INTRODUCERE

Sociologia este ştiinţa socială ce studiază regulile sociale şi procesele care leagă şi separă oamenii, nu numai ca indivizi dar şi ca membri ai asociaţiilor, grupurilor şi instituţiilor. Termenul a fost propus de către Auguste Comte.

Sociologia constă în studiul vieţii sociale umane, a grupurilor şi societăţilor. Este un demers îndrăzneţ şi de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este rezultatul propiului nostru comportament ca fiinţe sociale. Sociologia poate fi definită ca fiind studiul sistematic al societăţilor umane, punând accent în special pe sistemele moderne industrializate.

A învăţa să gândim în termeni sociologici înseamnă a cultiva imaginaţia. Munca sociologică depinde de ceea ce autorul american C.Wright Mills numea „imaginaţia sociologică”. Unele dintre cele mai răspândite metode de investigare ale sociologiei sunt: interviul, sondajul de opinie şi observaţia socială.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

         Achim Mihu înţelege prin sociologie o analiză a particularului cel mai condensat al factorului uman în general.

A.D. Xenopol, făcând o diferenţiere între ştiinţele istorice şi ştiinţele teoretice în cadrul cărora şi sociologia intră, justifica faptul conform căreia ştiinţele istorice studiază evenimente singulare d.p.d.v. social iar ştiinţele teoretice studiază fenomene generale.

În primul caz evenimentele descriu fenomene de coexistenţă sau de repetiţie, rezultând anumite regularităţi ca întemeieri a asemănărilor între fenomene (vezi ciclurile istorice).

În cel de-al doilea caz sunt studiate raporturile de succesiune care sunt diferite de seriile în care se înlănţuie fenomenul.

Această concepţie a lui A. D. Xenopol o regăsim preluată din gândirea germană şi occidentală:

  • Wilhelm Windelband a elaborat teza deosebirii dintre ştiinţele nomotetice (ştiinţe despre legi) şi ştiinţele ideografice (ştiinţe descriptive, despre fapte irepetabile).
  • Heinrich Rickert a dezvoltat o logică a ştiinţelor istorice conform căreia ştiinţele istorice sunt individualizatoare, iar ştiinţele naturii sunt generalizatoare.
  • Drept urmare, W. Sombart a analizat realitatea socială din două perspective: ca studiu asupra generalului şi ca studiu asupra individualului, identificând două tipuri de ştiinţe socio-umane:

Sociologia ca un studiu asupra aspectelor gen. ale societăţii, şi

Istoria ca un studiu asupra aspectelor particulare ale societăţii.

  1. Leclerque arăta faptul că sociologia studiază socialul ca atare ea fiind ştiinţa sistemelor sociale în general. Din această perspectivă, analizându-se aspectele care ţin de sintalitatea (personalitatea) grupurilor sociale, elementele de cultură şi de civilizaţie ale societăţii ca macro şi ca microsistem, majoritatea sociologilor au indicat faptul conform căruia sociologia este singura ştiinţă care, de la apariţia sa, a studiat un obiect (realitatea socială) aflat în permanentă schimbare.

         Gurvitch, Georges în lucrarea Sociologia franceză contemporană (1971) analizează sociologia ca o ştiinţă care studiază fenomenele sociale totale în totalitatea aspectelor şi mişcărilor lor, captându-le în timpuri dialectizate, microsociale, grupale, şi globale în curs de constituire sau de destrămare.

Dialectica = teză =>antiteză =>sinteză (Dialectica uneşte atât lucrul care îl afirmi şi cel care nu-l afirmi, exprimând un fel de devenire la nivel social-integrativ.)

ii.      Funcţiile sociologiei

         În enunţările clasice sau contemporane funcţiile sociologice se descriu ca un imperativ al domeniilor ei de referinţă şi autoreferinţă, astfel încât, cu toate deosebirile care există între taxonomizările elaborate, funcţiile sociologiei se pot enunţa ca:

  1. Funcţii explicative şi interpretative (căutând şi oferind soluţii tehnice aplicabile în practica legiuitoare a socialului).
  2. Funcţii prospective, prognostice (de anticipare a devenirii sociale, a direcţiilor de acţiune, a preferinţelor grupurilor umane la orice nivel: economic, politic, cultural).
  3. Funcţii critice, reflexive ale discursului sociologic (ca analiză critică asupra societăţii)
  4. Funcţii practice, aplicative (propunând direcţii concrete de acţiune).

III. SCURT ISTORIC AL APARIŢIEI SOCIOLOGIEI

         Sociologia, aşa cum arată şi etimologia cuvântului, analizează fenomenele sociale în ansamblul lor. Ca fenomen, orice studiu asupra societăţii, asupra faptelor sociale, asupra micro sau macrogrupurilor umane, implică proceduri de cercetare care vizează formarea capacităţii de socializare şi sociabilitatea umană în ansamblu.

