Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1. O tipologie a culturii medievale

1. 1. Cultură orală, cultură scrisă

În evul mediu, numărul ştiutorilor de carte este foarte mic, şi după epoca migraţiilor, pentru câteva sute de ani, aceştia se recrutează aproape exclusiv din rândul clericilor. Aceştia ştiu să scrie, să citească, să vorbească în latină şi deţin prin aceasta monopolul asupra culturii scrise, care până prin secolul XII are un caracter savant. Numărul lor este foarte mic, câteva procente din totalul populaţiei, ei reprezentând o foarte subţire elită intelectuală.

Majoritatea populaţiei are acces la cultură prin intermediul transmiterii orale, fie a operelor de expresie latină şi cu conţinut esenţial religios, fie a lucrărilor în limbile vernaculare (din secolele XI-XII). De aceea, este greşit a pune semnul egalităţii între neştiutor de carte şi necultivat. Într-o lume în care lectura se face prioritar cu voce tare şi are un caracter public (aceste caracteristici vor fi păstrate până cel puţin în secolele XVII-XVIII) mulţi oameni iau contact prin intermediul altora cu o serie de producţii culturale. De exemplu, esenţialul învăţăturii creştine este transmis oral, prin predicile preoţilor şi ale călugărilor, ceea ce îngăduie oamenilor medievali să fie foarte bine familiarizaţi cu conţinutul Bibliei fără a o fi citit ei înşişi vreodată. De asemenea, cântecele epice sau romanele cavalereşti, ca şi poezia curtenească au beneficiat în primul rând de o transmitere orală, care se adresa atât aristocraţiei cât şi celor de rând, uniţi cu toţii prin neştiinţa de carte.

1. 2. Cultură savantă, cultură populară

 

Trebuie de asemenea precizat că se poate vorbi de o cultură savantă, în general a clericilor, care foloseşte ca vehicol limba latină (în Occident) şi face apel la scris, în opoziţie cu o cultură populară, a marii majorităţi a populaţiei, care nu ştie să scrie şi să citească şi/sau nu înţelege limbile de cultură. O astfel de cultură populară caracterizează nu doar păturile de jos, ci şi aristocraţia, atâta vreme cât membrii ei nu se mai îndeletnicesc cu studiul literelor. Cultura savantă a devenit din secolele VI-VIII apanajul oamenilor bisericii, excluzându-i aproape cu desăvârşire pe laici, astfel încât în latină laicus era sinonim cu illiteratus, neştiutorul de carte.

Cultura populară poate fi influenţată de cultura savantă, mai ales prin intermediul predicilor care ajung să marcheze puternic spiritualitatea oamenilor meidevali. Pe de altă parte, această cultură populară se dezvoltă şi independent, hrănindu-se din tradiţiile orale, folclorice. Acestea, precum legendele celtice sau germanice, pot fi prelucrate într-o literatură specifică elitei (epopeile, romanele cavalereşti), transpusă în scris, dar care îşi păstrează şi după aceea caracterul popular, care este dat mai degrabă de destinatar decât de caracterul mai mult sau mai puţin elaborat. De aceea, opere cu caracter « popular » se pot remarca printr-o virtuozitate stilistică evidentă.

1. 3. Cultura rurală

Cultura din mediul rural este una orală, folclorică. Mediul rural este unul al basmelor şi legendelor transmise din generaţie în generaţie, cu riscul modificărilor sau chiar al dispariţiei dacă nu sunt fixate în scris şi dacă la un moment dat ies din "modă"; o lume a cântecelor şi a dansurilor populare care iniţial erau comune atât ţăranilor cât şi aristocraţilor. Treptat, elita, care în primele secole medievale rezidează tot în mediul rural, îşi reconstituie o cultură proprie, prin care să se diferenţieze de neprivilegiaţi, ale cărei componente sunt fixate în scris şi urmează deci un drum de acum diferit de cea folclorică. Elementele folclorice continuă să influenţeze însă această cultură scrisă, mai ales la nivelul literaturii şi muzicii, şi la rândul ei, cultura păturilor de sus constituie model şi sursă de inspiraţie pentru cea a maselor neprivilegiate.

Un exemplu al acestei întrepătrunderi este oferit de legendele din ciclul Mesei Rotunde, cu largă circulaţie în spaţiul celtic din Anglia şi Bretania franceză, care au inspirat numeroase romane cavalereşti, dar dintre care unele se pare că au fost la rândul lor inspirate fie de aceste romane, fie de o pretinsă istorie a regilor Britaniei compusă în secolul al XI-lea.

Cultura orală rămasă predominantă contribuie la menţinerea vreme îndelungată a unor concepţii mitologice despre timp şi spaţiu, ca şi a unor idei particulare despre lumea supranaturală şi raporturile ei cu cea reală. Lumea satului rămâne mult timp una a credinţelor în balauri, diavoli, strigoi şi vrăjitoare, şi doar intervenţia conjugată a bisericii şi şcolii a eliminat aceste reziduuri ale mentalităţilor arhaice. În Europa răsăriteană, unde biserica n-a procedat cu aceeaşi insistenţă la vânătoarea de vrăjitoare ca în Occident, lumea satului a mai păstrat şi în secolele XX-XXI structuri de gândire care au caracterizat în alte spaţii evul mediu.

1. 4. Cultura urbană

Ocupaţiile caracteristice, mentalitatea aparte dezvoltată la adăpostul zidurilor şi în peisajul urban atât de deosebit s-au oglindit şi într-o cultură urbană specifică. La nivelul arhitecturii şi al artelor plastice, expresia ei cea mai desăvârşită este catedrala, operă comunitară care subliniază cel mai bine identitatea oraşului. În planul educaţiei, trebuie amintită o relativă laicizare a învăţământului, găzduit acum de şcoli urbane care nu mai sunt patronate neapărat de biserică şi care sunt orientate spre formarea deprinderilor practice necesare unor cetăţeni activi şi pricepuţi într-ale meşteşugurilor, negoţului şi schimbului de bani (scris, citit, cunoştiinţe matematice necesare contabilităţii etc.). Literatura depăşeşte stadiul oralităţii, fixînd în scris producţii tipice, precum cronicile şi istoriile urbane, destinate glorificării oraşului natal (exemplele cele mai cunoscute fiind ale lucrărilor lui Machiavelli sau opera lui Villani). Fabliaux, povestirile comice cu tentă moralizatoare sunt un alt produs specific oraşului, după cum tot în acest spaţiu se afirmă literatura de moravuri, de tipul Romanului vulpii sau Decameronului  lui Boccacio. Această cultură oferă bazele dezvoltării ulterioare a umanismului şi Renaşterii, fenomene urbane prin excelenţă, care proslăvesc demnitatea şi libertatea omului, care în interpretarea lor apare însă aproape exclusiv ca un locuitor al oraşului.

2. Cultura în secolele V-XI

2. 1. Evoluţia culturală în Antichitatea târzie

 

Cultura greco-romană, specifică Antichităţii clasice, începuse să evolueze în urma transformărilor de ansamblu petrecute în Imperiul roman, între altele şi datorită influenţei din ce în ce mai puternice a creştinismului. Dacă la început existau unii creştini intransigenţi care susţineau că toate achiziţiile culturale păgâne sunt lipsite de valoare, pe măsură ce creştinismul atingea elitele s-a conturat concepţia care permitea valorificarea celor mai de seamă elemente ale culturii clasice. În secolele al II-lea şi al III-lea, intelectualii creştini, care beneficiaseră de o educaţie de tip greco-roman, trebuiau să dea replica în scrieri polemice unor adversari educaţi, de aceea, chiar atunci când fondul scrierilor lor este unul profund creştin, expresia formală este una clasică. Din secolul al IV-lea, o dată cu oficializarea creştinismului, convertirile ating cele mai diferite straturi ale societăţii, şi lucrările cu caracter creştin se adresează unor diferite categorii de public. În vreme ce Augustin compune opere teologice şi filosofice într-un stil de o eleganţă clasică, Ieronim alege în mod deliberat o latină simplă şi uşor de înţeles pentru a traduce Biblia (Vulgata) care trebuia să fie accesibilă tuturor.

Creştinarea nu a însemnat dispariţia totală şi definitivă a culturii păgâne. Intelectuali păgâni şi creştini coexistă o vreme de o manieră paşnică, întreţinând unii cu alţii relaţii de prietenie bazate pe respect reciproc, aşa cum ne demonstrează corespondenţa Sfântului Vasile din Caesareea cu retorul păgân Libanios. Creştinii însă au început în mod deliberat să selecteze acele elemente ale culturii clasice care nu intrau în contradicţie cu credinţa lor sau care le puteau fi de folos. Ieronim arăta într-o scrisoare că aşa cum în Vechiul Testament era permis evreilor să se căsătorească cu femei străine dacă le rădeau părul şi le tăiau unghiile, tot aşa şi creştinii pot prelua elementele culturii păgâne purificate de tot ce e idolatru sau imoral.

Istoria primelor secole creştine este marcată deci de efortul de a păstra elementele judecate valoroase, dar şi de a distruge sau pur şi simplu de a ignora ceea ce intra în contradicţie cu noua credinţă. În paralel, se produc unele transformări care pot fi puse numai parţial pe seama creştinismului, deşi acesta infuzează şi influenţează toate palierele vieţii sociale.

2. 2. Şcoala

Istoria şcolii de tip greco-roman este strâns legată de cea a oraşului şi a elitelor urbane. Civilizaţia romană clasică fusese caracterizată de existenţa unui învăţământ public, prin intermediul şcolii, dublat de unul particular, prin pedagogi. Declinul oraşului conduce la dispariţia treptată a şcolilor publice, pe la sfârşitul secolului al VI-lea în Galia, probabil ceva mai târziu în Hispania sau Italia. În compensaţie, se înfiinţează şcoli pe lîngă centrele episcopale sau pe lîngă mânăstiri, destinate însă în primul rând educării clerului. Aceasta conduce la dispariţia tipului laic de cultură, şi la instalarea treptată a monopolului cultural al bisericii. Semnul cel mai evident al restrângerii ştiinţei de carte la cler este recrutarea funcţionarilor ştiutori de carte doar dintre oamenii bisericii în epoca lui Carol cel Mare, comparativ cu perioada merovingiană în care majoritatea lor erau laici. Diminuarea numărului ştiutorilor de carte este însă relativă, căci şi în lumea greco-romană aceştia reprezentau o pătură subţire a populaţiei.

În secolul al V-lea, Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Mercurii et Philologie (Despre nunta lui Mercur şi a Filologiei) stabilea, pe baza unei tradiţii deja seculare, care sunt domeniile de interes demne de un om liber, numite de aceea arte liberale. Educaţia trebuia, în viziunea lui, devenită apoi a întregului ev mediu, să cuprindă mai întâi gramatica (regulile de bază ale latinei), retorica (arta de a compune discursuri, de a vorbi) şi dialectica (arta de a raţiona, logica). După aceste căi ale cunoaşterii, numite mai târziu trivium, se puteau studia alte patru, quadrivium: aritmetica, geometria, astrologia şi muzica. Trivium şi quadrivium stau la baza sistemului de învăţământ medieval, inclusiv în cel din universităţi. Ele reprezentau însă căi prin care omul educat putea să acceadă apoi la studiul filosofiei şi al teologiei.

2. 3. Cartea

 

Creştinismul este o religie revelată, care presupune existenţa unei cărţi sfinte, ce trebuie să fie la îndemâna credincioşilor care să poată găsi oricând pasajele dorite. De aceea, forma cea mai potrivită nu era cea a anticului rulou de papirus, mai greu de manevrat, ci a codexului de pergament, uşor de răsfoit. Mai maniabil şi mai rezistent, codexul este şi mai scump, ilustrând şi pe această cale caracterul elitist al accesului la cultură.

Cărţile sunt copiate în ateliere mânăstireşti (scriptorii) şi îmbogăţesc mai întâi biblioteca propriului aşezământ monahal, apoi pot fi oferite altor mânăstiri, biserici sau chiar laici pioşi. Cum în marea lor majoritate sunt cărţi sfinte, glorificarea divinităţii se face şi prin împodobirea lor cu miniaturi sau iniţiale foarte elaborate, prin scrierea cu aur sau argint şi prin ferecături preţioase.

