Tipărire
Categorie: Istorie
Accesări: 19

Reformele sociale din anii '60-'70 au determinat schimbarea climatului social-politic în Basarabia. Introducerea parţială a principiului separaţiei puterilor în stat, instituirea unor organisme ale autoadministrării locale şi provinciale au permis afirmarea diverselor categorii sociale în viaţa publică a provinciei.

Împărţirea politică a nobilimii pe criterii etnice. Ca şi în perioada anterioară, în ultima treime a secolului, elita politico-socială era împărţită în „partida moldovenească" şi „partida rusească". în fruntea primei grupări se afla Nicolae Casso, iar cea de-a doua îl avea ca lider pe Vladimir Leonard. Suportul social al partidei moldoveneşti îl constituiau nobilii, clericii, răzeşii, mazilii şi ţăranii autohtoni. Din partida „moldovenească" făceau parte nobilii autohtoni Bantâş, Bodescu, Brăescu, Catargi, Codreanu, Cotruţă, Cristi, Dicescu, Dimitriu, Râşcanu, Stroiescu ş. a. Demersurile şi activitatea acesteia erau axate pe susţinerea intereselor politice, economice şi naţionale ale acestei provincii româneşti în cadrul Rusiei ţariste. Partida „rusească" era compusă din mari proprietari şi funcţionari ruşi sau rusificaţi: Crupenschi, Sviatopolk-Mirskii, Kişinskii, Pleskov, Calmuţchi ş. a. Această tabără, urmărindu-şi propriile interese economice şi sociale, sprijinea fidel acţiunile administraţiei ţariste, urmărind rusificarea şi deznaţionalizarea ţinutului. Rivalitatea între cele două grupări se manifesta, în special, în cadrul adunărilor zemstvelor judeţene şi a celei guberniale. Lupta şi discuţii aprinse se purtau în jurul diverselor proiecte de hotărâri ce priveau mai ales finanţarea în domeniul învăţământului, economiei, culturii, căilor de comunicaţie etc.

Însă nobilimea, urmărind conservarea rolului său în societate şi viaţa publică, nu mai putea satisface revendicările poporului. Din cauza faptului că mişcările naţionale erau strivite din faşă, intelectualii şi tinerii basarabeni au simpatizat sau au aderat la diverse organizaţii revoluţionare care se afirmau în Imperiul Ţarist.

Narodnicismul. În această perioadă, în Rusia, cea mai influentă mişcare era cea narodnicistă (poporanistă), care-şi propunea luminarea maselor prin „mersul în popor" al intelectualilor revoluţionari. Narodnicii basarabeni, urmând exemplul celor din Rusia, au înfiinţat în diverse oraşe ale guberniei (Chişinău, Bender, Hotin, Orhei etc.) şcoli duminicale gratuite pentru muncitori. Mulţi tineri (Zamfir Arbore-Ralli, Nicolae Zubcu- Codreanu, Mihai Negrescul, Leon Dicescul şi alţi circa 70 basarabeni) care îşi făceau studiile în universităţile ruseşti au devenit membri ai diverselor cercuri narodniciste din Petersburg, Odesa, Kiev, Moscova etc.

Către sfârşitul anilor '70, în mişcarea narodnicistă au fost atraşi mai mulţi elevi ai Seminarului eparhial (Pavel Braga, Filip Codreanu, Constantin Ursu, Axentie Frunză ş. a). Seminariştii au organizat o bibliotecă secretă cu cărţi interzise de cenzura ţaristă, cuprinzând varii domenii: filozofie, economie politică, literatură, istorie, ştiinţe naturale etc. Tinerii basarabeni erau captivaţi de acest curent politic datorită orientării sale spre promovarea intereselor ţărănimii, clasa cea mai numeroasă în zona dintre Prut şi Nistru.

