1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Evoluţia politică a Albaniei postbelice. Excluderea Iugoslaviei din blocul comunist a avut un efect direct asupra evoluţiei Albaniei. După încheierea războiului iugoslavii au exercitat o influentă puternică asupra acestei ţâri. Cele două state au semnat în iulie 1946 un tratat de prietenie, cooperare şi ajutor reciproc, care se adăuga altor acorduri asupra diferitelor aspecte ale colaborării strânse dintre ele. Aranjamente asemănătoare au fost făcute şi cu Bulgaria şi au fost discutate planurile în vederea constituirii unei federaţii a celor trei state. Între timp, relaţiile cu puterile occidentale se înrăutăţeau tot mai mult. În primăvara lui 1945, Statele Unite şi Marea Britanie au trimis misiuni la Tirana, dar acestea au fost rechemate în urma unei serii de incidente, dintre care cel mai grav îi implica pe britanici. Guvernul albanez declarase că jurisdicţia lui în Marea Adriatică se întindea până la trei mile (circa 5,5 kilometri) de coastă, fapt care afecta în special statutul Canalului Corfu. Contestând această pretenţie a albanezilor, guvernul britanic a trimis în apele Adriaticei patru distrugătoare; în ziua de 22 octombrie 1946, două din ele s-au lovit de mine şi au fost ucişi patruzeci şi patru de oameni. Ulterior, culegătorii de mine britanici au curăţat zona. Chestiunea aceasta a fost mai întâi supusă organismelor juridice ale Naţiunilor Unite, apoi Curţii Internaţionale de Justiţie, care a decis că guvernul albanez trebuia să plătească despăgubiri. Relaţiile cu Occidentul s-au deteriorat şi mai mult atunci când Marea Britanie şi Satele Unite s-au opus admiterii Albaniei în Organizaţia Naţiunilor Unite, iar Senatul american a sprijinit revendicările grecilor asupra teritoriului din sudul acesteia.

Relaţiile Albaniei cu ţările blocului socialist. Date fiind relaţiile proaste cu statele occidentale şi consimţământul sovieticilor în privinţa dominaţiei iugoslave, conducerea albaneză nu avea altă soluţie decât cooperarea cu Belgradul. Ţară extrem de săracă, Albania avea nevoie disperată de ajutor extern. Cele 26 de milioane de dolari primite de la UNHRA (Administraţia Ajutorare şi Reabilitare a Naţiunilor Unite) fuseseră de mare ajutor iniţial, dar erau necesare ajutoare suplimentare şi mai mari pentru refacere şi dezvoltare economiei. La început, relaţiile cu Iugoslavia au rămas foarte apropiate. Constituţia albaneză 1946 era asemănătoare celei iugoslave, iar consilierii iugoslavi continuau să sosească în mare număr în ţară. Foarte curând au apărut, însă, problemele obişnuite, albanezi aveau impresia că, aşa cum făcuse şi Italia anterior, Iugoslavia intenţiona să transforme vecina într-o colonie economică. Existau plângeri că iugoslavii puneau preţuri incredibil de mici pentru materiile prime, că exploatau ţara prin înfiinţarea de companii mixte şi că puneau intenţionat piedici dezvoltării economice a ţării. Albanezii voiau să fie ajutaţi să înfiinţeze industrii pentru producerea bunurile de consum şi să construiască rafinării de petrol. La rândul lor, iugoslavii doreau să se concentreze asupra îmbunătăţirii metodelor de cultivare şi a exploatării resurselor minerale. Acuzaţiile albanezilor împotriva consilierilor iugoslavi semănau deci foarte mult cu reproşurile făcute de Belgrad sovieticilor pentru politica economică a acestora. Oficialii albanezi erau nemulţumiţi şi de acţiunile şi atitudinea experţilor şi tehnicienilor iugoslavi.