2. 4. Expresia lingvistică

Antichitatea târzie este caracterizată în Occidentul Europei prin menţinerea latinei ca limbă de comunicare generală. Având ca orice limbă vorbită paliere diferite, în funcţie de nivelul cultural al celui care o foloseşte, latina permite încă locuitorilor fostului Imperiu roman să se înţeleagă unii pe alţii indiferent de locul de provenienţă. De prin secolul al VI-lea se pare însă că nu mai era atât de folosită în provinciile orientale ale Imperiului, unde greaca se afirmă viguros. Pe de altă parte, greaca, limba cunoscută de orice intelectual de marcă din Occident, încetează tot cam din acea perioadă să mai fie înţeleasă în partea apuseană.

Menţinerea latinei ca limbă de comunicare se datorează preluării de către regii barbari a sistemului administrativ roman, înţelegerii pe care cei mai mulţi dintre aceştia au arătat-o culturii latine, şi creştinismului, care a impus-o alături de greacă drept limbă a bisericii.

Sunt însă şi zone în care latina nu este o limbă maternă, ca în spaţiul german sau în insulele britanice, dar este totuşi o limbă vorbită (de exemplu în mânăstiri). Fiind destinată atât comunicării scrise cât şi celei orale, de zi cu zi, latina evoluează îndepărtându-se de standardele clasice (de altfel acestea nu se aplică decât creaţiei culturale a epocii lui Augustus). Pe de altă parte, clericii, chiar dacă au deprins în mod livresc o latină de bună calitate, pentru a fi înţeleşi de enoriaşii cu un nivel mai scăzut de instrucţie, folosesc în predicile lor o limbă mai simplă, sermo humilis. Astfel, între nivelul popular şi cel savant al limbii continuă să existe comunicare şi influenţă reciprocă.

2. 5. Creaţia literară

După oficializarea creştinismului şi mai ales după transformarea sa în religie unică, creaţia literară care contează nu mai poate fi decât creştină. Încă din secolul al II-lea apăruse o literatură creştină, care în mod convenţional este denumită patristică, adică aparţinând părinţilor bisericii. Primele lucrări creştine aveau un caracter apologetic, deoarece urmăreau să convingă pe împăraţi şi pe intelectualii păgâni de valoarea creştinismului, de compatibilitatea sa cu valorile romane şi chiar de superioritatea sa în raport cu religia şi filosofia păgânismului. Dintre aceşti scriitori, s-au remarcat şi prin arta lor literară Tertullian (160-222), manifestată mai ales în Apologeticum, sau Lactantius (250-cca.320), cu De mortibus persecutorum (Despre moartea persecutorilor).

Din secolul al IV-lea, literatura creştină îşi cristalizează şi mai mult specificul propriu într-un imperiu în care operele literare păgâne erau încă posibile şi gustate de public. Sfântul Hilarius din Poitiers (+368) contribuie semnificativ la crearea poeziei creştine latine, prin compunerea unor imnuri religioase inspirate de cele greceşti. Sfântul Ambrozie al Milanului (333-397) consacră definitiv imnologia creştină latină, creînd o poezie liturgică simplă, adecvată cântării în biserică. Poezia creştină mai este reprezentată la aceste începuturi ale ei de Prudentius (cca. 350-410), autor de imnuri, polemici (Contra Symmachum) şi creatorul epopeei creştine, Psychomachia, (Lupta sufletului) care ilustrează conflictul dintre vicii şi virtuţi. Paulinus din Nola şi Nicetas din Remesiana sunt de asemenea autori care au ilustrat poezia creştină.

Sfântul Ieronim (cca. 340-420), adevărat director de conştiinţă al aristocraţiei creştine romane, s-a impus mai ales prin activitatea sa de traducător în latină al unor lucrări fundamentale. În afară de Biblie, a mai tradus şi a completat Cronica lui Eusebius din Caesareea, oferind astfel Occidentului modelul de istorie universală ce avea să domine evul mediu. De asemenea, prin Viaţa lui Paulus, el introduce în literatura latină noul gen al Vieţilor sfinţilor (vitae), ilustrat deja în greceşte de Atanasie al Alexandriei, care scrisese Viaţa Sfântului Antonie. Se năştea astfel hagiografia, gen specific literaturii creştine, pentru care modelul este reprezentat totuşi de opera unui istoric, Sulpicius Severus, (sfârşitul sec. al IV-lea), care a scris Viaţa Sfântului Martin, considerat apostolul Galiei.

Cel mai talentat scriitor creştin şi fără îndoială unul dintre cei mai valoroşi autori latini din toate timpurile este Aurelius Augustinus (354-430), cunoscut ca Sfântul Augustin pentru catolici şi Fericitul Augustin la ortodocşi. Orator desăvârşit, profesor de gramatică, el dă măsura talentului său literar într-o vastă operă teologică, didactică, filosofică, istorică, epistolară. Confesiunile, Solilocviile, şi mai ales Cetatea lui Dumnezeu, reprezintă opere monumentale care au influenţat profund civilizaţia medievală. În această din urmă operă, Augustin analizează sensul istoriei umane, susţinând ideea că mai presus de statul roman (cetatea oamenilor) se găseşte comunitatea credincioşilor (cetatea lui Dumnezeu), şi că devenirea umană nu este ciclică, ci orientată spre un sfârşit stabilit şi cunoscut doar de divinitate.

2. 6. "Ctitorii evului mediu"

Cultura de la sfârşitul antichităţii şi începutul evului mediu se caracterizează prin existenţa unor figuri marcante, care au abordat diferite genuri, fiind astfel dificil de încadrat într-o categorie anume, şi au contribuit la transmiterea moştenirii antice.

Boethius (cca. 480-524), considerat ultimul intelectual de tip antic, a realizat traduceri şi comentarii ale operelor lui Aristotel, facilitând cunoaşterea filosofului grec în evul mediu, ca şi lucrări de matematică, muzică, astronomie. Opera care avea să influenţeze profund evul mediu a fost Despre consolarea filosofiei, meditaţie asupra libertăţii şi a responabilităţii, scrisă în temniţa în care îşi aştepta execuţia, acuzat de conspiraţie împotriva regelui ostrogot Teodoric.

Cassiodor (cca. 490-583), consilier al lui Teodoric şi al urmaşilor săi direcţi, încearcă să adapteze învăţământul creştin noilor condiţii, prin proiectul (nereuşit) de a realiza o universitate creştină, şi apoi prin crearea la Vivarium a unei mânăstiri care i-a adăpostit pe cei dedicaţi studiului. A scris o Istorie a goţilor, ajunsă la noi doar în forma prescurtată de Iordanes şi numită Getica, o cronică universală şi o serie de scrisori cu caracter administrativ, Variae. De asemenea, a realizat lucrări teologice şi didactice, în care susţinea necesitatea apelului la artele liberale în vederea studierii Scripturilor.

Grigore cel Mare (540-604), considerat de unii autori primul papă medieval, a scris într-o latină elegantă şi în acelaşi timp comprehensibilă lucrări pastorale (Regula pastoralis), teologice (Moralia in Job). Dialogurile, ansamblu de povestiri edificatoare despre sfinţi şi miracole, reprezintă lucrarea sa cea mai cunoscută, răspândită în tot Occidentul şi tradusă şi în greceşte. Dovedind o mentalitate monastică, el se pronunţă în acelaşi timp împotriva studierii autorilor păgâni dacă acesta se face în pofida studierii Scripturilor (scrisoarea către episcopul Desiderius din Vienne).

Grigore din Tours (538-594), episcop provenit dintr-o familie aristocratică galo-romană, s-a afirmat prin scrierile sale religioase (cărţi despre miracolele Sfântului Martin, lucrări despre martiri şi mărturisitori). Cea mai cunoscută lucrare a sa este cronica universală, Zece cărţi de istorie, cunoscută şi sub numele de Istoria francilor, în care narează cu talent de povestitor dar şi cu un scop moral evident evenimentele din spaţiul Galiei.

Isidor din Sevilla (570-736), asemănător lui Grigore prin funcţii şi origine, realizează lucrări de istorie (Istoria goţilor, vandalilor şi suevilor, Cronica majoră), tratate despre matematică sau despre natură. Opera sa fundamentală este reprezentată de Etimologii, adevărată enciclopedie a tuturor cunoştinţelor considerate folositoare creştinilor, prin intermediul căreia evului mediu i s-a transmis esenţialul culturii antice.

Beda Venerabilul (cca. 672-735), călugăr anglo-saxon, desfăşoară o susţinută activitate didactică în mânăstirea sa, realizând pentru discipolii săi tratate ştiinţifice, lucrări de gramatică, hagiografii, opere dedicate măsurării timpului. Lucrarea sa cea mai cunoscută este Istoria eclesiastică a neamului anglilor, foarte citită în evul mediu, şi care contribuie decisiv la răspândirea în Occident a modului de a data evenimentele nu după domnia împăraţilor sau a regilor, ci de la naşterea lui Christos (sistemul erei creştine). Unul dintre discipolii săi a fost dascălul lui Alcuin, principalul artizan al Renaşterii carolingiene.

3. Renaşterea carolingiană

 

Dispariţia unităţii romane, fragmentarea administraţiei, regionalizarea dreptului, decăderea oraşelor, diminuarea procentului celor alfabetizaţi, clericalizarea culturii caracterizau civilizaţia occidentală începând din secolul al V-lea. Readucerea la viaţă a Imperiului în vremea lui Carol cel Mare impunea măsuri de consolidare a unităţii printr-un aparat administrativ bine pus la punct şi prin răspândirea unei ideologii comune tuturor, care nu putea fi reprezentată decât de creştinism. Carol a înţeles că administrarea eficientă a unui teritoriu atât de vast presupune apelul la actul scris, ceea ce făcea necesară dezvoltarea şcolilor. De asemenea, creştinarea zonelor rămase păgâne şi consolidarea unui creştinism oficial în celelalte erau considerate mijloace de omogenizare a populaţiilor atât de diferite ale Imperiului şi necesitau un cler educat, în stare să se ridice la nivelul misiunii sale. La îndemâna funcţionarilor, care acum încep să se recruteze masiv din rândul clericilor, şi oamenilor bisericii trebuia să fie puse o serie de instrumente.

Mai întâi limba, care trebuia să fie înţeleasă de către toţi, indiferent de locul de origine. Această limbă universală nu putea fi decât latina, dar ea evoluase deja într-o anumită măsură către limbile romanice. Deşi existau diferenţe între latina simplificată vorbită de clerici şi graiurile populare ce aveau să dea naştere limbilor romanice de mai târziu, cele două nivele ale limbii încă mai comunicau. Astfel, un simplu ţăran din Francia putea încă să înţeleagă predica pe care i-o ţinea un preot în latină. Carol a considerat însă că este nevoie de o revenire la normele clasice ale latinei, care să fie respectate în întregul său Imperiu. De aceea el a făcut apel la cei mai de seamă oameni de cultură ai timpului, pe care i-a invitat să vină în Galia din regiuni în care tradiţia antică se păstrase mai bine. Alcuin din York, călugăr anglo-saxon, a fost cel mai apropiat colaborator al său, care a direcţionat şi impulsionat reforma culturală. Tocmai pentru că în insulele britanice latina nu mai era o limbă vie, nemaiexistând vorbitori nativi, ea se păstrase mai bine, fiind învăţată doar pe baza cărţilor. Din Hispania vine la curtea sa vizigotul Theodulf, aducând cu sine cunoştinţe despre cultura antică făcute posibile de renaşterea culturală promovată în secolul al VII-lea de către Isidor din Sevilla. Din Italia îl invită pe Petru din Pisa, grămătic vestit, care îi învaţă pe cei din anturajul împăratului latina de bună calitate ce se mai vorbea în oraşele din spaţiul care fusese leagănul acestei limbi. Tot din Italia poposeşte o vreme la curte şi istoricul Paul Diaconul.