Realizarea reformei agrare, în anii '60-'70 ai secolului al XIX-lea, a înlăturat iluziile narodnicilor privitoare la posibilitatea declanşării unei revoluţii ţărăneşti. Unii narodnici au abandonat mişcarea politică, alţii au îmbrăţişat ideile socialiste, unii chiar pe cele liberale, iar un număr mic a adoptat tactica terorii politice.

Primul cerc narodnicist muncitoresc, din care făceau parte 25-30 persoane, a fost organizat la Chişinău, în anul 1880, de către gimnazistul poporanist F. Deniş. Membrii lui învăţau a citi şi a scrie, studiau literatura narodnicistă, au înfiinţat o casă de ajutor reciproc a muncitorilor etc. În 1881, după arestările produse în rândul narodnicilor în urma atentatului asupra lui Alexandru al II-lea, cercul s-a autodizolvat.

Mişcarea social-democrată. în anii '90, ideologia dominantă a timpului era socialismul şi social-democraţia. Însă persecuţiile autorităţilor ţariste împotriva socialiştilor, mult mai dure şi ample decât cele contra narodnicilor, au făcut ca aceştia să-şi găsească refugiu în diverse ţări ale Europei. Social-democraţii basarabeni se refugiau peste Prut. Astfel, încă în anii 1874-1875, în România au sosit revoluţionarii Nicolae Zubcu Codreanu, dr. Russel (Nicolae K. Sudzilovski) şi Constantin Dobrogeanu-Gherea care au pus bazele mişcării socialiste româneşti. În deceniile următoare, în ţară s-au stabilit Victor Crăsescu, Andrei Dumitrescu (Bulat), Constantin Stere, Gheorghe V. Madan şi mulţi alţii. Socialiştii rămaşi în Basarabia se aflau sub o supraveghere strânsă a organelor de poliţie. În mai şi iunie 1884, au fost arestaţi peste 50 de tineri acuzaţi de participarea la activitatea unor „societăţi secrete". Asemenea cazuri au fost înregistrate şi în deceniile următoare, mulţi basarabeni fiind exilaţi în Siberia pentru termene de zeci de ani sau pe viaţă. Unul dintre tinerii condamnaţi la 20 de ani de muncă silnică în minele din Siberia scria, în iulie 1882, părinţilor săi: „Termenul e lung, atât de lung încât eu unul nu mai sper a vedea patria mea frumoasă, nu mai sper a vă îmbrăţişa (...) Dar să nu crezi, tată, că eu mă plâng, că mă căiesc că am urmat această cale spinoasă (...) Anul trecut am îngropat pe bietul Varzari care a murit de oftică; asemenea este o lună de când ne-a părăsit principele Tiziano, nenorocitul fiu al Caucazului care s-a luptat pentru mântuirea patriei sale, cotropită de ginta rusă. În ceea ce mă priveşte pe mine, tată, apoi ura mea a crescut contra inamicului".

La hotarul secolelor XIX şi XX, în Rusia ţaristă apar numeroase formaţiuni politice care, treptat se extind şi în Basarabia. În 1896, la Chişinău, a fost constituit un cerc mixt marxist-narodnicist, aflat sub influenţa ideologiei social-democrate. La începutul anului 1900, socialiştii din capitala ţinutului s-au organizat într-un grup social-democrat, iar din decembrie 1902, social-democraţii basarabeni s-au reorganizat în comitetul local al Partidului Social-Democrat Muncitoresc din Rusia (PSDMR). În preajma revoluţiei, a fost înfiinţată şi Organizaţia socialistă a elevilor oraşului Chişinău.

