La sfârşitul evului mediu şi la începutul timpurilor moderne, s-a întemeiat ştiinţa modernă ca o reacţie la ideologia teologică medievală. Tot atunci s-a întemeiat şi concepţia dreptului public în baza concepţiei abstracte a unui „homo politicus", omul perfect care are cunoştinţe perfecte despre toate nevoile societăţii, care este de o moralitate ideală, este deţinătorul dreptului şi care trebuie să ia parte la conducerea efectivă a statului.

Iniţiatorul unui nou mod de a privi politica, Nicolo Machiavelli, defineşte noţiunea de stat încă de la începutul celei mai cunoscute lucrări Principele. „Toate statele care au avut, sau au putere asupra oamenilor au fost sau sunt fie republici, fie principate.42" El va renunţa în întregime la studiul regimului republican pentru a se preocupa de Prinţ, întruchiparea statului, singurul în măsură să realizeze unitatea Italiei.

Dacă principele şi statul sunt noţiuni inseparabile, esenţa analizei celei de-a doua noţiuni porneşte de la calităţile principelui, aptitudinile principelui determinând măreţia statului. Din postulatul său de bază: în numele statului nimic nu trebuie să împiedice acţiunea principelui, acesta trebuie să îndeplinească, însă, cinci calităţi esenţiale:

  • trebuie să fie un şef militar, conform tradiţiei Romei imperiale;
  • trebuie să fie bogat, deoarece sărăcia propăvăduită de Evanghelie este un viciu;
  • trebuie să fie iubit de popor, în mod ideal, dar pentru a guverna mult mai uşor în lipsa acestei afecţiuni trebuie să inspire teamă, ceea ce depinde numai de el;
  • trebuie să fie realist, pentru că a fi doar virtuos este o practică sinucigaşă;
  • trebuie să fie îndemânatic, să fie capabil să-şi adapteze politica la nevoile momentului.

Un prinţ puternic este echivalent cu un stat puternic şi o parte din această putere se exercită în folosul poporului. Mijloacele puse în aplicare pentru păstrarea conducerii statului urmăresc succesul care trebuie să ducă la instaurarea bunăstării generale. Cu toate acestea, Machiavelli nu are în vedere un stat stabil, apărat de tensiuni externe şi interne.

Ş coala dreptului natural a conceput un om natural, liber şi egal şi a descris această stare naturală ca fiind contrară dreptului istoric. Din această stare omul a ieşit prin contractul social, creând statul.43

Adevăratul întemeietor al şcolii dreptului natural este Thomas de Groot, mult mai cunoscut sub numele său latinizat Hugo Grotius, a cărei filosofie juridică precizează că dreptul natural se constituie complet independent de religie fiind întemeiat numai pe raţiune, aşadar, pe dubla idee a stării naturale şi a contractului social. Statul, în aceste condiţii, devine un scop al naturii fără de care omul nu poate subsista, ce are la bază un contract, expres sau tacit, al cetăţenilor săi.

Contractul are ca obiect constituirea unei comunităţi paşnice, în conformitate cu natura omului, care e sociabilă şi morală. Statul, astfel constituit, are ca obiect salvarea intereselor comune. De aceea, el are un drept şi asupra persoanelor şi asupra bunurilor cetăţenilor săi.

Pe lângă contractul de liberă asociere, oamenii mai încheie un al doilea contract, şi anume un contract de supunere. În baza acestuia statul poate să interzică dreptul oricui de a se împotrivi, în vederea asigurării liniştii şi ordinii publice, pentru că altfel nu şi-ar atinge scopul propus. Această putere supremă a statului este ceea care formează suveranitatea, fără de care statul nu poate exista.44

Florence Braunstein-Silvestre, Jean Francois Pepin, Marile Doctrine - Politică, economie, religie, Editura Antet, p. 34. Mircea Djuvara, op.cit., p. 327.

A se vedea Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, op.cit., p. 105.

 

Filosofia promonarhistă a lui Grotius, influenţată de viaţa la curtea regelui Franţei, asupra suveranităţii care, conform lui, rezidă în rege care chiar detronat are dreptul de a domni deoarece părţile sunt ţinute să respecte contractul convenit, pentru că odată cu încheierea lui oamenii cedează dreptul de a dispune de ei însăşi odată pentru totodeauna. Se poate afirma în aceste condiţii că unii au dreptul de a comanda şi alţi îndatorirea de a se supune, de a asculta. Cu toate că este învestit cu putere absolută, cel ce conduce un popor trebuie să aibă în vedere binele celor guvernaţi.

La Grotius este enunţat pentru prima dată principiul conform căruia Statul ca expresie a suveranităţii sociale există prin el însuşi, prin ansamblul contractelor - legile - care trebuie respectate, obligaţiile sale morale depăşind persoana reprezentantului său. Astfel, prin disocierea Principelui de Stat, filosoful se plaseză la polul opus al idealului machiavelic.

Charles de Secondat, baron de Montesquieu, defineşte un nou mod de a concepe statul, nu numai ca mecanism al guvernării dar şi ca un întreg, incluzând în egală măsură fenomenele fizico-geografice şi constituţiile. După ce a examinat natura regimurilor politice, Montesquieu analizează principiile lor de bază şi apoi clauzele degenerării lor.

