Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Carol Martel, majordom al regatului francilor, (714-740), confruntat cu problema asigurării capacităţii militare a statului pe care îl guvernează, efectuează secularizări ale pământurilor bisericii pentru a putea oferi beneficii soldaţilor săi (sistemul numit precaria verbo regis). Această politică, prin care se trăgeau ultimele consecinţe ale considerării bisericii drept o instituţie a statului, a fost dusă, în alt fel, de monarhii carolingieni. Carol cel Mare a numit frecvent în fruntea mânăstirilor laici care aveau mai degrabă rolul de a gestiona resursele acestora, şi care reuşesc frecvent să le restaureze bogăţia şi chiar să facă noi achiziţii de pământuri.

Pe de altă parte, încă de la instaurarea dinastiei carolingiene, în 751, se inaugurează colaborarea cu papalitatea. În schimbul recunoaşterii sale ca rege, Pepin cel Scund dăruieşte episcopului de la Roma o serie de pământuri care vor constitui nucleul statului papal. Primind în anul 800 coroana din mâinile papei, Carol cel Mare îşi asumă şi funcţia imperială de apărător al bisericii şi responsabil de expansiunea creştinismului pe tot teritoriul statului său. El foloseşte creştinismul ca un mijloc de guvernare a imperiului, care fiind atât de eterogen din punct de vedere etnic şi cultural, avea nevoie de un element de unitate. De aceea monarhii carolingieni încearcă să impună o organizare unitară bisericii din statul lor. Carol face să se adopte pretutindeni ritualul bisericii de la Roma, cere ca în biserici să fie folosite aceleaşi cărţi sfinte, scrise în aceeaşi latină clasică. Fiul său, Ludovic cel Pios, impune ca în toate mânăstirile de pe cuprinsul imperiului să fie urmată doar regula benedictină, iar clerul secular să se organizeze în capitluri de canonici, unde să ducă o viaţă comunitară asemănătoare cu cea a călugărilor. Aceste măsuri, luate în anii 816-817, au avut o eficacitate limitată de destrămarea în 843 a unităţii carolingiene.

Загрузка...