Printre militanţii socialişti din Chişinău s-au evidenţiat M. Godlevski, B. Broască ş. a. În sânul social-democraţiei s-a purtat o luptă intensă pentru preluarea conducerii mişcării între următoarele orientări: „economistă", care milita pentru realizarea obiectivelor politice pe cale economică; „bundistă", care se pronunţa pentru utilizarea mijloacelor culturale şi parlamentare şi, în fine, „iskristă", ce promova ideea realizării unei revoluţii populare şi instaurării puterii muncitorilor şi ţăranilor. În anul 1903, la Congresul II al PSDMR, social-democraţia rusă s-a divizat în două curente politice: bolşevismul (maximalismul) şi menşevismul (minimalismul). Bolşevicii au fost premergătorii comuniştilor ruşi, în timp ce menşevicii au rămas pe platforma reformismului socialist. în cadrul social-democraţiei basarabene, până spre sfârşitul anului 1917, au predominat numeric şi politic menşevicii.

Socialiştii revoluţionari. În primăvara anului 1902, la Chişinău, a apărut un grup format din simpatizanţi ai curentului socialiştilor revoluţionari. în 1903, odată cu creşterea numerică a grupului, el s-a transformat în organizaţia gubernială a Partidului Socialiştilor Revoluţionari din Rusia, pentru ca în anul 1906 el să funcţioneze pe baza a nouă organizaţii judeţene. În fruntea organizaţiei s-au afirmat N. Doroşevski, M. Stepanov, I. Minor, N. Byhovski, N. Moghileanski, P. Gomaniuk ş. a. Printre prevederile programatice ale socialiştilor revoluţionari (eserilor) se numărau convocarea Adunării Constituante, instaurarea republicii democratice, introducerea drepturilor democratice, socializarea pământului, adoptarea legislaţiei muncitoreşti, autonomia regiunilor naţionale etc. Eserii considerau că aceste obiective pot fi atinse prin propaganda revoluţionară, dar mai ales cu ajutorul unor metode teroriste. Cu acest scop, a fost înfiinţată o structură paramilitară, din care făceau parte 26 de persoane, care a organizat acţiuni teroriste împotriva unor oficiali ruşi.

La începutul anului 1903 eserii s-au făcut remarcaţi prin difuzarea în Chişinău şi în alte oraşe a unor proclamaţii cu caracter antiguvernamental. Pogromul din acelaşi an a condus la scindarea mişcării pe criterii etnice, deoarece evreii nu au mai pus localurile lor la dispoziţia ruşilor pentru desfăşurarea întrunirilor, considerându-i pe socialişti vinovaţi de violenţele antisemite.

În anii primei revoluţii ruse, eserii basarabeni au acţionat atât în mediul urban, unde aveau organizate mai multe comitete şi grupuri, cât şi în mediul rural, prin intermediul structurilor Uniunii Ţărăneşti, coordonând adeseori acţiunile lor cu liderii eserilor din Odesa. La sfârşitul anului 1907, organizaţia basarabeană practic s-a autodizolvat în urma şicanelor din partea administraţiei ţariste şi a înrolării membrilor partidului în rândurile altor formaţiuni de stânga. În perioada 1908-1916, eserii au apărut foarte rar pe scena politică a Basarabiei.

Mişcări liberale şi reacţionare. La începutul secolului al XX-lea, odată cu afirmarea unor elite intelectuale şi comercial-industriale burgheze, în Basarabia s-a cristalizat curentul liberal. Fără a fi organizaţi în structuri politice, liberalii (medicul L. Siţinschi, marele proprietar şi filantrop C. Cazimir, preşedintele direcţiei zemstvei guberniale A. Stuart ş. a.) apăreau în presă sau în cadrul dezbaterilor în zemstve cu critici formulate la adresa guvernului privind politica în domeniul învăţământului public, ocrotirii sănătăţii, se pronunţau împotriva practicilor antidemocratice ale cenzurii ţariste etc. În noiembrie 1904, la Petersburg, în cadrul unei conferinţe a reprezentanţilor zemstvelor din Rusia, baronul Alexandru Stuart s-a numărat printre primii care au semnat o moţiune în care se revendica înfiinţarea parlamentului şi introducerea unui regim politic democratic în Rusia.

