Rene Descartes, aşa cum spunea chiar el - „eram plin de entuziasm şi descopeream fundamentele unei ştiinţe admirabile", care va pune bazele modernităţii, ştiinţă ce are în centrul preocupărilor ştiinţifice şi filosofice omul.

Dacă antichitatea acordă o atenţie deosebită colectivităţii, omul nefiind decât un mijloc pentru atingerea scopurilor acesteia, pentru modernitate, scopul este omul. Orientarea adevărată către cunoaşterea de sine, începe cu Descartes, prin acea maximă celebră „cogito ergo sum" (gândesc deci exist) care vizează raţiunea umană şi are menirea de a-l aşeza pe acesta ca centru al întregului univers.

În concepţia lui Descartes, omul se pune pe sine ca subiect, concepţie din care rezultă că omul se poate afirma în autonomia sa numai în măsura în care se afirmă ca fiinţă universală. Acea întemeiere ca subiect, conţine în sine doi termeni care par incociliabili: individualitatea şi universalitatea.

Odată cu Descartes se instaurează formalismul juridic, pentru că filosofia sa elimină orice posibilitate a unei realităţi date care să se impună ca atare. Filosofia carteziană pune în evidenţă gândirea care îşi dă propriul obiect şi legitimitatea sa.

Montesquieu, De l'Esprit des Lois, Cartea a X-a, Cap. XI.

Ioan Alexandru, Mihaela Carausan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, 2005, p. 28. M. Waline, Manuel elementaire de droit administratif, 2eme edition, 1939, p.8. Yves Guchet, Histoire des idees politique, Tome I, Editura Armand Collin, Paris, 1995, p. 341. Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, op.cit., p.133.

 

Cogito-ul lui Descartes este deci expresia existenţei unei fortăreţe imposibil de invadat de colectivitate, şi interioritatea umană care se relevă a fi străină de orice înglobare socială. Altfel spus, ireductibilitatea individului şi socialului se constituie în raţiunea tăcerii lui Descartes asupra politicului49. Cu toate acestea, se poate observa în opera sa cum combate tirania şi susţine monarhia legitimă în sensul ei absolutist.50

Benedict Spinoza, după studii aprofundate ale operei lui Descartes, va scrie Tratatus theologico-politicus (1670), lucrare în care şi-a expus ideile politice, dar opera sa de referinţă rămâne Etica.

Filosofia lui Spinoza se încadrează în curentul raţionalist care consideră raţiunea ca esenţă a lucrurilor. Punctul său de vedere este unul pur intelectual, care dezvoltat în mod riguros ajunge să excludă orice element împrumutat de la voinţă. Acesta creează o altă imagine asupra lumii, total diferită de cea pe care o trăim noi acum, când omul şi societatea au ales producerea, şi nu activitatea în sine. Spinoza explică în opera sa politică că libertatea ţine de cunoaştere, de raţiune, şi nu de voinţă, el descrie deci o libertate bazată pe cunoaşterea cauzelor.

În Etica se realizează o libertate fără limite, în contemplaţie, în Tratat, libertatea este limitată de puterea supremă în stat căreia oamenii trebuie să i se supună necondiţionat. Conform acestei concepţii, „puterea supremă nu este îngrădită de nici o lege, ci toţi trebuie să i se supună în toate, căci toţi au trebuit să se lege; fie în mod tacit, fie pe faţă, să facă aşa, atunci când au trecut asupra societăţii toată puterea lor de a se apăra, adică tot dreptul lor51".

Apropierea dintre cunoaştere şi normare, între perfecţionarea individuală de sine şi viaţa în colectiv caracterizată de supunere, în consecinţă între libertate şi supunere, Spinoza o descoperă în forma de stat democratică dar numai atunci când oamenii înţeleg să lucreze şi nu să judece şi să raţioneze printr-o hotărâre comună. „De fapt, este de părere Spinoza, în statul democratic - care se apropie cel mai mult de starea naturală - toţi se leagă, aşa cum am arătat, să lucreze, iar nu să judece şi să raţioneze printr-o hotărâre comună; adică întrucât oamenii nu pot avea cu toţi exact aceleaşi păreri, au făcut legământ ca să aibă putere de lege acea părere care întruneşte mai multe aprobări, rezervându-şi însă dreptul de a o schimba atunci când vor vedea că e mai bine altfel. Prin urmare, cu cât li se îngădui mai puţină libertate de gândire, cu atât ne îndepărtăm mai mult de starea naturală şi, în consecinţă, cu atât guvernarea devine mai violentă.52"

Dreptul natural pentru Spinoza este dat de „regulile naturii fiecărui individ, reguli după care concepem că este determinat în chip firesc să existe şi să lucreze într-un anumit fel53". Fiecare individ poate deci să facă totul pentru a-şi conserva propria existenţă şi, acest lucru îl face, pentru că aşa a fost determinat de la natură. Din acest punct de vedere, susţine Spinoza, nu se poate face nici o deosebire între cei înzestraţi cu raţiune şi cei care nu au aşa ceva, între proşti şi demenţi etc., pentru că „cel ce săvârşeşte un lucru oarecare, potrivit legilor naturii sale, îl săvârşeşte potrivit celui mai desăvârşit drept, căci lucrează aşa cum este determinat de natură şi nu poate fi altfel54", rezultă deci că oamenii trăiesc numai după legile poftei.

Spinoza, Tratatul teologico-politic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 236.

Idem, p. 303.

Idem, p. 230.

Idem, p. 230.

Idem, p. 232.

Idem, p. 232.