Ca şi în celelalte capitale comuniste şi la Tirana existau opinii contrare în privinţa căii pe care trebuia să meargă ţara pe viitor. Unul dintre grupuri era în favoarea unui curs independent şi a unor relaţii mai bune cu Occidentul. Alţii credeau că măsurile comuniste mai dure trebuiau amânate până când ţara avea să aibă un nivel mai înalt de dezvoltare economică. Lor li se opuneau militanţii, care să copieze modelul iugoslav atât în politica internă cât şi în cea externă. Enver Hodja care deţinea posturile de prim-ministru, de ministru de externe, al apărării, şef al armatei, precum şi funcţia de secretar general al partidului, erai cel mai puternic lider albanez; al doilea că putere după el era Koci Xoxe, ministrul interne. În decembrie 1945 moderaţii au fost excluşi din comitetul central. În acest timp, nemulţumirile fată de influenţa iugoslavă erau din ce în ce mai mari. Criticul cel mai vehement era Nako Spiru, care, în calitatea sa de şef de stat a planificării, se afla în contact direct cu oficialii iugoslavi şi trebuia să se ocupe de cererile acestora. El a ajuns la convingerea că guvernul Iugoslaviei dorea să menţină ţara într-o stare înapoiată şi să o ţină sub control strict. În 1947, s-a schimbat politica Albaniei, Spiru s-a sinucis. Cu tot eşecul lui, au fost făcute încercări de limitare a controlului iugoslav, a fost de exemplu respinsă propunerea în legătură cu un plan cincinal comun. În perioada aceasta Xoxe era principalul om al legăturilor cu iugoslavii, dar şi Hodja, cel puţin la început, a fost de acord cu avantajele financiare ale acestei oferte, în iulie 1947, guvernul lui a primit din Belgrad un credit de 40 de milioane de dolari, sumă care reprezenta 58 de procente din bugetul Albaniei.

Într-o încercare de a găsi o sursă alternativă de sprijin, Hodja a făcut o călătorie în Uniunea Sovietică. În pofida acordului lui Stalin faţă de cel iugoslav, guvernul sovietic a promis să ajute Albania în construirea de fabrici şi în dezvoltarea ei economică generală. Cu toate acestea, în septembrie, când a fost constituit Kominformul, Albania nu a fost invitată să devină membră a acestuia. Influenţa iugoslavă atinsese practic punctul culminant la momentul în care se apropia ruptura cu Moscova. La şedinţele de partid din martie 1948, fracţiunea pro-iugoslavă a reuşit să excludă membri influenţi, cum erau Kiri Belişova, văduva lui Spiru, şi Mehmet Shehu, şeful Statului Major al Armatei.

Situaţia s-a schimbat radical în iunie 1948, după expulzarea Iugoslaviei din Kominform. Realinierea, efectuată sub conducerea lui Hodja, a fost bruscă. În iulie 1948 consilierilor iugoslavi li s-au dat patruzeci şi opt de ore ca să părăsească ţara, acordurile economice au fost denunţate. Au fost apoi adresate Uniunii Sovietice apeluri pentru ajutor economic, încununate de succes. Au fost denunţate vehement planurile constituirii unei federaţii cu Iugoslavia, considerate drept o acoperire a intenţiilor de anexare ale acesteia. Stalin a devenit eroul Albaniei, iar Hodja a devenit liderul naţional care îşi apără naţiunea împotriva agresiunii. Astfel, în timp ce Tito învinuia Uniunea Sovietică de amestec şi dominaţie, liderul albanez profera aceleaşi acuzaţii la adresa Iugoslaviei.

Modificarea politicii externe a dus bineînţeles la schimbări în conducerea albaneză. Xoxe şi-a pierdut în octombrie postul de ministru de interne, iar Shehu a fost reabilitat, reluându-şi locul în ierarhia partidului şi redevenind totodată şeful Statului Major al armatei. În noiembrie 1948, la primul congres al Partidului Comunist Albanez ţinut vreodată, Hodja a declarat că principala vină a dificultăţilor economiei aparţine lui Xoxe şi guvernului Iugoslaviei. Primul a fost judecat în mai 1949 şi condamnat la moarte. Alături de membrele Kominformului, Albania se afla ferm în tabăra pro-sovietică şi anti-iugoslavă.