Drept replică la tendinţele liberale şi democratice care se manifestau tot mai pregnant în societatea basarabeană, în viaţa publică a provinciei s-a profilat încă din anii '90 ai secolului al XIX-lea mişcarea de extremă dreapta, susţinătoare ferventă a autocraţiei. Ideologia velicorusă era sprijinită şi promovată de publicistul P. Cruşevan, marii proprietari Vl. Purişkevici şi N. Sviatopolk-Mirskii ş. a, reuniţi în cadrul Uniunii poporului rus. Această organizaţie lupta împotriva oricăror manifestări politice democratice şi naţionale. Lider de netăgăduit al simpatizanţilor respectivei ideologiei a devenit moldoveanul rusificat Pavel Cruşevan, redactor al periodicului «5eccapa6e^> (Basarabeanul), care a apărut în anii 1897-1905. Prin articolele sale xenofobe, în special antisemite, tolerate şi încurajate de administraţia locală, Cruşevan a contribuit la organizarea, la Chişinău, în aprilie 1903 şi în octombrie 1905, a unor pogromuri evreieşti.

Pogromuri evreieşti. Politica ţarismului de desconsiderare a naţionalităţilor, de rusificare generală şi de instigare a adversităţii interetnice crea premise favorabile pentru dezvoltarea unor acţiuni xenofobe. Atitudinile antisemite erau stimulate de unii mari întreprinzători basarabeni ruşi (Pronin), care resimţeau o concurenţă dură din partea antreprenorilor evrei, precum şi de organizaţia reacţionară a „Ruşilor adevăraţi", cu un program xenofob şi exclusivist. În plan mediatic, aceste forţe au dezvoltat o campanie antievreaiscă prin intermediul publicaţiei lui Pavel Cruşevan.

În zilele de Paşti (6 şi 7 aprilie) ale anului 1903, grupuri organizate, înarmate cu bâte, au colindat capitala Basarabiei, spărgând geamurile magazinelor evreieşti, devastând casele acestora şi furând diverse obiecte. Numeroşi evrei au fost agresaţi, iar 41 au fost ucişi. Tentativele unor creştini de a împiedica pogromul au suferit eşec. În acest timp, autorităţile ruseşti au lipsit cu desăvârşire. Ulterior, Cruşevan a învinuit evreii de organizarea pogromurilor, acuzaţi că au încercat să provoace prin această metodă simpatie şi compătimire spre a aduna cât mai mulţi bani. Potrivit opiniilor principelui Serghei Urusov, guvernator al Basarabiei (1903-1904), şi ale unor cercetători români, un rol important în pregătirea şi desfăşurarea pogromului l-a jucat von L0vendal, şeful siguranţei locale. Guvernatorul arăta că o responsabilitate morală purta şi guvernul central din cauza promovării „unei politici înguste naţionaliste, mioape şi brutale prin metode, faţă de marginile statului şi alogeni". Un anumit număr dintre participanţii la pogromuri au fost judecaţi şi condamnaţi la diverse pedepse, nu prea severe.

Un nou val de manifestări antisemite a avut loc în toamna anului 1905, când forţele revoluţionare au organizat o grevă politică generală la nivelul întregului imperiu. Împotriva greviştilor au fost dirijate variate grupări reacţionare (în special „sutele negre") care, acţionând sub protecţia neoficială a poliţiei şi jandarmeriei, au acţionat cu cruzime împotriva greviştilor, intelectualilor şi evreilor. În zilele de 17-20 octombrie, pogromuri au avut loc în localităţile urbane Chişinău, Akkerman, Tighina, Bairamcea, Ismail, Călăraşi şi în satele Străşeni, Ciuciuleni, Vorniceni şi Şipoteni. Potrivit informaţiilor apărute în presa vremii, în capitala guberniei au fost ucise 60 de persoane şi 200 rănite, în Călăraşi 60 ucise şi 80 grav rănite; după alte date, în Chişinău au fost ucişi „vreo cincizeci de oameni evrei şi creştini", iar în Călăraşi 58 ucişi şi 100 răniţi. Implicarea poliţiei şi poliţiei secrete în aceste acţiuni era motivată de dorinţa ţarismului de a elimina fizic opoziţia faţă de regim. Într-o scrisoare adresată mamei sale la 27 octombrie 1905, Nicolai al II-lea explica pogromurile evreieşti prin „revolta poporului împotriva revoluţionarilor şi socialiştilor, din care nouă zecimi erau jidanii".