 

 

Eginhard, Vita Caroli - Atenţia acordată de Carol cel Mare culturii

 

Vorbea elocvent şi curgător, putând exprima cu claritate orice ar fi vrut să spună. Nefiindu-i de ajuns limba strămoşească, s-a străduit să înveţe şi limbi străine; a învăţat atât de bine latineşte, încât putea vorbi în această limbă la fel ca în limba sa maternă. Greceşte însă, putea mai degrabă să înţeleagă decât să vorbească. (…)

A studiat cu mare pasiune artele liberale, şi, cinstindu-i pe cei ce le predau, îi copleşea cu onoruri. L-a avut ca profesor de gramatică pe Petru Pisanul, deja bătrân pe atunci; pentru celelalte discipline i-a fost profesor Alcuin, zis şi Albin, de asemenea diacon, de neam saxon şi originar din Britania, bărbat cum nu se găsea în lume mai învăţat; şi-a închinat foarte mult timp şi osteneală ca să înveţe de la el retorica, dialectica şi mai cu seamă astronomia. Studia calculul şi dedica o atenţie ascuţită observării curioase a cursului astrelor. Încerca să şi scrie, scop în care obişnuia să-şi pună sub pernă tăbliţe şi foi de pergament, pentru ca în timpul liber să-şi obişnuiască mina cu trasarea literelor; dar lucrul, început târziu, n-a avut decât un rezultat slab. (…)

Transcrise de asemenea, ca să nu se piarda amintirea, foarte vechile poeme barbare unde erau cântate istoria şi razboaiele batrânilor regi. Schiţă între altele şi o gramatica a limbii naţionale. Tuturor lunilor le-a dat nume în limba sa maternă, în vreme ce până atunci francii le desemnau pe unele prin numele lor latin, pe altele prin numele lor barbar; a făcut acelaşi lucru pentru fiecare dintre cele douăsprezece vânturi, dintre care pâna la el cel mult patru puteau fi desemnate în limba sa.

 

(Eginhard, Vita Karoli Magni, Bucureşti, 2001, p. 123-125 ; 133)

Rezultatul acţiunii desfăşurate în domeniul lingvistic este întoarcerea la normele clasice ale latinei, "purificată" de alterările din ultima vreme. Rezultatul este o limbă unică, pe care o înţeleg toţi intelectualii de pe cuprinsul imperiului, dar numai ei. Vorbitorii nativi nu mai înţeleg această limbă savantă în care li se predică în biserică şi în care sunt redactate actele oficiale. De acum înainte latina cultă şi vorbirea populară evoluează separat, aceasta din urmă conducând la conturarea deplină a noilor limbi romanice. Acestea sunt de altfel consemnate în scris în secolele IX-X (Jurămintele de la Strasbourg pentru limba franceză etc.).

O altă direcţie în care se manifestă atenţia lui Carol cel Mare este şcoala. Prin capitulariile sale încearcă să impună infiinţarea pe întregul imperiu a unor şcoli care să-i instruiască pe tineri în studiul latinei şi al altor domenii care să le fie folositoare mai ales pentru o carieră preoţească. Aceste şcoli, destinate mai ales viitorilor clerici, erau înfiinţate pe lîngă biserici şi mânăstiri, ceea ce arată că dispăruse deja concepţia despre un învăţământ laic. Mânăstiri precum Fulda, Saint-Gall, Reichenau şi altele devin astfel importante centre culturale. Şi la curtea sa funcţionează o Şcoală palatină, destinată copiilor din familia imperială şi din familiile apropiaţilor săi, unde s-au format intelectuali de sorginte locală, din Francia, precum Ludovic cel Pios, urmaşul său la tron, Eginhard, biograful său, Hrabanus Maurus, Lupus din Ferrières şi alţii, care au constituit o a doua generaţie a efervescenţei culturale. Tot aici exista o Academie Palatină, care nu era de fapt decât un fel de cenaclu, în care Carol şi apropiaţii săi purtau discuţii pe diferite teme sau ascultau lecturi din lucrări antice sau contemporane.

Reînnoirea interesului pentru studiul latinei, ca şi necesităţile unei administraţii care face apel la actul scris au impus şi o reformă a scrierii. Se răspândeşte acum o scriere clară, uşor de citit, aşa numita "minusculă carolingiană", în care sunt redactate documentele oficiale sau sunt copiate manuscrisele antice. Foarte aspectuoasă, era însă o scriere înceată, care arată că totuşi scrisul nu era o îndeletnicire la îndemâna prea multora. (Spre comparaţie, cursiva merovingiană era o scriere mai greu lizibilă, asemănătoare scrisului nostru de mână, dar care arată că în acea societate încă se scria foarte mult).

Unificarea imensului teritoriu intrat în componenţa imperiului carolingian presupunea şi o uniformizare a ritualului bisericesc, întrucât existau diferenţe de la o regiune la alta. Luînd ca model practica de la Roma, Carol impune pretutindeni acelaşi mod de desfăşurare a slujbei religioase şi apelul la aceleaşi cărţi sfinte. Aceasta presupunea însă copierea manuscriselor conţinând lucrările considerate de referinţă. Ia astfel avânt activitatea de copiere a manuscriselor vechi, în primul rând a celor religioase, dar şi a unora laice. Interesul pentru latina clasică presupunea şi copierea autorilor păgâni consideraţi modele din acest punct de vedere, ca şi a unor opere practice (lucrări de gramatică, istorii, tratate ştiinţifice). Perioada carolingiană este deci momentul decisiv în transmiterea către noi a moştenirii clasice greco-romane. Majoritatea operelor păgâne care ni s-au păstrat au supravieţuit în manuscrise din perioada carolingiană. Este valabil însă şi reversul: cele care nu ni s-au păstrat fie că dispăruseră mai demult, fie că nu au fost considerate interesante de către cei ce stabileau ce să se copieze, şi ca atare nu au mai fost salvate.

Importanţa renaşterii carolingiene nu constă deci în opere originale, care au fost destul de puţine şi de o valoare discutabilă, ci în imensul efort de sistematizare şi de salvare a moştenirii antice. Momentul acesta este decisiv şi în menţinerea instituţiei şcolii, care însă se clericalizează din ce în ce mai mult (fiul lui Carol, Ludovic cel Pios, interzice chiar primirea în şcolile episcopale şi mânăstireşti a celor ce nu doreau să devină clerici) contribuind astfel la finalizarea procesului de clericalizare a culturii.

4. Cultura în secolele X-XI

 

În cel mult două generaţii de la dispariţia lui Carol cel Mare, în contextul frământat al luptelor interne şi al invaziilor externe, efervescenţa culturală amorsată de el se stinge. Rămâneau însă şcolile bisericeşti, în care se continua studiul triviumului şi quadriviumului, rămâneau mânăstirile echipate cu scriptorii (ateliere de copiat manuscrise) în care multiplicarea cărţilor oferea instrumente, chiar dacă modeste, supravieţuirii culturii.

Încep chiar să se contureze genuri noi, aflate la confluenţa dintre cultura populară şi tradiţia cultă. Astfel, teatrul liturgic se naşte pe baza cântecelor dialogate ce însoţeau slujba bisericească, la care se adaugă joc de scenă şi costume. Primele astfel de reprezentaţii erau inspirate de miracolele ce întovărăşeau viaţa sfinţilor sau a profeţilor. Ludus Danielis, o dramă despre istoria proorocului Daniil, ilustrează foarte bine îmbinarea dintre vers, muzică şi mişcare caracteristică acestui teatru religios incipient. În secolul al X-lea, călugăriţa saxonă Hroswitha scrie piese cu subiect religios (Gallicanus, Dulcitius, Callimachus) construite însă după modelul comediilor lui Terenţiu.

Filosofia este reprezentată de Ioannes Scottus Eurigena, călugăr irlandez, cunoscător al limbii greceşti, ceea ce i-a facilitat contactul cu operele din acest spaţiu cultural, devenit din ce în ce mai străin occidentalilor. Poziţiile sale teoretice se îndepărtează într-o anumită măsură de cele ale bisericii oficiale, susţinând o predestinare universală către mântuire şi insistând asupra rolului raţiunii omeneşti în care sălăşluieşte Cuvântul lui Dumnezeu.

Hagiografia reprezintă un domeniu al creaţiei foarte bine reprezentat. În afară de tradiţionalele creaţii în proză, încep să apară şi Vieţi scrise în proză rimată, ceea ce ilustrează existenţa un căutări în domeniul expresivităţii care anunţă realizările artistice de mai târziu.

Literatura laică este reprezentată de creaţii epice în latină sau în limbile vorbite. Alături de mai vechiul Beowulf anglo-saxon, se remarcă poemul epic latin Waltharius, în care se reamintesc vremurile lui Attila, prin intermediul prizonierilor săi care reuşesc să fugă: Walter, fiul regelui Acvitaniei, Hildegunda, logodnica sa, şi Hagen, regele francilor. Poemul este interesant prin topirea în expresie latină a fondului legendar germanic.

5. Artele plastice şi arhitectura

În ultima perioadă a Imperiului de Apus se realizase pătrunderea creştinismului şi în domeniul artelor vizuale. Bisericile din secolul al V-lea preluau planul şi numele basilicii imperiale, cel mai de seamă monument public din perioada anterioară. Basilica creştină este o constructie rectangulară, împarţită prin coloane în mai multe nave, şi având o absidă in partea unde se găsea altarul. Acoperişul era realizat din şarpantă, ceea ce limitează dimensiunile edificiilor, în funcţie de lungimea lemnului disponibil pentru grinzi.

Sub Constantin şi urmaşii săi, construcţia de basilici se răspândeşte pe întreg cuprinsul imperiului. Din secolele IV-V se cristalizează şi planul în cruce, semnificativ pentru destinaţia religioasă a acestor edificii. Multe din construcţiile secolelor V-VI şi chiar de mai târziu utilizează elemente constructive preluate de la monumente mai vechi, adesea păgâne (situaţie evidenţiată cu claritate la Roma, la basilici precum Santa Sabina pe Aventin, San Giovanni de la Lateran sau chiar forma arhaică a lui San Pietro). Basilicile epocii imperiale sau cele din vremea regatelor succesoare nu sunt de foarte mari dimensiuni, deoarece cunoştinţele tehnice nu permiteau realizarea unor acoperişuri de lemn prea ample. Decorul lor este însă somptuos, realizat prin intermediul sculpturilor sau al mozaicurilor. La Ravenna s-au păstrat astfel de construcţii decorate cu mozaicuri din vremea lui Teodoric şi mai ales din timpul restauraţiei bizantine (San Apollinare Nuovo, Baptisteriul arienilor, Baptisteriul catolicilor etc).

S-au păstrat din această epocă şi unele, foarte puţine, construcţii cu caracter laic, precum mausoleul Gallei Placidia sau Mausoleul lui Teodoric, tot la Ravenna.

În secolul al VI-lea apare ca element constructiv deosebit de însemnat cupola zidită din piatră, care permite sporirea dimensiunilor edificiului. Sfânta Sofia ridicată de Iustinian la Constantinopol reprezintă modelul pentru multe construcţii realizate ulterior în Orient dar şi în Occident. De exemplu, capela palatină de la Aachen preia modelul octogonal al unor construcţii italiene de epocă bizantină, pe care arhitecţii epocii carolingiene le considerau antice.

Artele decorative sunt reprezentate în primele secole creştine mai ales de arta funerară, din catacombe sau de pe sarcofage. După momentul de tranziţie reprezentat de secolele III-IV, în care decorul acestor opere este frecvent neutru, putând să convină în egală măsură şi creştinilor dar şi păgânilor (de exemplu motivul Bunului Păstor sau motivul viţei de vie), se constată o creştinare completă a motivelor din artele plastice. Artele decorative sunt puse în serviciul aproape exclusiv al împodobirii bisericilor.

Într-un anumit sens face excepţie orfevrăria de tradiţie barbară, care realizează unele podoabe de o deosebită realizare artistică, şi care aveau o funcţie laică (deşi puteau fi oferite şi ca ofrande în biserică). Podoabele barbare sunt caracterizate prin folosirea masivă a metalelor preţioase, prelucrate cu o deosebită măiestrie, şi prin prezenţa pietrelor semipreţioase multicolore. De asemenea, barbarii introduc în spaţiul european stilul animalier, caracterizat prin decorul zoomorf şi stilizarea geometrică, ca şi printr-o deosebită animaţie a compoziţiei.

