Tipărire
Categorie: Istorie
Accesări: 112
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

 Realizarea României Mari, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat a fost rezultatul acţiunii romanilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului război mondial când dispăreau de pe harta Europei Imperiul Ţarist şi cel Austro-Ungar.

Unirea cu Regatul României a acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării pe plan internaţional a principiului autodeterminării şi a celui al naţionalităţilor.

Aplicarea acestor principii de către romani s-a realizat diferenţiat de la o provincie la alta în etape gândite realist şi realizate treptat de la autonomie la independenţa naţională şi apoi la unirea cu România

 

Basarabia

            a)Autonomia

Lupta de liberare a Basarabiei a fost favorizată de suprimarea ţarismului în Republica Federativa Rusă. În fruntea mişcării pentru autonomie s-a aflat Partidul Naţional Moldovenesc, creeat în 1917. Tendinţele Ucrainei de a-şi extindere teritoriul a avut ca rezultat intensificarea mişcării de autonomie a Basarabiei.

În octombrie 1917 se desfăşoară la  Chişinău « Congresul Ostaşilor Moldoveni » care a proclamat « autonomia teritorială şi politică a Basarabiei » şi a decis constituirea unui organ reprezentativ al Basarabiei numit Sfatul Ţării. Conducerea executivă a acestui organ, Cosiliul de directori generali, era asigurată de Ion Inculet. Realizarea deplină a autonomiei îşi găsea expresia în proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti (la 2 decembrie 1917 de către Sfatul Ţării) membră cu drepturi egale a Republicii Federative Ruse.

 

            b)Unirea cu România

Situaţia Basarabiei se agravează în urma destrămării armatei ruse, intensificare agitaţiilor bolşevice care ameninţau securitatea politică şi militară a teritoriului rămas neocupat. Pentru a pune capăt anarhiei creeate pe teritoriul Basarabiei, Cosiliul de directori generali a cerut Guvernului Roman să trimită trupe. Acestea au restabilit ordinea şi prestigiul Sfatului Ţării (ianuarie 1918). În consecinţă la 13 ianuarie 1918 Guvernul Rusiei sovietice a întrerupt relaţiile diplomatice cu România şi i-a sechestrat tezaurul care fusese transportat la Petrograd înainte de ocuparea Bucureştiului. În noile condiţii, Sfatul Ţării a hotărât independenta Republicii Democratice Moldoveneşti la 24 ianuarie 1918.

Ultima etapă a autodeterminării  s-a realizat prin actul din 27 martie 1918.  Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România.

Rezultatul votului a fost a fost comunicat preşedintelui Consiliului de  Miniştrii, Alexandru Marghiloman aflat la Chişinău. Prin Decretul regal nr 842/22 aprilie 1918, regele a promulgat Actul Unirii. Ulterior, la 29 decembrie 1919, Adunarea Deputaţilor şi Senatul României au votat legea prin care se ratifica unirea Basarabiei cu România.

Recunoastera pe plan internaţional s-a făcut prin Tratatele de Pace încheiate la Paris la data de 28 octombrie 1920.

 

Bucovina

a)Autonomia

Încă din perioada războiului, refugiaţii din Transilvania şi Bucovina erau organizaţi în Asociaţia Romanilor Bucovineni şi Transilvăneni. Aceasta a susţinut intrarea României în război alături de Antanta. Situaţia se complică după semnarea păcii de la Brest-Litovsk (18 februarie 1918). Asupra provinciei ridică pretenţii Ucraina.

Ca răspuns la Manifestul adresat de Carol I (3 octombrie 1918) privind organizarea federalistă a Austro-Ungariei, deputaţii romani din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Naţional Roman (17 octombrie 1918). La 9 octombie 1918, când C.N.R a cerut oficial în numele naţiunii, dreptul la autodeternimare şi a exprimat dorinţa de secesiune. Sextil Puşcariu a convocat o adunare naţională la Cernăuţi pe 14 octombrie 1918. Aceasta  a proclamat Adunarea  Constituantă care a hotărât « unirea Bucovinei integrale ». Tot aici s-a format Adunarea Naţională Constituanta a Bucovinei condusă de Iancu Flondor.

Adunarea  Ucraineană susţinută de Aurel Onciul (ex-deputat austriac), acţiona pentru incorporarea nordului Bucovinei. În aceste împrejurări, Consiliul Naţional a solicitat sprijinul armantei romane, iar pe 23 octombrie 1918 s-a aprobat intrarea unei divizii în Bucovina şi a informat guvernul austriac în privinţa acestei decizii.

La 12 noiembrie 1918, Consiliul Naţional a votat « Legea fundamentală provizorie asupra puterilor Ţării Bucovinei ».