Cel mai doctrinar şi mai rigid regim avea să fie instalat în cel mai mic sărac dintre toate statele socialiste. Către sfârşitul anilor ’70 guvernul albanez era riguros stalinist ca spirit şi ferm convins de valabilitatea principiilor războiului în relaţiile internaţionale. Să ne amintim că ţara a trecut în 1948 de la o legătură strânsă cu Belgradul la o dependenţă asemănătoare faţă de Uniunea Sovietică. Sprijinul acestei mari puteri nu a dus decât în mică măsură la potolirea temerilor legate de supravieţuirea politică şi de capacitatea de a apăra integritatea teritorială a statului. Pericolele de odinioară erau încă prezente. Vechile pretenţii ale Greciei asupra situaţiei Albaniei erau şi acum actuale; era de asemenea de aşteptat ca guvernul iugoslav să sprijine orice acţiune serioasă care ar fi dus la înlăturarea lui Hodja. În plus, serviciile secrete britanice şi americane şi-au unit forţele în organizarea unui complot care să răstoarne regimul. Britanicii fuseseră activi în timpul războiului în organizarea forţelor de rezistenţă din zona aceasta; ei erau deci familiarizaţi cu operaţiunile de gherilă din Balcani. După 1946 au fost elaborate planuri de înarmare a forţelor regaliste anti-comuniste din interiorul Albaniei. Se spera că se putea declanşa o revoltă care să se răspândească şi în alte ţări din cadrul blocului sovietic. Nu era deloc greu să fie găsiţi voluntari pentru astfel de acţiuni în cercurile emigranţilor. O parte a acestora au fost instruiţi şi trimişi Albania în 1947. Operaţiunea a devenit mai serioasă în 1949, iar CIA s-a implicat şi ea. Peninsula Balcanică părea să fie în acest moment deschisă în faţa influenţei occidentale. Războiul civil din Grecia era aproape pe sfârşite, iar Tito era contra lui Stalin. Deşi făcea parte din tabăra sovieticilor Albania era izolată. Serviciile secrete ale Marii Britanii şi ale Statelor Unite colaborau cu regele Zogu şi apelau la garda acestuia. O serie de refugiaţi albanezi din Italia, Egipt şi Grecia erau recrutaţi apoi instruiţi în Cipru. Primul dintre aceste grupuri a fost trimis în Albania în 1952. Toate eforturile depuse s-au soldat cu un veritabil dezastru: detaşamentele de gherilă au fost fie decimate, fie capturate. Se pare că armata şi poliţia albaneză erau la curent cu mişcările lor. Deficienţa esenţială a conspiraţiei în ansamblu era că toate planurile erau cunoscute de Kim Philby, un agent dublu britanic. Angajat de serviciile secrete britanice, acesta a fost trimis în 1949 că ofiţer de legătură cu CIA. El a jucat la Washington un rol major în organizarea aventurii albaneze şi a transmis informaţiile despre aceasta la Moscova. Circa trei sute de oameni au fost ucişi în cadrul acestei operaţiuni. Eşecul a discreditat orice alt plan al britanicilor sau americanilor de a pune la cale o revoltă anti-comunistă. Aceste activităţi au avut desigur un efect profund asupra guvernului albanez, care a învinuit nu numai serviciile secrete britanice şi americane, ci şi pe cele ale Greciei, Iugoslaviei şi Italiei. Deşi au fost blocate încercările de amestec din afară, putem înţelege de ce liderii albanezi au adoptat după aceea o atitudine defensivă, fiind convinşi că ei „construiau socialismul în condiţiile unei încercuiri duşmănoase din partea duşmanilor imperialişti şi revizionişti”.

Cu toate numeroasele lui trăsături distinctive, guvernul albanez a fost unul dintre cele mai stabile din perioada postbelică. În intervalul 1956-l971, un singur membru al Biroului Politic, Kiri Belishova, şi cinci membri ai Comitetului Central au fost îndepărtaţi din motive politice. Enver Hodja deţinea un control ferm în stat. Născut în 1908, Hodja provenea dintr-o familie burgheză de religie musulmană. El era un caz neobişnuit printre liderii comunişti est-europeni datorită nivelului înalt al educaţiei primite şi a extinsei lui experienţe în problemele Europei Occidentale, în special în cele ale Franţei, unde locuise între 1930 şi 1936. S-a întors apoi în Albania şi a devenit profesor de franceză la un liceu, fiind totodată activ în cadrul Partidului Comunist şi mai târziu al mişcării de partizani. Hodja a devenit prim-ministru în guvernul instalat în 1944. El a colaborat strâns cu Mehmet Shehu, care avea şi el o experienţă europeană la fel de vastă. Născut în 1913 într-o familie de musulmani, Shehu urmase la Tirana cursurile unei şcoli americane şi apoi pe cele ale unui colegiu militar italian. Exmatriculat din acesta din urmă din cauza activităţii lui comuniste, el s-a întors în Albania şi a intrat la o şcoală de ofiţeri de aici. A participat ulterior la războiul civil din Spania. După o perioadă de internare într-un lagăr francez şi în Italia, Shehu a revenit în Albania în timpul războiului şi a devenit unul dintre liderii rezistenţei. Între 1945 şi 1946 a urmat cursurile unei academii militare la Moscova.