În perioada carolingiană, cele mai remarcabile realizări artistice ajunse până la noi sunt cele din domeniul miniaturii. Manuscrisele carolingiene sunt împodobite cu splendide miniaturi, reprezentând de regulă scene biblice, dar şi suverani franci şi apropiaţi ai acestora. Influenţa irlandeză s-a manifestat prin decorul floral extrem de exuberant care reprezintă chenarul acestor miniaturi sau chiar al paginilor scrise.

Epoca ottoniană se individualizează în plan artistic mai ales prin constituirea unui nou stil arhitectural, şi anume romanicul. Revenirea ideologiei ottoniene la sursele romane şi carolingiene a influenţat crearea unei arte care, afirmând revenirea la tradiţie, era de fapt prima cu adevărat originală a evului mediu. Arhitectura se caracterizează prin simplitatea şi monumentalitatea construcţiilor, care păstrează planul basilical şi acoperişul în şarpantă, la început, pentru a folosi apoi din ce în ce mai frecvent bolta de piatră. Aceasta permite creşterea dimensiunilor edificiilor, însă acestea rămân întunecate datorită dificultăţilor de a asigura iluminarea (ferestrele sunt mici străpungeri în zidurile masive). Decorul romanic este sobru, pictura în frescă înlocuieşte treptat mozaicul, iar sculptura monumentală, care dispăruse din vremea lui Iustinian, reîncepe să decoreze construcţiile. Construcţiile romanice păstrate sunt în principal cu caracter religios, de aceea şi sculptura tratează o iconografie creştină, cu teme şi motive strict controlate de către clerici, doritori să folosească imaginile în piatră pentru instruirea şi impresionarea credincioşilor. Un rol important în difuzarea artei romanice l-a avut ordinul de la Cluny, care prin răspândirea sa în întreaga Europă a contribuit la impunerea noului program artistic în secolele XI-XII.

Cultura în secolele XII-XV

5.1. « Renaşterea secolului al XII-lea »

Nu putem înţelege evoluţiile culturale începute în secolul al XII-lea fără a ţine seamă de avântul economic pe care îl cunoşte atunci Occidentul, în care progresele agricole oferă surplusuri şi eliberează forţa de muncă necesară renaşterii oraşelor.

Această renaştere a oraşelor a fost pusă de Jacques Le Goff (în Intelectualii în Evul Mediu, Bucureşti, 1994) în legătură cu naşterea unei noi categorii socio-profesionale, aceea a intelectualilor. În principiu, în concepţia lui Le Goff, intelectualul este cel ce îşi câştigă traiul prin valorificarea competenţelor sale culturale, adică prin vânzarea ştiinţei. Altfel spus, intelectualul medieval este profesorul. Apariţia sa a fost posibilă prin mutaţia care a condus la abandonarea concepţiei specific medievale despre ştiinţa care aparţine lui Dumnezeu, care o dă oamenilor gratis, şi ca atare aceştia nu au dreptul moral să o vândă. Această mutaţie a fost posibilă în contextul renaşterii oraşelor, caracterizate prin diviziunea muncii, care nu exista în această formă în sistemul medieval al celor trei ordine. Oratores, cei ce se roagă, oamenii bisericii, îşi asumau şi activităţi culturale: copierea manuscriselor, redactarea diferitelor lucrări, cu conţinut teologic, istoric, ştiinţific, chiar, de asemenea, aveau monopolul asupra activităţii didactice. Toate acestea reprezentau aspecte secundare în viaţa şi personalitatea lor, elementul central fiind, pentru ei, calitatea lor de oameni ai bisericii, devotaţi cultului divin. Astfel, autorii de cronici sau istorii, nu se definesc drept istorici, ci drept călugări, episcopi, întrucât, pe de o parte, nu există conştiinţa specificităţii domeniului pe care îl reprezintă, iar pe de alta, ei îşi câştigă existenţa datorită calităţii lor de clerici, seculari sau regulari. Doar o dată cu apariţia oraşelor se iveşte şi omul a cărui meserie este să scrie şi/sau să predea – profesorul, savantul.

Oamenii secolului al XII-lea erau conştienţi că reprezintă ceva nou în raport cu perioada anterioară, căci se numeau pe ei înşişi moderni, fără a se considera superiori anticilor, ci dimpotrivă, dorindu-şi să-i cunoască şi astfel să-i folosească mai bine. Anticii erau consideraţi “specialiştii”, sursa oricăror cunoştinţe ştiinţifice, predate prin intermediul artelor liberale. De asemenea, Scriptura şi Părinţii Bisericii constituiau izvoarele studierii teologiei. Scopul folosirii şi imitării anticilor era totuşi, paradoxal, avansul cunoaşterii, progresul, aşa cum ne demonstrează celebra declaraţie făcută de Bernard de Chartres (+1130, conducătorul şcolii de la Chartres; a încercat să concilieze platonismul cu aristotelismul):

“Noi suntem nişte pitici cocoţaţi pe umerii unor uriaşi. Vedem deci mai bine şi mai departe decit ei, nu pentru că vederea noastră ar fi mai ageră sau am fi mai înalţi, ci pentru că ei ne înalţă în aer şi ne poartă pe înălţimea lor gigantică”.

Astfel, poate pentru prima dată în evul mediu, care afirmase adeseori că lumea îmbătrineşte şi decade în raport cu epoca de aur situată în trecut, se exprima cu claritate ideea că progresul este posibil şi de dorit.

Factorii care au contribuit la progresul cultural al secolului al XII-lea sunt numeroşi, şi dintre ei merită să enumerăm pe cei mai importanţi. Mai întâi, aportul greco-arab, în condiţiile superioarităţii economice şi culturale a Orientului, care a fost în primele secole medievale sursă a bunurilor de lux (mirodenii, stofe, bijuterii etc.), dar şi a celor culturale, precum manuscrisele. Este vorba, în principal, de manuscrisele cuprinzând operele gânditorilor greci, care au fost găsite de arabi în teritoriile bizantine pe care le-au cucerit, şi care au fost traduse în arabă, într-o primă instanţă de creştinii nestorieni (sau monofiziţi) care au preferat stăpânirea musulmană celei bizantine, opresivă din punct de vedere religios. Traducerile arabe au permis astfel, mai târziu, vehicularea spre Occident a unor cunoştinţe de origine greacă, din operele lui Aristotel, Euclid, Ptolemeu, Hipocrate, Galenus. Acestea au ajuns în Occident fie prin Sicilia, unde curtea de la Palermo strălucea prin caracaterul ei cosmopolit, fie prin Spania, unde Islamul şi creştinătatea latină se află în conflict, dar şi într-un util dialog cultural.

Ar fi de precizat, chiar dacă cu titlul de paranteză, că în acest proces de transmitere culturală, statele cruciate din Orient nu joacă nici un rol, întrucât cruciaţii nu doar că nu aduc în Occident manuscrise, dar ard imensele biblioteci strânse vreme de secole de emirii şi califii musulmani.

Aceste opere, o dată descoperite, trebuie traduse pentru a fi utile, căci Occidentul nu mai cunoştea greaca (în manuscrise s-au găsit, scrise de copişti, glose de genul greaca est, non legitur) şi n-a cunoscut niciodată araba. Aici au intrat în scenă echipele de traducători despre care am vorbit deja, care au pus la dispoziţia Europei latine ceea ce fusese salvat din creaţia greacă antică. Consecinţa cea mai importantă a acestor traduceri a fost redescoperirea lui Aristotel, puţin cunoscut de un Occident în care părinţii Bisericii îl preferaseră pe Platon, considerat mai compatibil cu creştinismul. Operele sale au pus la dispoziţia Occidentului o metodă de gândire şi de muncă intelectuală: logica (prin intermediul lucrării Logica nova, necunoscută până atunci) şi raţionamentul, care au constituit baza scolasticii medievale. Iniţial, scolastica a fost o metodă novatoare, care consta în aplicarea raţiunii la textele sfinte, în scopul de a demonstra adevărurile credinţei şi a o întări pe aceasta.

În afară de traducerile din greacă, prin intermediar arab, la renaşterea secolului al XII-lea a contribuit şi preluarea unor cunoştinţe arabe propriu-zise (chiar dacă unele din acestea se dezvoltaseră pe baza unor elemente împrumutate de la alte civilizaţii : bizantină, persană, indiană). Este vorba de aritmetică, şi mai ales de algebră, făcută familiară occidentalilor prin lucrările lui Al-Khwarizmi (secolul al IX-lea; introduce matematicile indiene în Islam), de medicină, în care s-au afirmat Rhazes (medic persan din secoluul IX; scrie un tratat despre variolă) şi mai ales Avicenna (980-1037, savant de origine persană, medic, filosof aristotelician), al cărui Canon a rămas cartea de căpătâi a medicilor occidentali până prin secolul
al XVII-lea. De asemenea, s-au bucurat de mare succes lucrările de astronomie, botanică, agronomie. Cele mai pline de consecinţe împrumuturi au fost poate cele din filosofie, unde prin intermediul unor gânditori ca Al Farabi, latinizat Alfarabius (cca.878-950, considerat de arabi cel mai mare gânditor după Aristotel), Avicenna, Averroes (1126-1198, apărător al filosofiei atacate de teologii arabi, precum al-Ghazali), au devenit cunoscute occidentalilor marile sinteze aristoteliciene din lumea arabă.

Încorporarea aportului arab a avut loc în centre de cultură occidentale, dintre care cele mai importante au fost Chartres, Paris, Laon, Reims, Orleans, situate în zona cea mai bogată, din punct de vedere economic, a întregului Occident (târgurile din Champagne). Se năştea astfel ideea de translatio studii, pe care o exprima creatorul romanului medieval, Chrétien de Troyes, care spunea că ştiinţa a trecut de la greci la romani, de la romani la francezi.

5. 2. Şcolile urbane

Dacă Ottonienii au încercat să restabilească legătura cu tradiţia carolingiană, sprijinind dezvoltatea şcolilor monastice, în perioada care a urmat se constată un anumit recul al şcolilor de pe lîngă mânăstiri. Reforma din secolul al XI-lea şi monahismul reformat, mai ales cistercian, accentuau rolul rugăciunii în viaţa călugărului, trecând procesul de instruire într-un plan secundar. Şcolile controlate de biserică se menţin însă în oraşe, unde episcopul se implică în organizarea şi desfăşurarea procesului de învăţământ.

În şcoli vestite, ca la Paris, Chartres, Bologna profesori (magiştri) reputaţi atrag prin prestigiul lor studenţi din toate colţurile Europei catolice. Dorinţa de a urma cursurile mai multor dascăli, rezidând în oraşe diferite, pune în mişcare pe unii dintre aceşti clerici studioşi, care duc o viaţă destul de aventuroasă, trăiesc uneori din expediente şi creează o poezie latină în care îşi exprimă critica faţă de o societate care nu corespunde idealurilor lor. Sunt cunoscuţi sub numele de goliarzi, au creat prototipul studentului rătăcitor şi nesupus autorităţilor, reprezentat la sfârşitul evului mediu de un François Villon, iar creaţiile lor literare, scrise în latină, au ajuns la noi în culegeri de tipul Carmina Burana.

Dezvoltarea oraşelor, acumulările în domeniul ştiinţific din secolele XI-XII, înmulţirea celor dornici să se instruiască, au dat avânt şcolilor în mediul urban, care scapă de sub tutela bisericii şi se orientează spre un învăţământ practic (scris şi citit, contabilitate, limbi străine) adecvat unei populaţii de meşteşugari şi negustori.

 

O şcoală de secol XII

 

Văd o adunare de studenţi; mare este numărul lor; sunt de toate vârstele: sunt adolescenţi, tineri şi batrâni. Studiile pe care le fac sunt diferite: unii îşi exersează limba incultă ca să pronunţe litere noi şi să producă sunete pentru ei insolite; alţii învaţă mai întâi, ascultând, flexiunile cuvintelor, compunerea şi derivarea lor; mai apoi le repetă între ei, şi, repetându-le, şi le încrustează în memorie. Alţii lucrează cu un stilet pe tabliţe cerate. Alţii trasează cu o mână pricepută, pe pergament, diverse figuri cu culori diferite. Alţii, aprinşi de un zel mai arzător, par ocupaţi cu materii mai serioase; discută între ei şi se străduie, prin raţionamentele şi artificiile lor să se învingă unii pe altii. Văd câţiva care sunt cufundaţi în calcule. Alţii, lovind o coardă atârnată pe un lemn, scot melodii variate. Alţii explică anumite figuri geometrice. Alţii fac sesizabile cu ajutorul anumitor instrumente cursul şi poziţia astrelor şi revoluţia cerurilor. Alţii tratează despre natura plantelor, alcătuirea oamenilor, proprietăţile şi virtuţile tuturor lucrurilor.

