi spontane, efectuate în condiţii improprii. Aceasta deoarece interzicerea avorturilor de către regimul comunist nu a însemnat eradicarea practicării lui. Multe femei şi-au provocat avortul cu mijloace primitive, ca de pildă: îţi înţepau uterul cu andrele de împletit, cărau poveri, îşi opăreau picioarele cu apă fiartă sau şi le rupeau sărind de la înălţime. Momentul avortului echivala cu suferinţe fizice şi psihice greu de estimat.  În marea lor majoritate, femeile mureau din cauza unei hemoragii post – abortum sau a septicemiei. Ironia amară a acestei tragedii o constituie faptul că a avut loc într-o ţară în care Elena Ceauşescu era elogiată în presă ca „Femeia – Mamă”.

Cum rezultatele decretului antiavort se dovediseră nesatisfăcătoare pe termen lung, s-a recurs la măsuri suplimentare. S-au înfiinţat noi instituţii (Comisia Naţională de Demografie în 1971 de pildă) şi au intrat în funcţiune alte mecanisme de constrângere şi supraveghere. Începând din anii *80, s-a decis de către Ceauşescu ca femeile să fie supuse periodic unor controale ginecologice amănunţite. Semestrial, instituţiile medicale de profil aveau obligaţia să raporteze numărul „gravidelor depistate”. Şi unele licee din România comunistă au introdus practica efectuării controlului ginecologic anual obligatoriu al elevelor (este şi cazul Liceului Pedagogic din Arad în anii 1974 – 1978).

Politica demografică a regimului Ceauşescu a urmărit şi a realizat sedentarizarea romilor care mai practicau, într-o formă sau alta, nomadismul. Rezultatele nu au fost însă cele aşteptate. Chiar dacă le-au fost puse la dispoziţie case, romii au continuat să locuiască o vreme în cortul aşezat în curte, casa fiind folosită ca adăpost pentru cai. Vara romii continuau să colinde prin România cu meşteşugurile lor sau practicând comerţul ambulant. În 1977, autorităţile comuniste estimau numărul romilor nomazi şi seminomazi la circa 65 000 de persoane. Sedentarizarea lor s-a produs la sfârşitul anilor ‘70 şi la începutul anilor ‘80, când toţi au fost fixaţi în aşezări şi case. Autorităţile locale au fost obligate să le pună la dispoziţie locuinţe şi să le asigure locuri de muncă. Din jude4ţele cu mulţi romi nomazi (Alba, Mureş etc.), o parte din familiile respective au fost repartizate altor judeţe, astfel încât s-a produs atunci şi o anumită deplasare a romilor spre alte zone. Cei mai mulţi dintre aceştia au fost fixaţi în oraşe mari. Operaţiunea a fost dirijată de la centru şi pusă în aplicare de autorităţile locale şi de miliţie. În consecinţă, din peisajul ţării au dispărut şatrele de romi care cutreierau satele. Oficialităţile comuniste nu au reuşit însă integrarea socială a romilor şi eliminarea sărăciei cronice în care se zbat şi astăui majoritatea familiilor de romi, cu un mare număr de copii.

Regimul comunist în timpul lui Ceauşescu a introdus şi un program de „alimentaţie raţională”, în fapt de înfometare a populaţiei României. În toamna anului 1981 au fost introduse cartele la produsele alimentare în toată ţara. S-au raţionalizat pâinea, laptele uleiul, zahărul, carnea etc. În paralel, din iniţiativa preşedintelui Ceauşescu, s-a publicat un program de „alimentaţie raţională”, în care, sub pretextul că populaţia mănâncă prea mult, că se consumă prea multe calorii, s-au fixat cantităţile alocate cetăţenilor pentru perioada 1982 – 1985. Ele sunt următoarele, considerate pe cap de locuitor: carne, 60-70 kg; peşte, 8-10 kg; lapte şi produse lactate, 210-230 kg; bucăţi ouă, 260-280; legume, 173-189 kg; fructe, 85 – 95 kg; zahăr şi produse zaharoase, 22 – 26 kg; cartofi, 70 – 90 kg; cereale şi produse din cereale, 120 – 140 kg. În acelaşi timp, programul ştiinţific a socotit prea ridicat consumul de calorii şi a indicat reducerea cu între 9% şi 15%, astfel încât să nu depăşească 2800 – 3000 de calorii zilnic.

Raţiile alimentare lunare personale au fost reduse progresiv până într-atăt, încât, în preajma revoluţiei din 1989, în unele regiuni ale ţării, ajunseseră la1 kg de zahăr, 1 kg de făină, 1 pachet de margarină de 500 de grame şi 5 ouă. Alte restricţii stipulau o temperatură maximă de 14 grade în birouri şi o limitare a alimentării cu apă caldă (în mod obişnuit, o zi pe săptămână în apartamente). În 1981 s-au introdus măsuri drastice de economisire a energiei, care au inclus o raţie lunară de benzină de 30 litri pentru proprietarii de automobile. În iarna 1983, aceste restricţii au fost sporite, ducând la întreruperea alimentării cu electricitate în principalele oraşe ale ţării şi la reducerea presiunii gazelor în timpul zilei, astfel că nu se putea găti decât noaptea. În timpul iernii 1984-1985, potrivit unor surse provenite din spitalele Capitalei, s-a aflat că muriseră peste 30 de copii, din cauza întreruperilor neanuţate de curent ce au afectat incubatoarele.

