Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1. Ordinul clunisian

Ordinul clunisian se dezvoltase cu o rapiditate extraordinară începînd din 909. Succesul s-a datorat, pe de o parte, independenţei de care aşezământul se bucura în raport cu autoritatea laică, strînselor legături cu papalitatea, iar pe de altă parte, interesului din ce în ce mai mare manifestat de aristocraţie pentru slujbele de pomenire a morţilor. Faptul că mânăstirea de la Cluny crease sau reformase după acelaşi model mii de alte aşezăminte, şi că în toate acestea se făceau slujbe pentru pomenirea morţilor, a contribuit la stimularea generozităţii nobililor care se ştiau cu conştiinţele destul de încărcate, şi care, pe de altă parte, profitau de o sporire a veniturilor proprii datorită contextului economic favorabil. Către 1050, două mii de instituţii erau mai mult sau mai puţin legate de abaţia mamă de la Cluny, alcătuind astfel un fel de "internaţională monastică". Organizarea presupunea existenţa unui centru unic, la Cluny, şi a unei singure persoane responsabile de starea ordinului, abatele de la mânăstirea mamă. În afară de aşezămintele dependente direct de Cluny (abaţii de obedienţă clunisiană), există şi instituţii care aplică unele elemente ale modelului clunisian (abaţii de afiliere clunisiană). De asemenea, se dezvoltă şi un curent feminin de inspiraţie clunisiană, avînd drept consecinţă reformarea sau întemeierea mânăstirilor pentru femei.

Un alt aspect al evoluţiei ordinului monastic de la Cluny este preocuparea de a construi edificii care să demonstreze puterea bisericii, bogăţia acesteia, splendoarea noii creştinătăţi ieşită din reforma gregoriană. Această bogăţie ostentatorie a condus în cele din urmă la afirmarea de noi curente, preocupate să propună un model ascetic şi un ideal de sărăcie şi austeritate pe care ordinul clunisian le neglijase.

 2. Ordinul cistercian

Papalitatea, ieşită învingătoare în lupta cu puterea politică şi în încercarea de a reforma moravurile clerului, este preocupată de a oferi un nou mesaj creştinătăţii. În primul rînd, separarea stat-biserică trebuia să fie evidentă chiar din modul de organizare şi funcţionare a bisericii în general şi a mânăstirilor în special. Apoi, trebuiau revalorizate o serie de idealuri religioase, pentru care sursa de inspiraţie o ofereau Actele apostolilor şi creştinismul primitiv. Mesajul papalităţii reformate punea accent pe sărăcie, viaţă comunitară, separarea între biserică şi stat şi pe supremaţia pontificală. Cum mişcarea clunisiană se depărta din ce în ce mai mult de aceste valori, modele alternative au început să fie propuse. Un astfel de model de sărăcie, la rîndul ei ostentatorie, este promovat de ordinul cistercian şi de Bernard de Clairvaux (1090-1153), critic acerb al podoabelor clunisiene şi al prea profundei implicări a acestui ordin în viaţa lumească, mai ales prin strînsele legături cu puterea politică.

Mânăstirea de la Cîteaux, în nordul Burgundiei, a fost întemeiată în 1098 de Robert de Molesme, dar a dus o existenţă destul de discretă pînă la implicarea lui Bernard de Clairvaux, care intră în mânăstire împreună cu un număr important de rude. Discursul său despre austeritate şi rigoare, ideile mistice, forţa personalităţii sale  au atras oameni şi donaţii către mânăstire. Începe fondarea de noi aşezăminte, care sunt teoretic independente, dar se supun de fapt ordinelor abaţiei mame de la Citeaux. Abaţiile-fiice pot crea la rîndul lor altele, "nepoate" ale celei de la Câteaux, şi astfel, începe să funcţioneze o ierarhie care dă forţă ordinului cistercian. Spre 1250, existau în toată Europa circa 1500 de aşezăminte cisterciene, pentru bărbaţi şi femei, care proclamau idealul de ascetism şi rigoare morală, şi răspîndeau, în acelaşi timp, în plan artistic, o estetică nouă, caracterizată de sobrietate.  Călugării cistercieni, care revalorizează munca manuală, chiar dacă adesea fac apel şi la ajutorul altora, au un rol important în difuzarea în întreaga Europă, inclusiv în părţile central-răsăritene precum Transilvania, a unor tehnici de creştere a animalelor, de exploatare a pământului sau de construcţie.

3. Canonicii

Preoţii de pe lângă bisericile catedrale primiseră o regulă de organizare în timpul lui Ludovic cel Pios, prin care li se cerea să aibă un minimum de viaţă comunitară (o biserică, un dormitor şi un refectoriu comun), să aibă venituri comune şi să se ocupe de asistenţa socială. Această regulă nu se impusese însă, individualismul fiind mult mai puternic, iar preocupările pentru sectorul caritativ căzînd în desuetudine. În aceste condiţii, pe la 1050 papii prinşi în mişcarea generală de reformare a bisericii instaurează o altă regulă, numită a Sfîntului Augustin. Cei care acceptă regulile de viaţă comunitară vor fi de acum înainte numiţi canonici regulari; cei care preferă individualismul şi bogăţia sunt canonicii seculari şi în mediul urban sunt receptaţi adesea ca profitori.