În cea mai mare parte de origine burgheză, cercurile conducătoare albaneze nu numai că erau strâns unite, dar erau bine cunoscute şi pentru nepotismul lor predominant. În februarie 1962, într-un moment când relaţiile sovieto-albaneze erau deosebit de proaste, radio Moscova a prezentat reţeaua acestor relaţii, din care includem aici doar o parte a listei: Jumătate sau chiar mai mulţi din cei 53 de membri ai Comitetului Central al Partidului Muncii din Albania sunt înrudiţi între ei. Avem în primul rând patru cupluri: Enver Hodja şi soţia lui, Nexhmije Hodja, Mehmet Shehu şi soţia lui, Fiqrete Shehu, Hysni Kapo şi soţia lui, Vito Kapo şi Josif Pashko şi soţia acestuia, Eleni Terezi. Soţiile lui Manush Myftiu, membră a Biroului Politic, şi cea a lui Pilo Peristeri, membră supleantă a Biroului Politic, sunt surori. Kadri Hasbiu, membru supleant al Biroului Politic şi ministru al Afacerilor Interne, e soţul surorii lui Mehmet Shehu. Piro Kondi, şi el membru al Comitetului Central, este fratele soţiei lui Hysni Kapo.

În afara pericolelor din partea statelor vecine, acest regim albanez se confrunta poate cu cea mai dificilă situaţie internă în comparaţie cu orice alt stat socialist din cauza condiţiilor înapoiate şi a nivelului scăzut de trai. Cu toate acestea, conducerea comunistă a încercat din răsputeri să facă faţă acestei situaţii prin a adopta obişnuitelor metode staliniste. A fost introdusă o economie planificată extrem de centralizată, cu accentul pus pe independenţa în domeniul industriei grele. Colectivizarea era considerată drept soluţia problemelor din agricultură. În decembrie 1944, statul a preluat controlul asupra industriei, băncilor şi al transporturilor. Prin plan economic a fost elaborat în 1947 pe o perioadă de nouă luni, iar cel de al doi acoperea intervalul 1949-l950. În toată perioada aceasta, ruptura cu Iugoslavia sistarea ajutorului economic al acesteia au provocat dificultăţi enorme. Curând au sosit, însă, ajutoarele sovietice. Primul plan cincinal a fost inaugurat în 1951.

După ruptura cu Iugoslavia din 1948, Albania a trecut din absolut toate punctele de vedere în tabăra Uniunii Sovietice. Cu toate că existau plângeri în privinţa incapacităţii sovieticilor de a-i acorda un sprijin suficient în planurile ei de industrializare, relaţiile au rămas foarte bune atât timp cât a trăit Stalin. După 1953, ca şi în celelalte capitale socialiste, au fost exercitate şi la Tirana mari presiuni în direcţia copierii noilor curente revizioniste. Au fost realmente luate unele măsuri pentru instituirea unei conduceri colective. Hodja a renunţat la ministerul afacerilor externe şi la cel al apărării, dar a continuat să fie atât prim-ministru, cât şi secretar al partidului. El a renunţat în 1954 la postul de premier în favoarea lui Shehu. În pofida unor dezacorduri, Albania rămânea deci strâns legată de Moscova şi de blocul socialist. Ea s-a aflat în 1955 printre membrele fondatoare ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Ţara nu făcuse parte până atunci din nici un sistem de alianţe militare, iar pactul acesta îi acorda o oarecare siguranţă.