 

b)Unirea cu România

Bucovina avea de câştigat asigurarea unei dezvoltări progresive . Tratativele purtate cu reprezentanţii guvernului de la Iaşi au dus la convocarea Congresului General al Bucovinei pentru dată de 15 noiembrie 1918. Întrunit la data stabilită, Congresul a votat în unanimitate unirea necondiţionată a Bucovinei cu România. La această hotărâre au aderat locuitorii germani şi polonezi. Evrei şi ucrainenii au refuzat să participe.

Unirea Bucovinei cu România a fost consfinţită de regele Ferdinand prin  decretul-lege din 18 decembrie 1918.

Recunoaşterea internaţională s-a făcut prin tratatul de la  Saint-Germain încheiat cu Austria pe data de 10 septembrie 1919.

 

 

 

Transilvania

 

a)Autonomia

În Transilvania , mişcarea pentru autodeterminare a avut un caracter popular mai accentuat. Ea s-a bucurat de adeziunea unanimă  a populaţiei romaneşti.

         În 1918, emigraţia romana din Transilvania, Bucovina şi Regatul României

şi-a intensificat activitatea în vestul Europei. La data de 24 septembrie 1918 s-a format, la Paris, Consiliul Naţional pentru Unitatea Romanilor care a fost recunoscut de guvernele francez, englez şi italian, ca reprezentant al tuturor romanilor.

         În Transilvania şi-au reluat activitatea Partidul Naţional Roman şi Partidul Social-Democrat. Aceste partide au anunţat oficial hotărârea de autodeterminare prin Declaraţia de la Oradea din 29 septembrie 1918, o declaraţie de principii adresată Parlamentului Ungariei, în care se regăsesc principalele componente ale conceptului wilsonian de autodeterminare pe baza principiului naţionalităţilor : libertatea naţiunii, separarea politică de Ungaria, asumarea suveranităţii naţiunii în teritoriul său naţional , plebiscitul.

         La data de 18 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Roman Central ( CNRC) alcătuit din 6 membri din fiecare partid, care ulterior a devenit centrul de coordonare al mişcării naţionale din Transilvania.

          În noiembrie s-au format consilii şi gărzi naţionale locale care au preluat controlul politic şi administrativ şi au reuşit să menţină ordinea în Transilvania. La 9 noiembrie 1918, CNRC a cerut guvernului ungar întreaga « putere de guvernare » . În acest context, s-au desfăşurat la Arad în 13-14 noiembrie tratativele cu reprezentanţii guvernului ungar. Aceştia au recunoscut organismele politice romaneşti, dar au oferit doar autonomia Transilvaniei.

 

 

 

  1. b) Unirea cu România

Manifestul « Către popoarele lumii » adresat de CNRC, la 5 noiembrie 1918, lumii civilizate demonstrează opiniei publice că unirea Transilvaniei cu România e dorinţa tuturor romanilor.

CNRC a decis convocarea unei mari adunări care să dea expresie voinţei romanilor transilvăneni. La 7 noiembrie 1918, s-a publicat textul convocării, la Albă Iulia, a Adunării Naţionale a romanilor pentru 18 noiembrie/1 decembrie 1918 (după calendarul gregorian nou).

         Adunarea deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti, a adoptat în unanimitate declaraţia solemnă. La 1 Decembrie s-a constituit Marele Sfat Naţional (rol legislativ), care a desemnat ca organ executiv Consiliul Dirigent prezidat de Iuliu Maniu.

         Prin decretul nr. 3631/11 decembrie 1918, regele Ferdinand ratifica unirea Transilvaniei cu România. Asfel, se desăvârşea formarea ROMÂNIEI MARI.

         Recunoastera pe plan internaţional a unirii Transilvaniei cu România s-a făcut prin tratatetele de pace încheiate la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920).

          

           România – Stat naţional, unitar şi independent

 

            În ianuarie 1919, când s-a deschis Conferinţa de la Paris, statul naţional unitar roman era o realitate, ca urmare a hotărârilor plebiscitare adoptate la Chişinău, Cernăuţi şi Albă Iulia în cursul anului 1918. Principala preocupare a guvernelor României a fost confirmarea prin tratate internaţionale a actelor de unire din 1918. Coferinta de Pace a pus la baza hotărârilor sale privind Europa principiul naţionalităţilor, astfel că a recunoscut existenţa unor noi state precum Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria şi integritatea teritorială a altora : România, Iugoslavia.

               După Marea Unire s-a desfăşurat  o susţinută activitate de organizare şi consolidare a statului. Au fost adoptate măsuri pentru  integrarea noilor provincii în cadrul României : în noiembrie 1919 s-a întrunit primul Parlament alcătuit din deputaţi şi senatori din vechiul Regat, Basarabia, Bucovina şi Transilvania ; în toate guvernele au fost incluşi reprezentanţi ai teritoriilor unite în 1918 ; a fost adoptată o nouă stema a ţării ; în octombrie 1922 a avut loc încoronarea lui  Ferdinand I la Albă Iulia, ca rege al tuturor romanilor, iar în martie 1923 a fost adoptată o nouă Constituţie a României.