Prima revoluţie rusă (1905-1907) a oferit un cadru prielnic afirmării ideilor, platformelor şi organizaţiilor politice. Pe lângă participarea la diverse organizaţii politice, în anii revoluţiei ruse (1905-1907) locuitorii Basarabiei au avut ocazia să-şi manifeste din plin nemulţumirile şi să formuleze revendicările lor sociale şi economice. Represaliile sângeroase la care au fost supuşi demonstranţii paşnici din Sankt Petersburg în ziua de 9 ianuarie 1905 au provocat stupoare şi indignare în toate guberniile Rusiei. La Chişinău şi în alte centre urbane ale ţinutului au fost organizate mitinguri şi adunări de protest contra ţarismului. În februarie, în capitala provinciei, au început primele greve ale muncitorilor care, în lunile următoare, s-au extins practic în toate oraşele şi târgurile Basarabiei. În aprilie 1905, medicii din Chişinău au organizat o manifestaţie, pledând pentru convocarea unei

Adunări Constituante, înlăturarea autocraţiei, introducerea libertăţilor democratice şi realizarea unor reforme sociale. În iunie, elevii din diverse instituţii de învăţământ din centrul ţinutului au cerut, la rândul lor, convocarea Adunării Constituante, amnistierea deţinuţilor politici, democratizarea societăţii etc.

În octombrie 1905, în Rusia s-a desfăşurat o grevă politică generală pe parcursul căreia s-a revendicat abolirea autocraţiei, introducerea zilei de muncă de 8 ore ş. a. În Basarabia, greva a cuprins, în zilele de 17-18 octombrie, oraşele Chişinău, Soroca, Orhei, Bender, Akkerman, Ismail etc. Atunci majoritatea întreprinderilor industriale şi meşteşugăreşti, instituţiilor comerciale şi de învăţământ, serviciile de transport public şi-au încetat activitatea. Manifestările din întreaga Rusie au obligat ţarul să promulge Manifestul din 17 octombrie, prin care Nicolai al II-lea „dăruia" supuşilor săi libertatea cuvântului, a conştiinţei, a asocierii şi a adunărilor.

Proclamaţia ţarului a legalizat iniţiativele de organizare culturală, politică şi profesională a diverselor grupuri şi categorii sociale sau naţionale. În mediul urban s-au constituit sindicate ale muncitorilor, meseriaşilor sau funcţionarilor. În anul 1907 existau 17 asemenea sindicate. În mediul rural s-au înfiinţat filiale ale Uniunii Ţărăneşti din Rusia. Aceasta milita pentru transmiterea, prin răscumpărare parţială, în mâinile ţăranilor a pământurilor moşiereşti, mănăstireşti şi ale statului, pentru convocarea Adunării Constituante ş. a. Propagandiştii Uniunii Ţărăneşti au organizat adunări şi mitinguri ale sătenilor, au difuzat literatură revoluţionară, au încercat să explice necesitatea şi legalitatea acaparării şi împărţirii pământurilor între ţărani.

În anii revoluţiei ruse, s-a produs o apropiere între organizaţiile social- democrate din Basarabia, materializată în vara anului 1906 prin unirea PSDMR şi a Bund-ului.