Multe dintre aspectele programului lui Hruşciov se aflau însă în contradicţie flagrantă cu politica lui Hodja. Conducerii albaneze nu-i conveneau în primul rând hotărârile luate la cel de al XX-lea congres al PCUS. A existat puţin entuziasm în legătură cu conceptul coexistentei paşnice şi cu ideea căilor diferite de înaintare spre socialism. Considerând că Iugoslavia era în continuare o ameninţare, guvernul albanez a manifestat un interes limitat în privinţa eforturilor lui Hruşciov de reconciliere cu Tito. Cu toată insistenţa sovieticilor, el a refuzat să-l reabiliteze pe Xoxe, care fusese executat în 1949 sub acuzaţia de a fi fost în fruntea fracţiunii pro-iugoslave, ca un semn de bunăvoinţă faţă de Belgrad, deşi s-au înregistrat unele îmbunătăţiri reale ale relaţiilor dintre cele două ţări. Aşa cum era de aşteptat, înăbuşirea de către sovietici a revoluţiei maghiare a fost extrem de favorabil primită la Tirana; evenimentele din Ungaria erau considerate că un rezultat logic al ideilor revizioniste ale lui Tito. Relaţiile cu Iugoslavia au cunoscut din nou un curs descendent, iar acuzaţiile privind situaţia din Kosovo şi-au făcut iar apariţia. Această problemă a rămas un subiect de controversă permanentă între cele două state.

Pe lângă nemulţumirea generală faţă de politica lui Hruşciov, guvernul albanez, ca şi cel român, nu era de acord cu planurile de integrare ale Comecon-ului (CAER). Asemeni celorlalte state balcanice, Albania urma să fie o sursă de produse agricole şi de materii prime. Nici albanezii nu doreau să fie furnizori de grapefruit şi de alte articole asemănătoare, în timp ce naţiunile mai „norocoase” construiau automobile şi avioane. Mai mult albanezii descoperiseră prin 1960 un alt aliat, astfel că ţara nu mai era nevoită să respecte directivele Moscovei. Rolul tot mai important jucat de China în lumea comunistă şi rivalitatea ei tot mai mare cu Uniunea Sovietică au fost deja prezentate. O mare parte dintre argumentele chinezilor erau privite cu mare simpatie de către comuniştii albanezi, care nu-şi pierduseră niciodată sentimentul de admiraţie pentru Stalin şi erau extrem de ostili faţă de politica de coexistenţă. China şi Albania erau în egală măsură potrivnice lui Tito şi poziţiei lui revizioniste. Prin 1960 s-au deteriorat şi relaţiile cu Uniunea Sovietică. Pe lângă dezacordurile în privinţa politicii şi a doctrinei în domeniul relaţiilor externe, existau şi fricţiuni în problemele economice. Diferendele au devenit publice pentru prima oară în iunie 1960 la o întrunire de partid care a avut loc la Bucureşti, unde, în cadrul unei polemici lipsite de orice echivoc dintre reprezentanţii chinezi şi cei sovietici, albanezii i-au sprijinit pe chinezi. Represaliile sovieticilor au luat forma sistării imediate a atât de necesarelor transporturi de grâne. În plus, aceştia au acordat sprijin membrilor unei conspiraţii anti-Hodja condusă de Kiri Belishova şi de Koco Tashko. Având controlul asupra armatei şi a forţelor de securitate, lui Hodja nu i-a fost deloc greu să rezolve această problemă. China a reacţionat şi ea imediat, trimiţând armament greu că să contracareze acţiunea punitivă a sovieticilor. În noiembrie 1960, când reprezentanţii a optzeci şi unu de partide comuniste s-au întâlnit la Moscova, conflictul chino-sovietic a constituit centrul atenţiei tuturor. Delegaţii chinezi au atacat direct poziţia de lider a Uniunii Sovietice în lagărul socialist, declarând că nu puteau exista partide comuniste superioare şi inferioare. În dezbaterea aceasta, albanezii au fost din nou de partea Chinei. Reprezentanţii sovietici şi-au îndreptat criticile împotriva albanezilor, deşi ţinta reală erau chinezii. Aceştia din urmă au replicat condamnându-i pe iugoslavi în termeni destinaţi de fapt Moscovei.