Inspirat iniţial de Aristotel atunci când realizează clasificarea regimurilor politice în republică, monarhie şi despotism, Montesquieu abandonează această împărţire tripartită când se opreşte asupra conţinutului fiecărui termen.

Regimul republican se prezintă sub două forme: republica democratică şi republica aristocratică. Dacă în primul caz suveranitatea este deţinută în întregime de către popor, în cel de-al doilea ea este încredinţată unui grup. Suveranitatea trebuie să se bazeze pe principiul moralităţii, pe sacrificiul cetăţeanului pentru binele tuturor în democraţie, pe simţul măsurii şi dreptate în aristocraţie. Pentru Montesquieu, aceste două variante sunt posibile în Antichitate sau în perioada cetaţilor-stat cu un teritoriu restrâns; specificul statelor moderne este regimul monarhic.

Monarhia se bazeaza pe o societate inegalitară, a cărei inegalitate trebuie păstrată cu grijă. Conducerea unei singure persoane, regele, este limitată de către ordinele privilegiate, intermediare între acesta şi popor, clerul şi nobilimea. Avatarul de temut al monarhiei este despotismul, conducerea unei singure persoane care-şi urmăreşte propriile dorinţe.

Aşa cum am menţionat, fenomenele fizico-geografice s-au constituit în obiect de studiu alături de formele de guvernare. În acest sens, prin teoria climatelor Montesquieu deosebeşte trei mari varietăţi climatice, respectiv rece, temperat, cald, corespunzătoare unor regimuri politice. Acolo unde predomină climatul rece şi chiar temperat, oamenii sunt mai calmi, stapâni pe ei înşişi, sunt mai puţin sclavii pasiunilor şi în aceste condiţii, va fi posibil un regim politic bazat pe raţiune. În ţările unde predomină climatul cald, dimpotrivă, simţurile dezlănţuite îl fac pe om să urmeze înclinaţiile propriilor pasiuni, şi pentru a stăvili această violenţă, regimul va fi despotic, bazat pe teamă şi nu pe raţiune. Această teorie a climatelor este stabilită de asemenea şi în funcţie de suprafaţa teritoriului; cu cât acesta este mai extins, cu atât despotismul are mai multe şanse.

După ce a prezentat cele trei regimuri politice - republica, monarhia, despotismul, Montesquieu se îndreaptă asupra scopului acestor regimuri politice, care ar trebui să fie asigurarea libertăţii. Acest fapt elimină de la bun început despotismul. Regimul politic cel mai în măsură să asigure libertatea cetăţeanului este, deci, monarhia şi nu republica care înainte de toate, promite egalitatea şi de-abia apoi libertatea.45

Monarhia britanică, pentru Montesquieu, este ideală deoarece este temperată, adică exercitarea puterii este moderată printr-un echilibru ce decurge dintr-o repartizare echitabilă a puterii.

Florence Braunstein- Silvestre, Jean Francois Pepin, op.cit., p. 52 şi urm.

 

Unul dintre cele mai importante principii cu privire la guvernământ este acela al separaţiei puterilor în stat. În cartea sa De l'esprit des lois, el descompune puterea statului în trei puteri încredinţate unor autorităţi distincte.

„Există în fiecare stat, trei feluri de puteri: puterea legiuitoare, puterea executoare a lucrurilor care depinde de dreptul oamenilor şi puterea executoare a acelor lucruri care depind de dreptul civil.

Prin prima, prinţul sau magistratul face legile pentru un timp sau pentru totdeauna şi corectează sau abrogă pe cele care sunt deja făcute. Prin a doua, el face pacea sau războiul, trimite sau primeşte ambasadele, asigură siguranţa, previne invaziile. Prin cea de-a treia, pedepseşte crimele sau judecă diferenţele între particulari. O vom numi pe aceasta puterea de a judeca, iar pe cealaltă simplu, puterea executorie a statului46".

Montesquieu preferă uneori, ca mai sus, expresia „putere executorie" celei de „putere executivă", deşi le acordă acelaşi sens. Cert este că în capitolul VI al cărţii "Despre spiritul legilor" se referă în mod incontestabil la puterile legislativă, executivă şi judecătorească. Acestor trei puteri trebuie să le corespundă trei categorii de organe, compuse din oameni diferiţi, pentru ca diverse părţi ale autorităţii supreme să nu fie reunite în aceleaşi mâini. Pentru Montesquieu, dacă aceeaşi persoană sau acelaşi corp (de persoane) ar deţine şi puterea legislativă şi puterea executivă şi puterea judecătorească, n-ar mai exista libertate.47 Montesquieu aşa cum susţine M. Waline este „un analist care se ignoră. El nu visează decât la salvarea libertăţii indivizilor contra guvernămintelor (...)48".

Observăm astfel că separarea şi echilibrul puterii reprezintă garantul cel mai sigur al libertăţii, obstacol major în faţa unei conduceri fără control şi fără limite.