În august-septembrie 1905, la Chişinău, liberalii basarabeni (C. Cazimir, A. Aleinikov ş. a.) au înfiinţat Partidul Progresiştilor din Basarabia. Printre obiectivele formaţiunii s-au numărat convocarea parlamentului, introducerea limbii materne ca limbă de predare în învăţământul public primar, extinderea autoadministrării locale etc. Însă L. Siţinski, întemeietorul acestei formaţiuni, a obţinut transformarea ei într-o secţie a Partidului „17 Octombrie", de orientare promonarhistă. În octombrie 1905, la Hotin, a fost convocată o nouă adunare, care a decis constituirea

Partidului Progresiştilor din Basarabia. Programul acestuia pleda pentru introducerea unor largi drepturi democratice în plan social şi politic (vot universal, parlament bicameral, învăţământ primar obligatoriu, lichidarea privilegiilor etc.).

În decembrie 1905, intelectualii grupaţi în jurul redacţiei ziarului «5eccapa6cKaa WM3Hb» (Viaţa Basarabiei) s-au constituit în organizaţia gubernială a Partidului Constituţionaliştilor Democraţi (cadeţii). Această grupare liberală milita pentru trecerea Rusiei la regimul monarhiei constituţionale, instituirea parlamentului, acordarea unei autonomii limitate regiunilor naţionale, introducerea unor drepturi democratice, adoptarea legislaţiei muncitoreşti, asigurarea ţăranilor nevoiaşi cu pământ etc. În anii 1905-1907, L. Siţinski şi V. Ianovski, cadeţi basarabeni, au candidat şi au fost aleşi în Duma de Stat a Rusiei. Ziarul «Viaţa Basarabiei» a rămas organul de presă al partidului până în anul 1918.

În viaţa politică a provinciei s-a afirmat totodată şi curentul de extremă dreaptă. În februarie 1905, P. Cruşevan, P. Crupenschi şi prinţul Gagarin au întemeiat formaţiunea „Patrioţii Ruşi din Chişinău" care, în scurt timp, a fost rebotezată în „Liga Patriotică Basarabeană". Aceasta era, de fapt, o filială a organizaţiei „Uniunea Poporului Rus", numită şi „Suta neagră". Ea îşi propunea menţinerea cu orice preţ a monarhiei şi integrităţii Imperiului Ţarist, promovarea intereselor populaţiei ruseşti în detrimentul celor indigene, îndepărtarea „străinilor" din funcţii administrative şi activităţi economice etc. „Liga Patriotică Basarabeană" şi-a fixat în statutul său „să servească interesele guvernului, să fie de ajutor administraţiei în lupta pentru păstrarea formei de guvernământ existente în Rusia". Cu asemenea obiective, organizaţia s-a bucurat, evident, de susţinerea morală, politică şi financiară a guvernului. Organul de presă al acestei formaţiuni a fost ziarul «flpyr» (Amicul). Devenind deputaţi din partea acestui partid, basarabenii P. Cruşevan, Vl. Purişkevici, P. Crupenschi, Pantelimon Sinadino au sprijinit în Duma de Stat diverse campanii antisemite.

În toamna anului 1906, A. Crupenschi a iniţiat constituirea Partidului basarabean de centru, programul căruia (respingerea autonomiei şi a autodeterminării naţionalităţilor; oficializarea exclusivă a limbii ruse; impunerea statutului de organ consultativ pentru Dumă; susţinerea guvernului; sprijinirea ţăranilor pentru strămutare în interiorul Rusiei etc.) a fost aprobat de guvernator în decembrie 1906.

Valul revoluţionar a atins şi lumea satelor, unde ţărănimea era nemulţumită de lipsa pământului, de impozitele mari, de mizeria permanentă etc. Tulburări ţărăneşti s-au produs, practic, în toate zonele guberniei, iar în judeţele Soroca, Orhei şi Akkerman au fost organizate şi greve ale lucrătorilor agricoli.