4. Ereziile occidentale

Dorinţa de a reveni la idealul sărăciei şi vieţii apostolice se manifestă şi dincolo de limitele bisericii oficiale, prin animarea unor mişcări populare care în cele din urmă se transformă în adevărate erezii. Acestea se caracterizează prin dispreţul faţă de lume şi ura faţă de trup, o dorinţă excesivă de puritate şi adesea prin concepţii dualiste. Considerînd biserica oficială marcată de toate tarele veacului, mişcările eretice manifestă un puternic anticlericalism, ce duce uneori la constituirea unei ierarhii paralele.

4. 1. Valdenzii

Valdenzii sunt adepţii unei mişcări întemeiate către 1170 de către negustorul lionez Pietro Valdo, care predică despre nevoia de pocăinţă, sărăcie şi împotriva ideii de proprietate. La început mişcarea este aprobată de papalitate, dar pe măsură ce adepţii lui Valdo cer să primească spovedaniile şi să acorde canoanele de pocăinţă (prerogative preoţeşti), episcopii reacţionează negativ şi în cele din urmă valdenzii sunt condamnaţi ca eretici. Reprimată în Franţa, mişcarea supravieţuieşte vreme mai îndelungată în zonele muntoase din nordul Italiei.

4. 2. Catarii

Catarii, numiţi şi albigenzi de la oraşul Albi, din sudul Franţei, care a constituit unul dintre centrele lor, au creat cea mai cunoscută mişcare eretică occidentală. Catarismul era o erezie dualistă, care consideră că tot ce ţine de material în această lume, inclusiv trupul omenesc, a fost creat de un Demiurg rău, iar singură partea spirituală este creaţia lui Dumnezeu. Numele adepţilor a fost explicat prin termenul grecesc de catharoi, care înseamnă "cei puri", ceea ce trimitea  la pretenţia catarilor de a duce o viaţă de puritate în contrast cu corupţia din rîndul bisericii oficiale şi a celor ce-i urmau preceptele. Catarii afirmau că dacă în lume se manifestă două principii egale în forţă şi demnitate, binele şi răul, atunci scopul vieţii este de a separa sufletul care aparţine sferei spirituale, deci binelui, din trupul care face parte din domeniul răului. Aceasta se poate face prin respectarea sărăciei de tip evanghelic şi prin dezinteresul faţă de lumea pământească, inclusiv faţă de structurile  statului sau ale bisericii oficiale. De asemenea, lumea fiind domeniul răului, procreerea nu mai are sens, deci sexualitatea trebuie refuzată. Cei ce nu respectau aceste precepte nu se puteau elibera pentru a urca în ceruri, şi se reîncarnau, eventual chiar în animale, motiv pentru care catarii susţineau o alimentaţie vegetariană. Opoziţia categorică dintre trup şi suflet pe care o propovăduiau ei făcea imposibilă Întruparea, de aceea ei spuneau că Iisus Christos a fost de fapt un înger, la fel ca Maria, şi că nu a murit pe cruce, Răstignirea fiind o simplă iluzie. În aceste condiţii, mântuirea nu putea veni din partea bisericii oficiale, operă a Diavolului, ci doar datorită existenţei unor perfecţi, credincioşi catari care prin modul lor de viaţă puteau juca rolul de mediatori. Singura taină pe care o acceptau catarii, constituiţi de altfel într-un fel de biserică paralelă, era consolamentum, ritual prin care perfectul îşi punea mâinile pe credinciosul aflat pe patul de moarte, şi acesta se considera mântuit.