 

(Hugues de Saint-Victor, De vanitate mundi,  I, II, în "Patrologia Latina", ed. Migne, CLXXV, col. 709)

5. 3. Apariţia universităţilor

Sistemul unor studii itinerante, făcute în diferite centre, avea însă numeroase inconveniente, între care şi imposibilitatea controlului masei turbulente de goliarzi, astfel încât soluţia care se impune este crearea unor instituţii care să-i adune pe profesorii de diferite specialităţi la un loc, atrăgând şi studenţii care să se fixeze, urmându-le cursurile. Condiţii favorizante au fost oferite de dezvoltarea oraşelor, de organizarea lor autonomă, de generalizarea organizării corporatiste, care au permis apariţia primelor universităţi, pe la 1200, în marile centre urbane europene.

Fenomen urban, universitatea are o organizare specifică breslelor şi ghildelor existente în oraşe. Ea îi grupează pe profesori şi studenţi (uneori numai pe studenţi, ca la Bologna şi în universităţile ce i-au urmat modelul) cu scopul de a le apăra drepturile şi privilegiile în faţa străinilor (în general faţă de ceilalţi locuitori ai oraşului) sau a autorităţilor civile şi ecleziastice. În acelaşi timp însă, universitatea este o instituţie a bisericii, disciplina considerată cea mai importantă fiind teologia, iar scopul ei fiind de a forma clerici instruiţi, capabili la rândul lor să predea altor clerici în devenire. Papalitatea înţelege repede importanţa universităţilor, şi le sprijină împotriva autorităţilor civile (oraş sau regalitate), reuşind astfel să le controleze. În prima jumătate a secolului al XIII-lea, această încercare de control este ilustrată de privilegiile pe care le primesc în interiorul universităţilor dominicanii şi franciscanii, ordine călugăreşti nou înfiinţate pentru a supune mai bine oraşul influenţei bisericii şi papei.

 

 

Modelul regal de universitate

Frederic al II-lea şi Universitatea din Neapole

Frederic […] către toţi arhiepiscopii, episcopii, preoţii, conţii, baronii, judecătorii, executorii, balifii şi către toate autorităţile regatului. Noi trăim şi domnim prin mila Domnului şi de la El vin toate faptele bune făcute de noi: dorim ca în toate părţile regatului mulţi să devină înţelepţi şi învăţaţi, adăpându-se de la fântâna cunoaşterii, să slujească justiţia divină şi, desăvârşiţi prin studiu şi cercetare, să devină folositori prin administrarea dreptăţii şi a legilor cărora le cerem tuturor să se supună.

De aceea am hotărât ca în foarte plăcutul Neapole, să fie învăţate artele şi toate disciplinele, în aşa fel încât toţi cei însetaţi de cunoaştere să o găsească în regatul nostru, şi să nu fie nevoiţi să devină pelerini şi să cerşească pe pământuri străine în căutarea ei. Dorim să oferim pentru bunăstarea acelor supuşi ai noştri care, odată deveniţi învăţaţi vor căuta să se îmbogăţească, holurile tribunalelor, avere, ajutor şi înlesnirile prieteniei, deoarece însuşirea a ceea ce este bun nu poate fi sterilă şi va fi urmată de cinstire. Prin urmare, îi invităm pe toţi studenţii merituoşi şi îi încredinţăm că îi vom însărcina cu administrarea dreptăţii, din momentul în care vor fi în stare să o facă. Prin urmare, fiţi fericiţi şi pregătiţi pentru învăţăturile pe care studenţii le doresc.

Vă vom îngădui să trăiţi într-un loc în care totul este din abundenţă, în care casele sunt suficient de spaţioase, unde obiceiurile tuturor sunt prieteneşti şi unde fiecare om poate transporta pe mare sau pe pământ ceea ce este necesar vieţii omeneşti. Le oferim lor toate lucrurile folositoare, condiţii bune, vom căuta pentru ei profesori, le promitem bunuri şi le vom oferi premii celor care sunt demni de ele. Îi vom păstra sub supravegherea părinţilor lor, îi vom scuti de multe alte munci şi de necesitatea întreprinderii unor călătorii lungi, asemeni unor pelerinaje. Îi vom proteja de pericolele briganzilor care i-ar jefui de bunurile lor pe drumurile lungi. Printre profesorii pe care i-am numit la Universitate se găseşte şi Roffredo din Benevento, un judecător credincios, profesor de drept civil, un om de mare ştiinţă şi credinţă dovedită.

Poruncim prim urmare tuturor celor care guvernează provinciile să aducă aceste lucruri la cunoştiinţa tuturor, pretutindeni, şi să poruncească, sub ameninţarea persoanelor şi bunurilor, ca niciun student să nu îndrăznească să părăsească regatul pentru a studia şi ca nimeni să nu îndrăznească să predea în alte locuri ale regatului. Şi de asemenea, prin părinţii lor, să porunciţi tuturor studenţilor  care sunt în afara regatului să se întoarcă aici înainte de Sărbătoarea Sfântului Mihail.

Acestea sunt condiţiile pe care le oferim studenţilor. Mai întâi, că vor fi doctori şi profesori în fiecare Facultate. Îi asigurăm pe studenţi, de oriunde ar veni, că vor putea veni, sta şi întoarce fără niciun risc privind persoana sau bunurile lor. Le vor fi date cele mai bune case şi chiria va fi cel mult două uncii de aur. Toate casele vor fi închiriate pentru o plată de până în această sumă, plată stabilită prin evaluarea făcută de doi cetăţeni şi de doi studenţi. Se vor acorda împrumuturi studenţilor, pe baza nevoilor lor de către cei desemnaţi în acest scop, prin amanetarea cărţilor, care vor fi înapoiate după primirea garanţiei de la alţi studenţi. Studentul nu poate părăsi oraşul până nu-şi va plăti datoria. […] În procesele civile toţi vor apărea în faţa profesorilor lor. În ceea ce priveşte grânele, carnea, peştele, vinul, şi alte lucruri de care studenţii au nevoie, nu vom face nicio regulă de vreme ce provincia are toate aceste lucruri din abundenţă şi ele vor fi vândute studenţilor ca şi cetăţenilor. Chemăm studenţii la o asmenea însărcinare mare şi vrednică de laudă, şi făgăduim să respectăm aceste condiţii, să cinstim persoanele voastre şi să poruncim ca ele să fie cinstite de toţi şi peste tot.

Syracusa, 5 iunie 1224.

 

 

Privilegiul de întemeiere a Universitǎţii din Cracovia, dat de regele Poloniei, Cazimir al IIl-lea cel Mare[1]

1364 12 mai Cracovia

Noi, Cazimir, din mila lui Dumnezeu rege al Poloniei, … dorind fierbinte, aşa cum e datoria noastră, să crească ceea ce e folositor, … clerului şi supuşilor majestăţii-noastre, am hotǎrât ca în oraşul nostru Cracovia sǎ atribuim şi sǎ stabilim un loc pe care sǎ se ridice o şcoalǎ generalǎ şi în viitor, pe veşnicie, vrem ca sǎ-i garantǎm existenţa prin aceastǎ diplomǎ a noastrǎ. Fie ca în acest oraş, Cracovia, sǎ meargǎ liberi şi fǎră primejdii toţi locuitorii, nu numai din regatul nostru sau din ţările vecine, ci şi din alte diferite pǎrţi ale lumii, toţi cei care nǎzuiesc sǎ dobândeascǎ slǎvitul mǎrgǎritar al ştiinţei.

Înainte de orice, toţi cei care vin la Universitate sau se întorc, în toate şi în fiecare dintre locurile de trecere sau podurile din oraşe sau în locurile de pază rânduite în regatul nostru, nu trebuie sǎ plǎteascǎ taxe, vǎmi sau dǎri, ci pot trece liberi şi fără piedici, cu lucrurile, caii, cărţile, îmbrăcămintea, aşternutul, banii şi obiectele pentru folosinţă personală. Noi întemeiem şcoală pentru învăţarea dreptului canonic şi public, a ştiinţelor liberale şi medicinei şi dăm locuinţe bune … doctorilor, magiştrilor, studenţilor, copiştilor, negustorilor de manuscrise… Dorim, de asemenea[2], ca studenţii să aibă propriul lor rector care să-i judece în ceea ce priveşte problemele publice[3] şi să aibă jurisdicţie asupra tuturor celor care sosesc pentru a învăţa la Cracovia. Astfel, toţi aceştia sunt obligaţi să depună jurământ pomenitului rector şi să-l asculte. Nimeni să nu îndrăznească, ca în pomenitele probleme publice să convoace într-un tribunal bisericesc sau lumesc pe doctori, magiştrii, studenţi sau vânzatori de manuscrise. De sentinţa rectorului nimeni nu se poate plânge… Şi dacă se va întâmpla ca vreuna din pomenitele persoane va fi prinsă pentru furt, adulter, deyordini, omor sau pentru alte crime mari, aceste pricini rectorul nu le va cerceta, ci clericii vor fi trimişi la tribunalul episcopului[4] iar laicii aparţin tribunalului nostru. Numiţilor studenţi le desemnăm în oraşul Cracovia pe un evreu care să posede destui bani şi să-l slujească în schimbul zălogului cuvenit şi care, pentru serviciile sale, nu va cere, pe lună, mai mult de un groş pentru o grivnă[5].

Doctorii şi magiştrii, pentru catedrele plǎtite, trebuie sǎ fie aleşi de studenţi... Niciun doctor sau magistru nu poate fi ales rector. Studentul care este rector, nu poate, în acea vreme cât e rector, să fie primit la niciun examen, la nicio materie…

S-a dat la Cracovia în ziua sărbătorii Sfintei Treimi, în ziua a 12-a a lunii mai, anul 1364.

(Radu Manolescu (coordonator), Oraşul medieval. Culegere de texte, Bucureşti, 1976, p. 293-294)

 

 

 

 

Scrisoare a senioriei florentine adresată umanistului bizantin Manuel Chrysoloras[6] pentru a preda la Universitatea din Florenţa

 

1396 martie 28, Florenţa

Părinţii noştri au avut întotdeauna cea mai mare veneraţie pentru erudiţie şi pentru ştiinţă. În ceea ce ne priveşte, fie spus fără părtinire, noi socotim că grecii au avut întotdeauna un câştig de ştiinţă făcând apel la scrierile latine ca şi latinii în urma apelului la scrierile greceşti. Mânaţi de această convingere şi dorind să dăm posibilitatea tinerilor noştri să se adape la ambele izvoare şi să unească ştiinţa greacă cu cea latină pentru a avea o cultură mai bogată, noi am hotărât să chemăm un învăţat, bun cunoscător al celor două limbi, ce poate să-i înveţe limba greacă pe concetăţenii noştri, dând astfel înfloritului studium al oraşului Florenţa preţul unui nou adaos şi strălucirea unei noi glorii.

Informaţi despre priceperea ta şi despre valoarea ta morală, prin relatarea unuia dintre concetăţenii noştri şi în speranţa că te vei arăta aşa cum ai fost descris şi vei voi şi vei putea şi vei accepta această sarcină, noi am hotărât, în mod solemn, să te alegem pentru a preda în oraşul nostru, timp de 10 ani, gramatica şi literele greceşti, cu un salariu de 100 de florini ce îţi vor fi predaţi în toţi anii, din 6 în 6 luni, după cum conţine, mai pe larg, actului alegerii tale. Pentru acest salariu trebuie să vii aici să locuieşti şi, odată terminat angajamentul tău, vei pleca dacă vei voi, aceasta pe riscurile şi cheltuielile tale; timp de 10 ani tu trebuie să predai gramatica şi literele greceşti tuturor celor care vor dori să înveţe, fără nicio plată. Tu vei putea totuşi primi de la cei care vor voi tot ceea ce le va plăcea ca să îţi dea, fără ca, pentru această plată în plus, să ţi se oprească ceva din salariul tău. Maestre eminent, vino deci cât mai repede posibil, vino să găseşti aici profit şi glorie, nu-ţi face nicio grijă că îţi părăseşti patria ta, noi avem adânca speranţă că vei avea bucuria să găseşti o alta printre noi.