Iniţial Ceauşescu s-a exprimat cu tărie împotriva emigrării germanilor, subliniind că nu va exista niciodată  vreun „acord sau înţelegere cu oricine privitor la strămutarea populaţiei germane sau de oricare altă naţionalitate”, în timp ce purtătorii oficiali de cuvânt evidenţiau avantajele  aduse economiei româneşti de către muncitorii germani calificaţi. Nu s-a făcut nici o menţiune cu privire la înţelegerea secretă convenită de Ceauşescu cu Republica Federală Germania la vremea stabilirii relaţiilor diplomatice în 1967, potrivit căreia guvernul român urma să primească, pentru fiecare locuitor de origine germană, căruia i se permitea să emigreze, o plată în mărci vest – germane. Sumele ce urmau să fie plătite de către guvernul vest – german variau între 4 000 şi 10 000 de mărci, în funcţie de vârsta şi calificarea profesională a persoanelor respective. În plus, sume similare au fost cerute neoficial de către funcţionarii Direcţiei Paşapoarte din Ministerul de Interne de la Bucureşti sau de comandanţii unităţilor locale de securitate din provincie, prin intermediul cărora trebuiau să se adreseze cererile de emigrare de către solicitanţi. Practic, răscumpărarea pentru germanii din Transilvania şi Banat se plătea de două ori, o dată de către guvernul Republicii Federale Germania şi o dată de către familie. Sumele în valută obţinute astfel de către statul român au fost imense dacă ţinem cont că aproape 200 000 de germani au emigrat din România între 1967 – 1989.

O operaţiune extrem de cinică, practicată pe scară largă în anii ‘80 de DIE (Serviciul de informaţii externe al Securităţii) a fost vânzarea etnicilor evrei din România. Scopul operaţiunii era dislocarea comunităţilor etnice neromâneşti, obţinerea de valută fortă şi crearea aparenţei respectării dreptului la emigrare. Anual plecau din ţară, în medie, 2200 – 2300 de persoane, evrei, iar preţul la care aceşti cetăţeni români erau vânduţi varia de la 2000 până la 50 000 de dolari americani, în funcţie de educaţie, profesie şi locul de muncă. În cazuri speciale – persoane aflate în funcţii de conducere sau în închisoare – preţul atingea chiar suma de 250 000 de dolari americani. În total, au fost răscumpăraţi de statul Israel, aproximativ 200 000 de cetăţeni români de origine evreiască.  În perioada 1973 – 1978 de pildă, prin intermediul DIE, regimul Ceauşescu a vândut anual 22 000 – 23 000 de evrei, germani, dar şi români, sumele rezultate – estimate între 80 şi 90 de milioane de dolari pe – fiind depuse într-un cont special al lui Ceauşescu.

Aberantă a fost şi politica lui Nicolae Ceauşescu de sistematizare a ţării, în fapt de reducere a numărului de sate din România, la 5000, cel mult 6000, anunţată în primăvara anului 1988. Ceauşescu prevăzuse demolarea fizică, distrugerea a circa 7000 – 8000 de sate, pentru a câştiga teren arabil necesar agriculturii, în vederea obţinerii unor recolte record la cereale. Multe clădiri istorice, biserici şi mănăstiri medievale, aparţinând patrimoniului naţional şi universal au fost distruse de buldozere, la fel ca şi numeroase locuinţe, mai ales în Bucureşti, pentru a face loc construcţiilor megalomanice ale lui Ceauşescu. Presa internaţională democratică şi mediile politice occidentale au condamnat violent politica de sistematizare desfăşurată de Ceauşescu iar multe sate româneşti au fost „adoptate” de localităţi din statele occidentale, având ca scop protecţia acestora faţă de intenţiile de distrugere promovate de regimul comunist.

Sistematizarea satelor din timpul lui Ceauşescu nu a fost un simplu proces de planificare, ci a fost o încercare de inginerie socială. Aceasta ameninţa să distrugă meşteşugurile şi obiceiurile tradiţionale, un mod de viaţă specific pământului şi individualitatea satului şi a locuitorilor lui. Aplicarea planului a călcat în picioare fiinţa morală a cetăţenilor României şi a fost stopat, din fericire, de Revoluţia din Decembrie 1989. Prin toate măsurile demografice impuse de regimul comunist în România, au fost încălcate extrem de grav drepturile omului, aşa cum sunt stipulate ele în convenţiile şi tratatele internaţionale.