După această conferinţă, relaţiile diplomatice dintre Albania şi Uniunea Sovietică s-au deteriorat repede. Aceasta din urmă a rupt oficial relaţiile cu Albania în decembrie 1961, măsură care nu a fost, însă, luată şi de celelalte state ale blocului. În acest moment Albania nu putea conta pe ajutorul Uniunii Sovietice sau al suporterilor ei din lagărul socialist. Consecinţele au fost foarte grave pentru economia albaneză. În afară de faptul că experţii sovietici au fost retraşi, au fost stopate şi livrările din Uniunea Sovietică, inclusiv a pieselor de schimb pentru echipamentele deja expediate. Deşi chinezii promiseseră că vor trimite ajutoare Albaniei era evident că acestea nu puteau ajunge imediat. În pofida acestui fapt, albanezii au rămas ferm pe poziţii. Mai mult, China nu şi-a onorat asigurările date, ea a acordat credite şi asistenţă în alte domenii care acopereau 90% din ceea ce se aştepta Albania să primească din partea blocului sovietic. Deosebit de importantă a fost livrarea a 430.200 de tone de grâu şi porumb în perioada critică a anilor ’60. Ajutorul chinezilor prezenta şi unele avantaje. Împrumuturile, care au totalizat 500 milioane de dolari în intervalul 1954-l975, erau garantate pe o bază mai favorabilă decât cele ale Uniunii Sovietice. Tehnicienii chinezi primeau acelaşi salariu ca şi albanezii şi trăiau în condiţii asemănătoare. Căderea lui Hruşciov în 1964 nu a dus la schimbarea acestei situaţii tensionate. În 1968 după invazia din Cehoslovacia, Albania s-a retras oficial din Pactul de la Varşovia.

Prin 1970, relaţiile dintre Albania şi China începuseră să se modifice. Existaseră de la bun început o serie de dificultăţi evidente. Conducerea chineză declarase clar că statele socialiste, inclusiv Albania, România şi Iugoslavia se puteau aştepta la ajutor militar în atitudinea lor de sfidare a Uniunii Sovietice, dar Albania nu putea concura cu puterile membre ale Comecon-ului nici în domeniul economic. Plus că, în acest moment, China avea mai puţină nevoie de sprijinul Albaniei. Alianţa aceasta îi oferise guvernului chinez posibilitatea de a pune piciorul în Europa şi o scenă de pe care să-şi poată expune ideile, dar pe măsură ce China ieşea din izolare şi îşi extindea relaţiile cu alte state, conducătorii ei erau obligaţi să-şi revizuiască angajamentele fată de Albania. Guvernul chinez a reluat în 1970 relaţiile cu Iugoslavia, măsură luată şi de Albania peste un an. Şi mai importante au fost negocierile cu Statele Unite, care au dus în 1972 la vizita în China a preşedintelui Nixon, eveniment criticat energic de Tirana. În acest timp Albania începuse şi ea să-şi lărgească contactele cu lumea din afară. Au fost iniţiate negocieri comerciale şi diplomatice cu Franţa, Italia şi Grecia, de pildă, precum şi cu noile state din Asia şi Africa.

Relaţiile albano-chineze au fost afectate de moartea în 1976 a lui Mao. Succesorii lor aveau să urmeze căi destul de diferite în politica externă şi să caute să lărgească legăturile Chinei cu lumea capitalistă. Deşi guvernul albanez îşi lărgise şi el orizontul, perspectiva lui ideologică era încă relativ inflexibilă. În ochii lui, Uniunea Sovietică şi Statele Unite erau tot principalii lui inamici; el nu dorea să stabilească relaţii strânse cu statele „revizioniste” şi „imperialiste”. Era firesc că liderii Albaniei să se simtă trădaţi atunci când China a stabilit relaţii cu Statele Unite şi a reluat legăturile cu Iugoslavia. Relaţiile dintre Tirana şi Beijing au devenit tot mai încordate până în iulie 1978, când chinezii a pus punct programului lor de asistenţă pentru Albania.

Se poate deci deduce că, dintre toate statele socialiste, Albania a făcut cele mai puţine schimbări în domeniul doctrinei. Stalin era şi acum un erou. Ziarul partidului „Vocea Poporului”, din noiembrie 1961 îl lăuda pe dictatorul sovietic în următorii termeni: „I. V. Stalin a fost şi rămâne un titan în istoria omenirii, în istoria mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale şi în lupta pentru eliberarea popoarelor de sub jugul imperialist [...] Istoria zilelor noastre îl cunoaşte pe I. V. Stalin drept un revoluţionar neînfricat, un mare teoretician şi un strălucit organizator”. Atitudinea aceasta avea să rămână constantă. Hodja continua să sprijine conceptele staliniste în politica internă. Nu a existat nici o relaxare în problemele culturale şi, cu puţine excepţii, ţara era închisă faţă de lumea din afară. Cu toate că au fost stabilite relaţii cu Franţa şi Italia, Albania era singura ţară socialistă europeană care nu avea legături diplomatice normale cu Marea Britanie şi Statele Unite. Această orientare intransigentă a dus totuşi la veritabile schimbări semnificative în viaţa naţiunii albaneze.

Загрузка...