(Radu Manolescu (coordonator), Oraşul medieval. Culegere de texte, Bucureşti, 1976, p. 294-295)

5. 4. Organizarea universităţii

Comunitate a profesorilor şi a studenţilor, bazată pe predare şi învăţare, beneficiind de privilegii de imunitate, universitatea se bucură de o autonomie semnificativă. Fiecare îşi fixează propriul program de studii, condiţiile de acces la învăţământ, condiţiile desfăşurării examenelor. În general, profesorii şi mai ales studenţii au privilegiul de a nu fi judecaţi de justiţia civilă, ci de cea a episcopului, căruia universitatea, ca moştenitoare a şcolii episcopale, îi rămâne subordonată.

Ca să-şi impună punctul de vedere în faţa autorităţilor, laice sau religioase, comunitatea universitară poate apela la grevă, suspendând cursurile şi privând astfel oraşul de avantajele materiale şi de prestigiul pe care prezenţa unei populaţii numeroase de studenţi şi profesori le aducea. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, la Paris, unde, în 1229, profesorii şi studentii au părăsit oraşul pentru doi ani, până la acceptarea de către regele Ludovic al IX-lea a revendicărilor lor. În cazul conflictelor interne se poate ajunge la secesiune, profesorii şi studenţii nemulţumiţi plecând din oraş şi întemeind un nou centru universitar. Acesta a fost cazul Universităţii din Leipzig, fondată la începutul secolului al XV-lea de profesorii şi studenţii germani care au părăsit Praga în urma conflictului cu Ian Hus şi susţinătorii acestuia.

Profesorii sunt plătiţi fie de studenţii lor, fie primesc o funcţie bisericească prin care li se asigură subzistenţa, fără însă în general să se achite de obligaţiile legate de aceasta, atribuţia lor fiind aceea de a preda. Esenţial este faptul că aceşti profesori, deţinători ai "autorizaţiei de a preda" (licentia docendi), pot fi consideraţi un nou tip de oameni de cultură, intelectuali care îşi câştigă existenţa de pe urma cunoştinţelor lor, împărtăşite celorlalţi. În acest sens, ei pot fi asimilaţi celorlalţi meşteşugari ai oraşului, întrucât practică o meserie de pe urma căreia trăiesc, spre deosebire de oamenii instruiţi ai primelor secole ale evului mediu, care aveau de obicei o altă sursă de venituri (erau preoţi sau călugări).

Studenţii îşi suportă singuri cheltuielile sau încearcă să găsească burse, protectori bogaţi, ocupaţii care să le permită să se întreţină. În sprijinul studenţilor săraci au fost înfiinţate aşa numitele "colegii", unde iniţial primeau cazare şi masă, dar care apoi s-au transformat în adevărate instituţii de învăţământ. Cel mai cunoscut este colegiul întemeiat de Robert de Sorbon la Paris, în secolul al XIII-lea, de la care şi-a luat numele cea mai celebră universitate pariziană, Sorbona.

În cadrul universităţii, învăţământul se făcea în patru facultăţi (ansambluri de magiştri şi studenţi care aparţineau aceleiaşi discipline de studiu). Prima dintre ele, care asigura după absolvire accesul în celelalte, "superioare", era facultatea de arte, numită aşa deoarece aici se studiau cele şapte arte liberale, considerate introducerea necesară în orice ştiinţă. Studiile se terminau printr-un examen care conferea gradul de bacalaureat. Se putea opta apoi pentru una din cele trei facultăţi superioare: drept civil sau bisericesc (facultăţile cele mai vestite erau la Bologna şi Oxford); medicină (Salerno şi Montpellier); teologie, considerată cea mai importantă, cu centrul cel mai prestigios la Paris-Sorbona. După absolvirea studiilor acestor din urmă facultăţi, în urma unui examen public, se primea autorizaţia de a preda, licentia docendi (de unde numele actual de licenţă).

5.5. Desfăşurarea procesului de învăţământ

Învăţământul se făcea prin predarea de către magiştri a lecţiilor, constând în comentarii ale textelor unor autorităţi în materie (Biblia, Hipocrate, Aristotel etc), întrebări, dispute. Acestea aveau caracter public şi îi familiarizau pe studenţi cu tehnici ale muncii intelectuale.

Scolastica, dezvoltată între secolele XII şi XVI, este o metodă de studiu care presupune analiza limbajului, pentru a se putea folosi termeni adecvaţi; de asemenea, impune cunoaşterea dialecticii, adică a legilor demonstraţiei, pentru a putea convinge auditoriul sau oponenţii. Scolastica se bazează pe cunoaşterea şi respectarea textelor autorităţilor recunoscute, ceea ce poate conduce la pericolul de a cădea în servilism. Pe de altă parte însă, ea face apel la raţiune, transformând astfel şi teologia într-o ştiinţă, ale cărei adevăruri pot fi demonstrate. Instrument util de studiu în secolele
XII-XIII, scolastica a evoluat spre dispute sterile, din ce în ce mai specializate şi desprinse de realitate, ceea ce a condus la condamnarea ei de către umanişti şi partizanii libertăţii de gândire.

Pentru a învăţa, studenţii aveau nevoie de cărţi, ceea ce a determinat înmulţirea atelierelor de copiere a manuscriselor şi căutarea unor soluţii de mai rapidă reproducere a acestora, într-un număr din ce în ce mai mare şi la preţuri mai scăzute. Răspândirea hîrtiei în Europa, cu deosebire din secolul al XIII-lea, este legată şi de cererea de cărţi de specialitate. La jumătatea secolului al XV-lea, această nevoie de cărţi pentru mediul universitar şi urban a condus la inventarea tiparului.

 

5. 6. Literatura

Specific literaturii de la începutul acestei perioade este răspândirea creaţiilor în limbile vernaculare, chiar dacă latina se menţine ca limbă a creaţiei artistice şi ştiinţifice. Modelul este într-un anumit sens oferit de literatura franceză, deoarece aceasta se cristaliza în cel mai întins şi mai populat regat al Occidentului, cu o puternică influenţă politică dar şi economică asupra zonelor învecinate (franceza este acum limba internaţională a negustorilor). De la sfârşitul secolului al XI-lea datează cel mai vechi text al Cântecului lui Roland, aparţinând genului cântecelor de gestă (chansons de geste). Acestea sunt poeme epice răspândite în general între secolele XI-XIV, care au ca scop afirmarea valorilor războinice prin intermediul unor naraţiuni legendare ce pornesc uneori de la eroi care au avut o existenţă reală. Cu o posibilă geneză orală, ele erau cântate de jongleri ce se serveau şi de un acompaniament instrumental. Cântecele de gestă (însemnând, se pare, în secolul al XII-lea cântece despre o familie) erau grupate în cicluri, între care cele mai cunoscute, în afara deja pomenitului Cântec al lui Roland, sunt cele având în centru personaje precum Guillaume d'Orange (duce al Acvitaniei în timpul lui Carol cel Mare), Garin de Morglane (presupusul bunic al lui Guillaume), Carol cel Mare şi membri ai familiei sale (ciclul Doon de Mayence), Raoul de Cambrai. În afara spaţiului francez, poeme epice cu o mare răspândire sunt în Spania Cântecul Cidului, dedicat lui Rodrigo Diaz, erou al Reconquistei şi în spaţiul german Cântecul Nibelungilor, care cristalizează către 1200 vechi legende şi motive nordice. Saga este poemul epic tipic islandez, fixat în scris din secolul al XII-lea şi cuprinzând transfigurări literare ale evenimentelor din epoca vikingă, inclusiv descoperirea Americii către anul 1000.

Tot către sfârştul secolului al XI-lea apărea în zonele sudice ale Franţei actuale, unde se vorbea langue d'oc, dialect diferit de cel din jurul Parisului, o creaţie lirică originală: poezia trubadurilor. Geneza acesteia este pusă în legătură cu caracterul mai evoluat al societăţii provensale, unde rafinamentul de la curtea marilor seniori conduce la apariţia curtoaziei, set de valori şi de comportamente pe care membrii aristocraţiei trebuiau să le respecte. Pentru prima oară femeia este pusă în centrul unui gen literar care nu mai exaltă în primul rând virtuţile războinice. Trubadurii cântă despre fin amour, dragostea delicată pe care un tânăr cavaler o nutreşte pentru o doamnă superioară din punct de vedere social şi deja căsătorită. În condiţiile în care principiul primogeniturii înlătura de la moştenire fraţii mai mici, erau mulţi tineri cavaleri pentru care singura posibilitate de a-şi întemeia o familie era căsătoria cu o moştenitoare bogată. Pentru a se afirma în societate şi a-şi spori astfel şansele nu era nevoie însă numai de pricepere războinică, precum înainte, ci şi de maniere elegante, ce puteau fi deprinse prin această servire a doamnei care constituia obiectul dragostei curteneşti. Trubadurii s-au recrutat din toate straturile societăţii, fiind mari seniori, precum Guillaume al IX-lea, comite de Poitiers şi duce de Acvitania, considerat primul reprezentant al genului, Jaufre Rudel, prinţ de Blaye sau Contesa de Die, dar şi oameni de origine modestă, precum Cercamon sau Bernand de Ventadour (probabil cel mai talentat dintre trubaduri).

Noul gen literar a fost adoptat şi în nordul Franţei, acolo unde se vorbea langue d'oïl, dialectul de la baza francezei literare, precum şi la curtea anglo-normandă, şi a fost ilustrat de truveri. Cântând la rândul lor dragostea, dar şi eroismul, truverii fac loc în poemele lor şi sentimentului naturii sau satirei. Printre cei mai cunoscuţi truveri se numără Marie de France, autoarea unor naraţiuni lirice numite lais, Peire Vidal, regele Richard Inimă de Leu, Rutebeuf (considerat precursor al lui Villon).

Influenţa liricii de curte s-a făcut simţită şi în spaţiul german, unde a fost promovată de minnesängeri, între care cei mai cunoscuţi sunt Walter von der Vogelweide, Heinrich von Morungen, Reinmar von Hagenau. În Italia, trubaduri italieni precum Guido Guinizelli sau Guido Cavalcanti au promovat un aşa numit "dulcele stil nou" (il dolce stil nuovo) care a permis afirmarea lirică ulterioară a lui Dante (care îl consideră pe Guinizelli maestrul său) sau Petrarca. Poezia trubadurilor a fost ilustrată şi în limba portugheză, pe atunci dialectul literar al Peninsulei Iberice, inclusiv de capete încoronate precum Alfonso al X-lea (1221-1284), regele Castiliei şi Leonului sau Denis (1261-1325), regele Portugaliei.

Inspirat din aceleaşi valori  precum lirica de curte,în secolul al XII-lea apărea, de această dată în nordul Franţei, romanul cavaleresc. La geneza lui pare să fi contribuit lirica provensală, mai ales că genul începe să se afirme în timpul lui Alienor d'Acvitania, nepoata primului trubadur şi soţia regelui Ludovic al VII-lea, care pare să fi adus cu sine tradiţiile literare din Midi. Numele noului gen provine din romanz, ceea ce arată că la origine desemna faptul că era scris în limba vorbită iar nu în latină. Apariţia sa fusese precedată de lucrări cu teme inspirate din legendele antice referitoare la Alexandru cel Mare, Theba, Troia sau Eneea. Inovaţia majoră este îmbinarea dintre dragostea delicată cântată de trubaduri şi isprăvile eroice, puse tocmai în slujba acestei iubiri. În romanul cavaleresc dragostea poate fi tot una adulteră, ca în lirica de curte, precum cea dintre Tristan şi Isolda sau Lancelot şi regina Guinevra. Se afirmă însă tot mai mult iubirea împlinită prin căsătorie, care încununează aventurile eroului şi îi conferă acestuia înrădăcinarea socială dorită. În acest fel şi romanul cavaleresc prezintă proiecţiile ideale ale tinerilor lipsiţi de avere proprie care speră ca la capătul diferitelor fapte de eroism să fie recompensaţi prin căsătoria cu o moştenitoare bogată. Inspiraţia autorilor face apel la teme şi personaje din folclorul celtic, şi în primul rând la regele Arthur şi tovarăşii săi de luptă împotriva invadatorilor anglo-saxoni. De asemenea erau prezente elemente miraculoase, precum păduri fermecate, populate de zâne, pitici şi uriaşi, obiecte vrăjite, castele ale întâmplărilor ciudate.

