Albania era stat independent din 1912, iar după primul război mondial continuă să fie ocupată de Italia. La 21 ianuarie 1920, Congresul Naţional de la Lushvija a adoptat textul unei noi Constituţii, ce prevedea menţinerea monarhiei, dar cu condiţia înlăturării prinţului Weid şi constituirea unei Regenţe. În august 1920, italienii au fost obligaţi să-şi retragă trupele de pe teritoriul Albaniei, cu excepţia insulei Sazan. Conferinţa reprezentanţilor Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Japoniei de la Paris, la 9 octombrie 1921 a recunoscut independenţa statului albanez şi a fixat graniţele lui (au rămas cele din 1913).

Primul ministru, Ahmed Zogu, la 22 decembrie 1922, a instaurat în ţară un regim dictatorial. În urma unei insurecţii din perioada 25 mai-10 iunie 1924, ce urmărea răsturnarea dictaturii, Zogu a fugit în Regatul sârbo-croato-sloven. S-a constituit un guvern democrat, condus de Fan S. Noli. Spijinit de anumite cercuri din ţară, Ahmed Zogu s-a întors la Tirana la 21 ianuarie 1925 şi a proclamat Albania republică, fiind ales în calitate de preşedinte. În noua sa calitate el s-a orientat spre Italia lui Mussolini, fapt ce a dus la creşterea influenţei economice şi politice a acestei ţări în Albania.

Pe plan intern Ahmed Zogu era preocupat de consolidarea puterii pe care o deţine. El a convocat la 14 iunie 1928 o a doua Adunare Constituantă în cadrul căreia s-a adoptat decizia ca Albania să devină monarhie, dar în calitate de rege a fost proclamat Ahmed Zogu, sub numel de Zogu I, iar tronul trebuia să fie un drept ereditar al familiei Zogu.

La 1 decembrie 1928 a fost adopatată o nouă Constituţie conform căreia Albania devenea o Monarhie democratică, parlamentară şi ereditară, cu un Parlament unicameral. Zogu I a condus Albania până în 1939, menţinând un regim dictatorial ce apăra interesele unei elite nu prea numeroasă.