Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Un rol deosebit de important în schimbarea raportului între domeniul secular şi cel spiritual l-a avut mişcarea declanşată în secolul al X-lea la mânăstirea Cluny, din Burgundia. În anul 909, ducele Guillaume de Acvitania ctitoreşte o mânăstire benedictină, pe care o scoate de sub orice autoritate laică, punând-o sub directul patronaj al Romei, în scopul ca acolo să se ţină în permanenţă slujbe pentru sufletele celor din familia donatorului. În acest fel, călugării, care îşi alegeau singuri abatele, erau la adăpost de amestecul oricăror principi locali dar şi al episcopilor, aflaţi adesea în strânse relaţii cu aceştia. Papalitatea esra suficient de departe pentru ca dependenţa de ea să nu devină supărătoare, dar şi suficient de prestigioasă pentru ca drepturile asupra mânăstirii să-i fie respectate. Foarte curând, călugări plecaţi de la Cluny reformează după acelaşi model şi alte mânăstiri, care intră în relaţii de dependenţă cu mânăstirea mamă. Occidentul este repede împânzit de zeci de aşezăminte clunisiene, în care călugării înalţă zi şi noapte rugăciuni pentru sufletul morţilor, duc o viaţă în mai mare acord cu exigenţele creştine. Credincioşi papei, aceşti călugări promovează în toată creştinătatea occidentală drepturile scaunului de la Roma.

 

Întemeierea mânăstirii Cluny de către Guillaume de Acvitania (909)

 

Eu, Guillaume, prin darul lui Dumnezeu comite şi duce, după o matură chibzuinţă şi dornic să fiu mântuit, câtă vreme îmi este îngăduit, am găsit de cuviinţă, ba chiar neapărat trebuitor, ca din lucrurile încredinţate mie pe pământ, să dau o parte, cât de modestă, pentru sufletul meu (…).

Să se ştie dar (…) că, din dragoste pentru Domnul nostru Iisus Christos, dau Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, în desăvârşită stăpânire, domeniul din Cluny, care este al meu. (…). Fac această danie cu dispoziţia următoare, ca la Cluny să fie construită o mânăstire regulară în cinstea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, unde monahii să trăiască împreună după regula Sfântului Benedict şi să stăpânească aceste bunuri, să le ţină, să le aibă şi să le administreze pentru totdeauna. (…) Să înalţe lui Dumnezeu rugăciuni pline de zel, aprinse, insistente, pentru mine şi pentru toţi cei a căror amintire e pomenită mai sus. (…) Aceşti călugări să aibă puterea şi învoirea să aleagă drept abate şi conducător pe oricine vor voi din ordinul lor, după voinţa lui Dumnezeu şi regula Sfântului Benedict, şi împotriva acestei alegeri, dacă e canonică, nici o împotrivire să nu aibă putere, nici din partea noastră, nici a altcuiva. La fiecare cinci ani, zişii călugări să plătească zece solidi la Roma. (…) Ne-a plăcut să punem în testamentul nostru că de acum înainte călugării adunaţi aici să nu se închine nici unei puteri pământeşti, nici a noastră, a rudelor noastre, nici măreţiei regeşti cu tot fastul său. Şi nici un prinţ pământesc, comite, episcop al zisului scaun de la Roma, mărturisesc şi jur pe Dumnezeu şi în Dumnezeu prin toţi sfinţii lui şi pe înfricoşata zi a Judecăţii de Apoi, să nu invadeze bunurile acestor slujitori ai lui Dumnezeu, să le destrame sau să le micşoreze, să le schimbe, să le dea ca beneficiu, să pună peste ei prelat împotriva voinţei lor (…).

 

(L’Europe au Moyen Age, Paris, 1971, vol. II, p. 272)

Ideea de a marca separarea între domeniul laic şi cel eclesiastic, devenită aproape imperceptibilă în condiţiile feudalizării societăţii, începea astfel să capete teren. Călugării promotori ai unui ideal ascetic şi papalitatea dornică să se impună asupra unui cler care să nu mai fie în asemenea măsură dependent de laici acţionează pentru reformarea bisericii. Secolul al XI-lea este deci cel al declanşării reformei de sus.

Загрузка...