Întemeietorul genului este Chrétien de Troyes (cca 1135-1185), un cleric de la curtea Mariei de Champagne, fiica lui Alienor de Acvitania. În romanele sale (Erec şi Enide, Cligés, Yvain sau cavalerul cu leul, Lancelot sau cavalerul cu cotiga, Perceval sau Povestea Graalului) iubirea desăvârşită a cavalerului pentru doamna sa îl îndeamnă pe acesta să caute perfecţiunea, prin afirmarea sa în lupte şi printr-un comportament conform codului onoarei cavalereşti. Scrise iniţial în versuri, aceste opere încep din secolul al XIII-lea să fie prelucrate în proză, şi să-şi diversifice temele şi personajele. Ele au cunoscut un succes constant în literatura europeană, cunoscându-se versiuni sau creaţii originale realizate în Germania, Italia, Anglia sau Peninsula Iberică. Ele urmau să stea la baza romanului modern, şi aveau să primească o lovitură serioasă de-abia în secolul al XVII-lea, prin Don Quijote al lui Cervantes, parodie dar şi ultim omagiu adus unor idealuri revolute.

 

 

Codul comportamentului cavaleresc în Romanele Mesei Rotunde (sec. XIII)

 

Cei dintâi cavaleri nu au fost cavaleri din pricina obârşiei, căci toţi ne tragem din acelaşi tată şi aceeaşi mamă. Dar când Pizma şi Nesaţiul au început să crească în lume, atunci cei slabi rânduiră mai presus de ei nişte apărători, care să menţină dreptatea şi să-i ocrotească.

Şi se dădu menirea aceasta celor voinici, celor puternici, celor chipeşi, leali, cutezători, viteji. Şi nimenea, pe vremea aceea, n-ar fi fost atât de îndrăzneţ încât să încalece pe cal înainte de a fi intrat în rândurile cavalerilor. Dar investitura de cavaler nu era dată aşa, ca un hatâr. Li se cerea să fie buni cu toată lumea, în afară de ticăloşi, milostivi faţă de cei bolnavi, gata să-i apere pe cei nevoiaşi şi să-i dea în vileag pe tâlhari şi pe ucigaşi, buni judecători, fără ură şi fără părtinire.

 

(Romanele Mesei Rotunde în prelucrarea modernă a lui Jacques Boulenger, Editura Univers, Bucureşti, 1976, p. 29)

Treptat aveau să se afirme noi genuri literare, mai ales în legătură cu noul spaţiu social şi cultural reprezentat de oraş. Influenţată de literatura cavalerească dar şi de creaţia folclorică, literatura urbană promovează însă idealuri de alt tip, în legătură cu mentalităţile şi aşteptările noii clase. Inspiraţia mai realistă se întâlneşte cu un umor frust, adesea coroziv, îmbrăcând adeseori forma ironiei sau a satirei.

Fabliaux, povestirile în versuri, reprezintă unul din genurile preferate în mediul urban. Elementele caracteristice erau spiritul antinobiliar, anticlerical şi antifeminin, demonstrând astfel o reacţie la modelul ideal al literaturii curteneşti.

O altă creaţie specific urbană este Roman de Renart (Romanul lui Renard, Romanul vulpoiului), epopee eroi-comică în versuri, parodie a cântecelor de gestă şi a romanelor cavalereşti. Renart vulpoiul încalcă toate preceptele codului feudal, iar celelalte personaje ale epopeii travestesc în forma animală, satirizându-le fără milă, personajele tipice ale înaltei societăţi a epocii (seniorul, clericul, doamna) sau ale lumii rurale.

Tot în spaţiul urban, de această dată italian, se cristalizează genul literar al nuvelei, scurtă povestire în proză, scrisă în limba vorbită. Spre sfârşitul secolului al XIII-lea apărea la Florenţa culegerea anonimă Novellino, iar la mijlocul secolului al XIV-lea Boccacio realiza prin Decameronul o culme a genului.

Această literatură orăşenească oferă bazele dezvoltării ulterioare a umanismului şi Renaşterii, fenomene urbane prin excelenţă, care proslăvesc demnitatea şi libertatea omului, care în interpretarea lor apare însă aproape exclusiv ca un locuitor al oraşului.

O creaţie de un tip deosebit este Le roman de la Rose, Romanul Trandafirului, a cărui primă parte a fost scrisă în prima jumătate a secolului al XIII-lea de către Guillaume de Lorris, iar continuarea, în 1275, de Jean de Meung. Prima parte reprezintă o alegorie, care sub forma căutării trandafirului oferă o sinteză didactică a ideologiei dragostei curteneşti. Continuarea realizată de Jean de Meung are un cu totul alt stil, opoziţia faţă de idealul nobiliar îmbrăcând forma misoginismului, iar aspectul literar fiind cel al unei enciclopedii a cunoştiinţelor epocii.

Secolul al XIV-lea este martorul unei extraordinare diversificări a creaţiei literare în limbile vernaculare europene. În Anglia, Geoffrey Chaucer (1340-1400) topeşte influenţele italiene şi franceze în prima realizare deosebită a literaturii în limba engleză, Povestirile din Canterburry. Tehnica este a povestirii în ramă, de sorginte orientală, popularizată mai ales de Boccacio; spre deosebire însă de nuvelele italiene, povestirile lui Chaucer sunt în versuri. Valoarea lor constă în observaţia realistă şi arta surprinderii elementelor definitorii ale societăţii engleze a epocii.

5. 7. Filosofia

Filosofia continuă să fie marcată de teologie, în slujba căreia este pusă, conform principiului "credo ut intelligam", „cred ca să înţeleg”. Scolastica, bazată pe studiul autorităţilor în materie, rămâne metoda privilegiată de analiză, chiar dacă încep să apară şi adepţi ai promovării experimentelor personale, precum Roger Bacon (+1292).

Secolele XII-XIII sunt marcate de redescoperirea, prin traduceri arabe, datorate în principal lui Averroes, a majorităţii operelor lui Aristotel, din care evul mediu occidental cunoscuse direct destul de puţine. Aceasta a permis realizarea unui sistem filosofic coerent, bazat pe opera Stagiritului, alături de platonismul dominant până atunci. Sinteza aristoteliciană, esenţială pentru gândirea medievală occidentală, a fost realizată de călugări din ordinele cerşetoare, mai ales dominicani. Albert cel Mare (1206-1280) regândeşte revelaţia creştină cu ajutorul conceptelor filosofie aristoteliciene, iar elevul său, Thomas d'Aquino (1225-1274), dornic să concilieze înţelepciunea creştină şi gândirea antică, realizează primul comentariu important din occidentul latin asupra operei Stagiritului. El este şi primul gânditor creştin care reuşeşte să realizeze un sistem filosofic coerent, integrând moştenirea aristoteliciană. Pe de altă parte, Toma d'Aquino încearcă să fundamenteze ştiinţific teologia, şi prin grandioasa sa sinteză Summa theologica influenţează până în ziua de astăzi creştinismul apusean.

Operele lui Aristotel au fost primite cu rezerve, chiar cu împotriviri de biserica oficială, care le-a condamnat în repetate rânduri în secolul
al XIII-lea, dar fără succes. Filosofia de inspiraţie aristoteliciană rămâne dominantă pe parcursul întregului ev mediu occidental.

O altă controversă care a marcat gândirea filosofică a evului mediu european a fost aşa numita "ceartă a universaliilor". Oponenţii au fost reprezentanţii a două curente filosofice opuse, partizani fie ai gândirii lui Platon, fie inspiraţi de Aristotel. Realiştii, de nuanţă platoniciană, afirmau că noţiunile generale, "universaliile", au o existenţă spirituală de sine stătătoare, anterioară lucrurilor individuale, concrete. Universalia sunt res, universaliile sunt lucruri reale, era afirmaţia centrală a acestui curent filosofic idealist. Nominaliştii, mai apropiaţi de o poziţie materialistă, susţineau că existenţă reală nu au decât lucrurile individuale, iar noţiunile generale şi abstracte nu sunt decât nume, existente doar în mintea noastră (universalia sunt nomina). Printre cei mai de seamă apărători ai poziţiilor realismului filosofic s-au numărat Anselm din Canterbury (1033-1109), considerat de unii autori ca părintele scolasticii, şi Thomas d'Aquino. Cei mai cunoscuţi nominalişti au fost Pierre Abélard (1079-1142), Duns Scot (1266-1308), William Occam (1300-1349). Mai ales acesta din urmă a favorizat, prin discipolii săi, progresul ştiinţelor naturale, care se preocupau de studierea concretului, în pofida dezbaterilor sterile.

La capătul unei îndelungate evoluţii, marcată de dezbaterile interne, de redescoperirea aristotelismului şi de influenţele gânditorilor arabi şi evrei, filosofia îşi recăpăta autonomia faţă de teologie şi de religie, redevenind o ramură de gândire de sine stătătoare.

5.8. Istoriografia

 

În scrierea istoriei se continuă unele din tendinţele anterioare, precum redactarea în latină a unor cronici universale, dar încep să apară şi fenomene noi, cum ar fi scrierea unor lucrări monografice dedicate doar unor evenimente (cum ar fi cruciadele) sau personalităţi (biografii regale). Alt element de noutate este apelul la limbile vernaculare, care permit accesul mai larg al publicului la lucrările istorice, dar în acelaşi timp le limitează spaţial circulaţia şi influenţa la zonele în care limbile respective sunt înţelese. Schimbări apar şi în ceea ce-i priveşte pe autori, căci dacă în primele secole medievale aceştia erau cu precădere clerici, acum există din ce în ce mai mulţi laici ştiutori de carte care realizează opere istorice, marcând astfel o treptată dar constantă diminuare a influenţei concepţiei teologice.

Un gen rămas foarte răspândit în epocă este cel al cronicii monastice, şi de asemenea, numeroase sunt cronicile realizate în centrele episcopale, unde se poate utiliza la redactarea lor un bogat material de arhivă.

Dintre cronicile universale, merită menţionată lucrarea episcopului Otto din Freising (1112-1158), unchiul împăratului Frederic I, Cronica sau despre cele două cetăţi, în care încearcă o istorie a omenirii marcată de concepţia lui Augustin.

Genul monografic este la rândul său reprezentat de Otto, cu istoria dedicată faptelor nepotului său, Frederic, Gesta Friderici imperatoris. O istorii deosebit de influentă, care tratează de manieră monografică faptele unei personalităţi, a realizat Suger (1081-1151) cu Vita Ludovici Grossi, sursă de prim rang în reconstituirea procesului centralizării statale din Franţa. În aceeaşi tradiţie se înscrie lucrarea lui Jean de Joinville
(1224-1327), Viaţa Sfântului Ludovic, cuprinzând perioada domniei lui Ludovic al IX-lea, şi redactată în limba franceză.

Alte lucrări cu caracter monografic au fost ocazionate de cruciade, dintre care se remarcă Istoria celor întâmplate dincolo de mare, scrisă de Guillaume, arhiepiscop de Tyr (1130-1184), anonima Cronică a primei cruciade sau istoria lui Guibert de Nogent, scrisă pe la 1104, Gesta Dei per Francos (Faptele lui Dumnezeu săvârşite prin franci). Foarte interesante pentru oglindirea diferenţelor deja pronunţate dintre apus şi Răsărit sunt lucrările dedicate celei de-a patra cruciade şi cuceririi Constantinopolului de către latini, scrise în franceză de Geoffroy de Villehardouin (1150-1218), Istoria cuceririi Constantinopolului şi de Robert de Clari, Cucerirea Constantinopolului.