Cum predicile catare se îndreptau de asemenea împotriva războiului, implicit a cruciadei, împotriva jurământului - punând în discuţie sistemul feudo-vasalic şi practica judiciară a vremii, ca şi împotriva judecăţii, era clar că mişcarea ataca toate structurile de rezistenţă, laice şi ecleziastice ale societăţii medievale. În aceste condiţii, este explicabilă coaliţia dintre regele Franţei Filip al II-lea August, dornic să aducă sub autoritatea sa sudul Franţei, al cărui specific aparte era şi mai mult subliniat de răspîndirea catarismului, şi papa Inocenţiu al III-lea. Acesta îşi afirmase cu puterea calitatea de conducător universal al bisericii, mai ales că, în acel moment, la Constantinopol, datorită celei de-a patra cruciade, nu mai exista un patriarh ortodox. În 1208 se predică deci o cruciadă împotriva catarilor, la care iau parte în primul rînd cavaleri din nordul Franţei, atraşi de bogăţiile unui sud mult mai dezvoltat şi rafinat, conduşi de fiul regelui şi de unul dintre marii săi vasali, Simon de Montfort. În sud, unde numărul catarilor nu depăşea probabil 5% din populaţie, toţi fac front comun împotriva invaziei ale cărei conotaţii politice nu scapă nimănui. La asediul oraşului Beziers, din 1209, când legatului papal i s-a atras atenţia că pe lângă eretici sunt masacraţi şi mulţi catolici, acesta ar fi răspuns "omorîţi-i pe toţi, Dumnezeu o să şi-i recunoască pe ai săi". Luptele au continuat în acest spirit vreme îndelungată, împotriva catarilor fiind aruncate şi armele Inchiziţiei, a cărei funcţie fusese atribuită unui nou ordin monastic, cel al dominicanilor, special creat pentru combaterea ereziei. Cetatea Montsegur, ultima fortăreaţă catară, cădea în 1244. Comitatul de Toulouse, care oferise sprijin catarilor în încercarea de a rezista integrării sale forţate în regatul francez era cuprins în domeniul regal. Către 1320 dispăreau ultimii catari, dar ideile lor, insuficient cunoscute, mai fascinează şi astăzi, mai ales pe cei interesaţi de ocultism.

5. Ordinele cerşetoare

Transformările care marcaseră societatea occidentală făceau ca pe la 1200 în biserică să se resimtă nevoia unor inovaţii. În primul rînd crescuse mult rolul oraşelor, cu bogăţia lor dar şi cu marginalii care nu beneficiau de asistenţa nimănui, canonicii seculari fiind dezinteresaţi de aceste probleme. Pe de altă parte, exponenţii noilor idealuri religioase acţionau în afara oraşelor, precum cistercienii dornici să se izoleze de lume în adîncimea pădurilor. Mişcările eretice păruseră să sesizeze deschiderea oraşelor spre mesajul religios, valdenzii sau catarii bucurîndu-se de o înrădăcinare urbană destul de importantă. De aceea, papalitatea iese în întîmpinarea iniţiativelor care vizează apariţia unor noi ordine călugăreşti care să acţioneze în mediul urban, ca purtătoare ale noilor idealuri de sărăcie şi austeritate.

5. 1. Dominicanii

Dominicanii sunt un ordin creat în 1215 de către spaniolul Domingo de Guzman (1170-1221), cu principalul scop de a lupta împotriva catarismului afirmat în Toulouse şi Languedoc. Principalele mijloace de acţiune erau predica şi argumentarea (numele oficial al ordinului înfiinţat la Conciliul al IV-lea de la Lateran fiind Ordo Predicatorum), de aceea călugării dominicani s-au remarcat printr-o formaţie intelectuală foarte serioasă, adesea universitară. De altfel, în scurt timp, cu sprijinul papalităţii, profesorii dominicani vor ocupa numeroase catedre în universităţi, ceea ce va stîrni tensiuni în mediul universitar. Pe de altă parte implicarea lor în domeniul intelectual şi al învăţământului a făcut ca dintre ei să se recruteze cei mai marcanţi gânditori ai secolului al XIII-lea, precum Toma d'Aquino. Noul ordin se baza pe regula Sfîntului Augustin şi depindea direct de papă. Călugării dominicani nu puteau avea proprietăţi şi trebuiau să trăiască din ceea ce le era oferit, încadrîndu-se astfel în categoria călugărilor cerşetori. În 1232 dominicanii obţin de la papă funcţia de inchizitori, adică responsabilitatea  de a repera ereticii şi de a-i preda autorităţii laice.

 

5. 2. Franciscanii

Ordinul franciscan a fost întemeiat de Francesco din Assisi
(1182-1226), născut într-o familie de negustori, care, după o tinereţe zbuciumată, se converteşte la idealul de sărăcie şi simplitate de tip apostolic. Prin atacurile sale la adresa bogăţiei, Francisc părea să pună în primejdie ordinea constituită, de aceea episcopul din Assisi încearcă să obţnă condamnarea sa. Papa ezită, şi în cele din urmă acceptă în 1223 crearea unui nou ordin călugăresc, numit Ordo fratrum minorum, sau al minoriţilor, care depinde direct de pontiful roman. Prin acţiunea sfintei Clara, discipol al lui Francisc, apare şi o ramură feminină, a clariselor. Scopul principal al franciscanilor, de asemenea călugări cerşetori, este să ducă o viaţă de sărăcie şi să se ocupe de sectorul caritativ din oraşe.

Se poate observa că prin preocupările lor privind învăţământul sau caritatea, dominicanii şi franciscanii reprezintă două ordine complementare, şi cel puţin la începuturile lor au avut contribuţii importante la renovarea spirituală a Occidentului.

Загрузка...