Potrivit calculelor efectuate de către cercetătorii fenomenului social din Basarabia, în anul 1905, în provincie au avut loc peste 50 de greve muncitoreşti şi aproape 60 de tulburări ţărăneşti. În total, în anii revoluţiei (1905-1907), în ţinut au fost înregistrate în jur de 70 de greve şi circa 100 de frământări ţărăneşti. Un moment important în procesul de emancipare a lumii rurale l-a reprezentat revolta din zona localităţii Comrat, în ianuarie

În pofida faptului că ţarismul a ieşit învingător în confruntarea cu forţele revoluţionare, autorităţile au fost constrânse să adopte măsuri vizând înlăturarea sau măcar diminuarea abuzurilor marilor proprietari în relaţiile lor cu ţăranii, să caute soluţii privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de trai pentru lucrătorii industriali, să accepte existenţa unor interese particulare ale naţionalităţilor din cadrul imperiului etc.

Basarabeni în primele Dume ale Rusiei. Una dintre concesiile făcute de ţar în anii revoluţiei a fost acceptarea convocării unei adunări reprezentative, întemeiate pe vot cenzitar, curial (moşierime, ţărănime, orăşenime) şi alegeri indirecte (prin intermediul adunării alegătorilor guberniali). În Dumă, Basarabiei i-au fost alocate 9 mandate. Din prima Dumă de Stat a Rusiei, convocată la 27 aprilie 1906, au făcut parte basarabenii F. Seffer (învăţător, membru al Grupului muncii, fracţiunea care reunea reprezentanţi ai ţărănimii şi intelectualităţii narodniciste), V. Ianovski şi L. Siţinski (membri ai Partidului Constituţionaliştilor Democraţi), C. Cazimir (Grupul reformelor democratice), preotul V. Guma, armeanul A. Demianovici şi germanul A. Wiedmer (toţi în Grupul reînnoirii paşnice), A. Popov (independent, simpatizant al dreptei) şi P. Bogaci (independent). Observăm, că în corpul deputaţilor basarabeni nu a fost ales nici un român. Totuşi, majoritatea reprezentanţilor provinciei au susţinut proiectele reformelor democratice dezbătute la Petersburg. Însă, după 40 de şedinţe, la 9 iulie 1906, ţarul Nicolai al II-lea a dizolvat prima Dumă. În replică, peste 200 de deputaţi, printre care s-au numărat basarabenii L. Siţinski şi V. Ianovski, au semnat aşa numitul Manifest de la Vâborg, elaborat ca răspuns la actul ţarului. Semnatarii s-au adresat tuturor popoarelor Rusiei să răspundă la acţiunea de dizolvare a Dumei prin neplata impozitelor şi refuzul înrolărilor în armată. Pentru semnarea apelului respectiv, care a fost dat publicităţii în mai multe limbi, inclusiv în „limba moldovenească", cei doi deputaţi basarabeni au fost întemniţaţi, în vara anului 1908, în închisoarea din Chişinău.

Alegerile pentru Duma a II-a (20 februarie - 2 iunie 1907) s-au desfăşurat într-o atmosferă extrem de tensionată, cu presiuni din partea administraţiei şi poliţiei, cu suspendarea adunărilor, propagandei, cu falsificări etc. Drept urmare, din partea Basarabiei, au fost desemnaţi P. Cruşevan, Vl. Purişkevici şi P. Sviatopolk-Mirskii (Uniunea Poporului Rus), P. Crupenschi, M. Şoltuz (moldovean) şi P. Sinadino (Partidul „17 Octombrie"), armeanul A. Demianovici, germanul Wagner şi ucraineanul Melenciuk. Succesul reprezentanţilor curentelor conservatoare şi reacţionare a avut un efect deprimant asupra mişcărilor democratice şi naţionale din Basarabia. „Aici nici florile nu mai înfloresc, nici păsările nu mai cântă", scria Aleco Nour, în 1907.

Perioada postrevoluţionară (1907-1914). În perioada reacţiunii (1907­1910), în Basarabia, administraţia ţaristă a încercat să anihileze orice manifestare revoluţionară şi naţională, să elimine curentele liberale de pe scena politică a provinciei şi să transforme sindicatele în structuri lipsite de substanţă. Totuşi, fenomenul de conştientizare naţională a populaţiei româneşti, accelerat de evenimentele anilor 1905-1907, nu a putut fi stopat.