Afirmarea statelor centralizate şi declinul imperiului universal conduc spre constituirea istoriografiilor naţionale, preocupate în primul rând de evenimentele desfăşurate în cuprinsul propriului regat, şi doar în plan secundar de evenimentele internaţionale. Cele mai cunoscute exemple sunt din spaţiul francez, unde la abaţia regală de la Saint Denis, loc de memorie extrem de semnificativ pentru monarhie, se redactează din secolul
al XIV-lea Marile cronici ale Franţei. Tot din Franţa ne-au parvenit Memoriile lui Philippe de Commines (secolul al XV-lea), vastă frescă a unei istorii trăită şi interpretată personal.

5. 9. Hagiografia

Înrudită cu istoria prin intenţia de a scrie despre personaje cu o existenţă reală, hagiografia se deosebeşte fundamental de aceasta prin scopul afirmat şi prin mijloacele folosite, esenţială nefiind redarea adevărului, ci edificarea în sens creştin a cititorilor. Evul mediu central şi târziu reprezintă perioade de glorie a genului hagiografic, al cărui succes e asigurat pe de o parte de puterea şi influenţa bisericii oficiale, dar şi de creşterea progresivă a pietăţii populare.

În secolul al XII-lea, printre autorii de opere hagiografice se numără şi Bernard de Clairvaux, care a jucat un rol atât de important în promovarea, prin scrierile sale, a cultului dedicat Fecioarei Maria. În secolul al XIII-lea, apariţia călugărilor cerşetori dă un nou impuls hagiografiei, prin redactarea de vitae dedicate personalităţilor fondatoare. Astfel, Thomas de Celano redacta foarte citita în epocă Viaţă a Sfântului Francisc, iar pe la 1232 deja circula Legenda prima despre sfântul Antonie din Padova. Personalităţile din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea au făcut de asemenea obiectul unor vitae, precum Thomas d'Aquino sau Caterina din Siena. Pe la 1260 apărea Legenda aurea, o vastă culegere de vieţi de sfinţi realizată de Jacoppo da Varazzo, lucrare destinată unui succes constant în veacurile următoare. În secolul al XV-lea, nume cunoscute s-au implicat în redactarea de vieţi de sfinţi şi literatură religioasă, precum Philippe de Mézières, consilier al lui Carol al V-lea al Franţei, sau Thomas a Kempis, autor al celei mai frecvent traduse şi apoi tipărite cărţi după Biblie: De imitatione Christi (Imitarea lui Christos), realizată pe la 1416-1420.

5. 10. Teatrul

La originea teatrului medieval au stat probabil mai multe tradiţii, dintre care cele mai importante sunt cea populară, a spectacolelor moştenitoare ale mimilor antici sau ale reprezentaţiilor legate de ritualurile precreştine, şi cea a dramei liturgice. Apărută în perioada carolingiană ca o reacţie la crescânda neînţelegere a textului latinesc de masa credincioşilor, drama liturgică se dezvoltă în continuare, ilustrând prin fragmente dialogate şi interpretate, intercalate în slujba religioasă, părţi ale istoriei sacre. Chiar arhitectura bisericilor se modifică pentru a permite aceste reprezentaţii care în secolul al XIII-lea par să fi evoluat chiar într-un sens mai laic, generând reacţiile negative ale papilor şi episcopilor. Foarte importantă în desfăşurarea spectacolelor era muzica, de sorginte gregoriană, dar care treptat evoluează în direcţia valorificării filonului popular. Hildegard von Bingen (1098-1179), călugăriţă germană, reprezintă un moment de răscruce în evoluţia dramei liturgice, piesele muzicale compuse de contribuind la autonomizarea muzicii în raport cu reprezentaţia dramatică.

De pe la sfârşitul secolului al XII-lea apăreau deja piese scrise în limbile vernaculare, dintre care de deosebit succes par să se fi bucurat Autos de los Reyes Magos (Piesa despre regii magi) în Spania şi Mystère d'Adam (Misterul lui Adam) în Franţa. Acestea s-au dezvoltat probabil nu direct din drama liturgică latină, ci pe baza predicilor clericilor, devenite la rândul lor din ce în ce mai dramatizate, pentru a atrage atenţia credincioşilor.

Misterele reprezintă genul dominant al teatrului medieval, fiind realizate pornind de la scene biblice, dezvoltate însă prin adăugarea de cântece, dansuri şi efecte speciale. Acestea erau interpretate de asociaţii de cetăţeni "confrerii", de regulă din clasa de mijloc, toate rolurile, inclusiv cele feminine, fiind jucate de bărbaţi. Reprezentaţiile misterelor au avut epoca de aur în secolele XIV-XV, ulterior, şi datorită intedicţiilor autorităţilor, acestea decăzând treptat.

În afara reprezentaţiilor cu subiect religios au continuat să existe spectacole populare de tradiţie imemorială, precum dansurile cu măşti, dansurile săbiilor, parade costumate, asociate de regulă cu marile sărbători ale ciclului creştin, Crăciunul şi Paştele.

Tot tradiţiei populare îi aparţin farsele, uneori legate de tradiţia carnavalului, ca Fastnachtspiell din spaţiul german, afirmate mai ales în secolul al XV-lea. Farsele, prin umorul lor adeseori coroziv şi prin satira muşcătoare la adresa tarelor sociale stau la originea comediei de mai târziu, după cum o demonstrează Farsa jupânului Pathelin (cca. 1464), care poate fi reprezentată şi astăzi fără a-şi fi pierdut prospeţimea.

5. 11. Arhitectura şi artele plastice

 

La Saint Denis, în Île-de-France, în construcţia realizată sub coordonarea abatelui Suger, pe la 1137-1144 se afirmau elementele unui nou stil arhitectural, căruia renaşcentiştii aveau să-i dea numele de gotic. Elementul esenţial este bolta în cruce de ogive, compusă din două arcuri încrucişate pe diagonală, care permite realizarea unor edificii mult mai încăpătoare şi mai înalte decât cele romanice. Avântul pe înălţime era sprijinit de stâlpi şi pilaştri masivi, iar zidurile exterioare îşi sporeau rezistenţa prin contraforturi. Zidurile sunt străpunse de numeroase ferestre, acoperite cu vitralii multicolore, ceea ce conferă edificiilor gotice o luminozitate inexistentă până atunci.

Construcţia gotică prin excelenţă este biserica catedrală, ridicată prin efortul episcopilor şi al comunităţilor urbane pe perioade foarte îndelungate de timp, uneori chiar de secole. Printre cele mai desăvârşite realizări se numără catedralele din Chartres, Reims, Amiens, Bourges, Paris, Köln, Westminster, Toledo. Italia acceptă mai puţin arhitectura gotică, rămânând credincioasă tavanelor în şarpantă de tradiţie antic-târzie şi bisericilor tip sală. Doar în partea nordică, la Milano, Veneţia, parţial la Florenţa se constată adaptări ale programului arhitectural gotic.

 

Criticarea artei gotice de către Bernard de Clairvaux[7]

 

Ce să mai vorbim de înălţimea exagerată a capelelor voastre, de lungimea lor nemăsurată, de lăţimea excesivă, de decoraţia somptuoasă şi de imaginile de aici care stârnesc curiozitatea şi, ca atare, atrag atenţia credincioşilor asupra lor şi împiedică reculegerea, amintind pe undeva de ritualurile evreilor - pentru că vreau să cred că totul a fost făcut spre slava Domnului - , dar mă voi mulţumi, pentru că vorbesc cu nişte călugări ca şi mine, să le spun ceea ce un păgân le-a spus odată unor păgâni ca şi el. La ce bun, pontife, zicea el, tot aurul acesta în sanctuar? La ce bun, o să vă spun şi eu, schimbând numai versul, nu şi gândul poetului, la ce bun, la nişte oameni sărmani ca voi[8], dacă sunteţi într-adevăr sărmani, tot aurul acesta care străluceşte în sanctuare? Înfăţişaţi statuia unui sfânt sau a unei sfinte şi vă închipuiţi că este cu atât mai sfântă cu cât e mai bogat colorată. Atunci lumea o să se înghesuie ca s-o sărute şi, în acelaşi timp, se va grăbi să facă şi o danie; dar tot prinosul se aduce mai degrabă frumuseţii obiectului decât sfinţeniei sale. În biserici sunt atârnate, de asemenea, mai curând un fel de roţi decât cununi, încărcate de mărgele, înconjurate de candele bătute în pietre scumpe, mai strălucitoare decât lumina candelelor. În chip de candelabre vezi adevăraţi copaci de aramă, lucraţi cu o artă desăvârşită, care uluiesc la fel de tare prin strălucirea cristalelor ca şi prin aceea a lumânărilor care îi potopesc. O! deşertăciunea deşertăciuinilor, sau nebunie, mai curând decât deşertăciune! Biserica străluceşte din toate părţile, iar săracii se zbat în lipsuri; pietrele ei scumpe sunt îmbrăcate în aur, iar fiii săi n-au haine; iubitorii de frumos găsesc în biserică cu ce să-şi satisfacă gustul, dar cei sărmani nu găsesc nimic care să le mângâie mizeria.

 

(Georges Duby, Arta şi societatea, traducerea Marina Rădulescu,  Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987, vol I, p.213-214)

În această perioadă se dezvoltă şi arhitectura civilă, cu realizări în domeniul castelelor fortificate, al palatelor şi reşedinţelor regale sau nobiliare, dar şi în ceea ce priveşte edificiile publice urbane, de tipul primăriilor. Palatul Luvru din Paris, primările din Louvain sau Arras, Palatul Ducal din Veneţia sunt realizări de marcă ale arhitecturii gotice civile.

Sculptura rămâne o auxiliară a arhitecturii, iar din secolul al XIII-lea invadează toate spaţiile libere din biserică, afirmându-şi rolul ei de a constitui o Biblie a celor fără învăţătură. Pe de o parte se constată o evoluţie a sculpturii spre simplitatea, armonia, claritatea ce caracterizaseră arta greco-romană, iar pe de alta, o reînnoire a temelor iconografice, integrând animale şi personaje fantastice şi sporindu-şi astfel funcţia decorativă. Un element caracteristic al catedralelor gotice este portalul cu statui coloane, care decorează faţada unde se află intrarea principală. Printre cele mai cunoscute exemple de acest tip este portalul central al faţadei de vest al catedralei Notre-Dame din Amiens. Alte sculpturi de inspiraţie religioasă foarte cunoscute  sunt cele de la Chartres sau de la Notre-Dame din Paris. Realismul în tratarea figurilor şi proporţiilor începe să se facă simţit în sculpturi precum Călăreţul din Bamberg, Fecioara nebună de la Magdeburg sau portretele lui Ekkehard şi Uta de la Naumburg, toate de secol  XIII.

Un rol decorativ foarte important în edificiile gotice îl are vitraliul, într-un fel chiar o creaţie a noii arhitecturi. Prin extinderea ferestrelor se reduce spaţiul altădată destinat picturii murale, iar vitraliul preia la rândul său funcţia didactică şi de edificare a credincioşilor.

Influenţată de arta vitraliului este şi miniatura, arta decorării manuscriselor dezvoltându-se în continuare, chiar şi după apariţia tiparului, la mijlocul secolului al XV-lea.

 

[1] Ultimul reprezentant al dinastiei Piaştilor. A domnit între anii 1333-1370.

[2] În general, Cazimir al III-lea a aplicat un sistem larg răspândit în acea vreme la Universităţile din oraşele Europei Occidentale.

[3] Adică în probleme minore de justiţie civilă sau penală precum şi în probleme administrative.

[4] Cracovia era atunci reşedinţă episcopală.

[5] Groşul era o monedă de argint. Sub Cazimir al III-lea, 48 de groşi valorau o grivnă de argint (cca. 200 g.). Dobânda percepută deci era de maximum 2,1% pe lună.

[6] Născut la mijlocul secolului al XIV-lea, Manuel Chrysoloras a predat mai întâi la Constantinopol, apoi la Universităţile din Florenţa, Milano şi Pavia, exercitând o mare influenţă asupra umaniştilor italieni. A călătorit, din însărcinarea împăratului bizantin, în Anglia, Franţa şi Spania. Trimis de papalitate în Germania, a murit la Constantz, în timpul conciliului, în anul 1415.

[7]Întemeietorul ordinului cistercian, cu o ideologie opusă celei clunisiene, promotoare a artei gotice.

[8]Călugării depuneau  jurământ de sărăcie la intrarea în ordinul monahal.

Загрузка...