 

Cu toate acestea, conchide Spinoza, este mai bine pentru oameni să trăiască după legile şi poruncile raţiunii lor, care au cu adevărat în vedere folosul lor. Este cert că nimeni nu vrea să trăiască în ură şi înşelăciune, ci doreşte să trăiască în siguranţă, fără teamă. Dacă nu ascultă de legile raţiunii, oamenii sunt expuşi răului. Se poate vedea că „pentru a trăi fără grijă şi în foarte bune condiţii, oamenii au fost nevoiţi să se înţeleagă între ei şi să facă în aşa fel încât dreptul pe care-l avea fiecare de la natură asupra tuturor lucrurilor să-l deţină în colectiv şi să nu mai fie determinaţi de puterea şi de dorinţa fiecăruia în parte, ci de puterea şi voinţa tuturor55". Din acest motiv, „oamenii au trebuit să se hotărască şi să se lege printr-un legământ foarte puternic, că se vor conduce în toate numai după pornirea raţiunii, căreia nimeni nu îndrăzneşte să i se împotrivească pe faţă şi că-şi vor înfrâna pofta atunci când îi va îndemna la ceva în dauna altuia, că nu vor face nimănui ceea ce n-ar vrea să li se facă lor, în sfârşit, că vor apăra dreptul altuia ca pe al lor propriu56".

Observăm că Spinoza acordă atenţie aşa zisului contract în care cedarea drepturilor naturale nu este totală, indivizii păstrându-şi o parte din drepturile naturale. Filosoful susţine că cedarea totală nu se poate realiza decât la nivel teoretic deoarece practica nu oferă niciodată această posibilitate; „niciodată cineva nu va putea să treacă altuia puterea sa, şi, în consecinţă, nici dreptul său, în aşa fel încât să înceteze de a mai fi om; şi niciodată nu va exista o putere care să poată face totul aşa cum vrea57". Păstrarea drepturilor naturale are menirea, pentru Spinoza, de a contesta puterea de stat, dacă ea vine în contradicţie cu obligaţia sa de a veghea la siguranţa şi libertatea cetăţenilor.

Diferenţierea între gândire şi fapte, între teorie şi practică, nu este altceva decât distincţia între gândire şi acţiune, raţiune şi voinţă, distincţie care stă la baza întregii opere a raţionalistului Spinoza. „Facultatea de gândire relevă persoana singură care este inalienabilă, în timp ce dreptul de a acţiona se referă la societate şi el este transferabil. (...) Fiecare individ, susţine Spinoza, poate renunţa la dreptul său de a acţiona după propria sa voinţă, dar nu are nimic de alienat din dreptul său de a raţiona, nici de a judeca".58

Suveranul este, după Spinoza, orientat după raţiune în propriul interes, pentru a elida posibilităţile de a fi înlăturat cerând imposibilul, ca şi din întelepciune, raţiunea temperând excesele ce ar putea apare în exercitarea unei puteri fără limite, lipsită de orice control.

Eliminarea intoleranţei este pentru Spinoza sinonimă cu democraţia. După părerea sa, această formă de guvernământ este cea mai apropiată de exercitarea drepturilor naturale, şi de aceea, în democraţie oamenii sunt lăsaţi să gândească liber. În democraţie, libertatea de gândire şi de expresie se constituie într-o limită absolută pentru stat şi pentru puterea politică. Concluzionăm astfel, că în opera sa politică Spinoza acordă primordialitate individului în raport cu comunitatea politică, pentru că în ultimă instanţă, libertatea individuală de gândire asigură pacea socială. De aceea pentru a se atinge acest scop accentuează rolul educaţiei, atât a poporului cât şi a suveranului, care trebuie să dea posibilitatea de a urma căile raţiuni, de a exclude pericolele pasiunii.

Gottfried Wilhelm Leibniz, este un gânditor a cărui filosofie pleacă de la premisele individualiste bazate pe valoarea supremă - independenţă, „individul este liber doar în măsura în care poate fi independent în viaţa sa particulară59".

Poziţia sa individualistă este fundamentată în Monadologie, „monada - arată Leibniz -nu este altceva decât o substanţă simplă, care intră în tot ceea ce e compus; simplă, adică fără părţi60". O monadă este independentă în mod absolut de alte monade, ea nu ia fiinţă în chip natural, pentru că ea „nu se poate forma prin compunere (...) ceea ce este compus începe sau sfârşeşte prin părţi61". Plecând de la această independenţă, se întemeiază lumea reală, lumea în care singurele deţinătoare ale realităţi sunt substanţele simple, în rest totul este doar aparenţă. Punerea în mişcare a interiorului monadei se datorează dorinţei, numită de Leibniz, apetiţiune; iar schimbările din interiorul monadei - „multiplicitate în unitate" sunt percepţii. Percepţiile şi apetiţiunile fac parte din natura internă a monadelor care pot fi numite suflete, atunci când ele sunt dotate cu conştiinţă. În felul acesta „Universul este oarecum multiplicat de atâtea ori câte substanţe există62".

Idem, p. 246.

M. Barbier, La modernite politique, P.U.F., 2000, p. 91. A. Renault, Era individului, Editura Institutului European, 1998, p. 46. Gottfried Wilhelm Leibniz, Monadologia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 55. Idem, p. 56.

G.W. Leibniz, Disertaţie metafizică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 25.

 

„În acest sens - libertatea lui Leibniz - nu este, deci, deloc, o autonomie, supunere la o lege pe care ne-o dăm singuri, ci este doar împlinirea, de către fiecare monadă, a legii constitutive a fiinţei sale, autodezvoltarea propriei determinări, iar nu autodeterminare; legea care organizează realul precede orice decizie, iar, în loc ca voinţa să fie cea care afirmă această lege, legea imanentă realului este cea care se actualizează prin apariţia unei monade şi a voinţelor acesteia"63.