Lipsa unor organizaţii politice ale românilor basarabeni şi-a spus cuvântul în cadrul campaniilor electorale pentru Adunările reprezentative din Rusia. Caracterul reacţionar, antidemocratic şi potrivnic oricăror manifestări naţionale al acestor instituţii s-a accentuat în mod deosebit în cadrul Dumelor a III-a (1907-1912) şi a IV-a (1912-1917). Astfel, în a III-a Dumă au reuşit să pătrundă doar reprezentanţii dreptei şi moderaţii care colaborau foarte strâns cu guvernul: Vl. Purişkevici, P. Sinadino, P. Crupenschi, preotul Ghepeţchi, A. Demianovici, Tretiacenko, Karavasili, ţăranul Gulykin şi Şmiţov. Totuşi, şi în acest cadru reacţionar adevărul ieşea, uneori, la lumina zilei. Spre exemplu, în şedinţa din 11 mai 1912, deputatul basarabean Gulykin a interpelat guvernul, întrebând: „Ce le-am dat noi, ruşii, acestor moldoveni în timp de un veac?". Răspunsul l-a dat tot el: „Basarabia avea la anexare şi o autonomie, dar toate acestea s-au evaporat. Nu sunt moldovean, sunt rus, însă sunt obligat să spun că voi le- aţi luat tot, până şi limba moldovenească".

În ianuarie 1912, la Chişinău, s-a constituit Partidul Zemstvei din Basarabia, în frunte cu M. Feodosiu, M. Zotea, D. Anghel şi M. Glavce. Programul partidului se pronunţa formal pentru integritatea imperiului şi pentru educaţia poporului în spiritul dragostei pentru Rusia, însă pleda pentru o delimitare mai pronunţată între domeniile de competenţă ale organismelor centrale (din capitala imperiului) şi ale celor provinciale, în direcţia extinderii drepturilor zemstvelor. Se cerea instituirea unei reguli, potrivit căreia instituţiile centrale ar avea dreptul să analizeze doar „legitimitatea deciziilor Adunărilor de Zemstvă, dar nu şi oportunitatea lor". De asemenea, acest partid îşi propunea să introducă limba maternă în serviciul divin şi „în şcolile cu populaţie alogenă, ca mijloc pentru studierea limbii statului". Autorii programului au pus accentul pe participarea tuturor categoriilor sociale, precum şi a întregii populaţii autohtone la activităţile organelor elective municipale şi de zemstvă. Caracterul naţional- democratic al revendicărilor Partidului Zemstvei au determinat autorităţile ţariste să ia măsuri de anihilare a activităţii acestuia.

Lupta electorală pentru Duma a IV-a a fost extrem de înverşunată şi datorită implicării clerului (la indicaţia episcopului Serafim) în lupta politică. Extrem de activ a fost Partidul basarabean al centrului, condus de A. Crupenschi, iar poliţia a fost factorul care a dirijat din umbră (uneori şi deschis) campania electorală. În consecinţă, în Dumă au fost aleşi: G. Blajevschi, preotul Ghepeţchi, A. Demianovici, P. Crupenschi, N. Crupenschi, D. Sviatopolk-Mirskii, P. Sinadino, F. Senic, E. Surucian.

Astfel, putem constata că, sub stăpânirea ţaristă, comunităţile neruse din Basarabia nu s-au putut manifesta în plan politic, cu excepţia perioadei primei revoluţii ruse (1905-1907). Persoanele din rândul altor grupuri etnice, dornice să participe la viaţa publică a provinciei şi a imperiului, s-au putut afirma doar în cadrul unor formaţiuni politice ruseşti care, cu mici excepţii (organizaţiile socialiste şi, parţial, cele liberale), nu tolerau manifestări naţionale.