Gânditorul care enunţat pentru prima dată necesitatea studierii ştiinţifice a societăţii şi care a dat numele acestei ştiinţe - sociologia - este Auguste Comte. (în anul 1842, în opera sa Curs de filozofie pozitivă, a înlocuit  expresia iniţială de fizică socială cu termenul de sociologie).

Etimologic, termenul sociologie provine din cuvântul latin socius (societate) şi grecescul logos (ştiinţă).

Sociologia ca disciplină face parte din domeniul ştiinţelor sociale, ştiinţe care au apărut relativ mai târziu în comparaţie cu multe din ştiinţele naturii.

O abordare diacronică arată faptul că dacă unele din ştiinţele naturii s-au dezvoltat încă din antichitate (matematica, fizica, biologia, astronomia), ştiinţele sociale apar numai în perioada modernă.

         Cauza principală, sincronică, constă în faptul că argumentul structural descrie domeniul social ca un obiect de studiu mult mai complex împletind, datorită  prezenţei  subiectivităţii, simţul comun cu abordarea pseudoştiinţifică, speculativă (specifică cercetărilor filosofice ori istorice), oferind numai începând cu mijlocul modernităţii premisele întemeierii ştiinţifice a studiului societăţii. Contextul istoric în care apare sociologia este, fără îndoială, precedat de domeniul gândirii, al reflecţiilor asupra societăţii pe care le întâlnim prezente încă din antichitate însă aceste elemente de gândire socială nu înseamnă o abordare strict sociologică, aşa cum susţin cei mai mulţi sociologi contemporani ca studiu al elementelor sociale. Ştiinţa se naşte în context istoric bine determinat (după revoluţii s-au pus întrebări asupra societăţii la care trebuia să se răspundă cu toată seriozitatea):

 =>după revoluţia din 1783 din Franţa,

 => după  revoluţia din Anglia din 1642.

Ambele mişcări structural-sistemice au dat naştere unor întrebări fundamentale la care era necesar să se răspundă. Aceste problematizări vizau lămurirea unor paradigme sociale, care aveau o intenţionalitate a înţelegeri şi explicării prin: "Ce cu este societatea? Ce legi o guvernează? Ce mecanisme stau la baza funcţionării societăţii?"

Contribuţii majore care au avut ca rezultat întemeierea sociologiei

Auguste Comte (1798-1857),

  1. Enunţă primul conceptul de sociologie => ştiinţă a societăţii.
  2. În cadrul lucrării lui: Curs de filosofie pozitivă propune distanţarea faţă de speculativ, în special faţă de metafizică, (A. Comte fiind întemeietorul pozitivismului) Premisa iniţială arăta faptul că nu trebuie să ne mai punem întrebări la care nu găsim răspunsuri.
  3. Premisa finală indică o abordare imitativ - ştiinţifică a societăţii.

Prin conceptul descris care poartă numele de „fizică socială”. Această înţelegere a condus la enunţarea nevoii de sociologie. (E. Durkheim - este părintele sociologiei, făcând din abordările sociologice, argumente epistemologice).

  1. Comte,A.,. prin filosofia pozitivă pe care a propus-o a fost primul care a enunţat necesitatea studierii societăţii într-un mod asemănător cu studiul ştiinţelor exacte prin aceasta încercându-se delimitarea de studiul filosofic în special de cel metafizic considerat a fi speculativ nu numai prin întrebările puse (ce este fiinţa primă, ce este fiinţa ca fiinţă) şi mai ales prin răspunsurile date.
  2. Societatea în concepţia lui A.Comte în condiţiile în care produce ordine şi stabilitate se caracterizează printr-o statică socială. Este descrisă starea de situare în normalitate a unei societăţi. Dar, în condiţiile în care este analizată sub aspect diacronic (evoluţia umanităţii în decursul istoric), sau în condiţiile în care încercăm să căutăm răspunsuri la schimbările produse de revoluţii putem vorbi despre existenţa unei dinamici sociale.
  3. A studiat istoria, ştiinţa omenirii şi a ajuns la concluzia că dacă ţinem seama de două criterii putem face două tablouri şi ale ştiinţelor:

- grad de abstractizare;

- grad de comprehensiune

Cea mai abstractizată este matematica, astronomia, fizica, chimia, biologia. Sociologia, în concepţia lui A. Comte, are cel mai înalt grad de comprehensiune.

În analiza societăţilor, A. Comte pleacă de la ipoteza conform căreia acestea pot fi cunoscute sau explicate, dacă şi numai dacă, cunoaştem foarte bine istoria lor. În concordanţă cu această ipoteză A. Comte va studia istoria omenirii şi va ajunge să formuleze aşa numita "lege a celor trei etape sau stări." (Curs de filosofie pozitivă)

În formularea legii celor trei etape A. Comte arată faptul că un criteriu fundamental după care putem stabili marile etape ale istoriei este acela al tipului de cunoştiinţe care predomină în societate. Conform acestuia există trei etape în evoluţia şi maturizarea umanităţii :

  1. Etapa teologică,
  2. Etapa metafizică,

III. Etapa pozitivă.

  1. Etapa teologică reprezintă istoria veche a omenirii care se caracterizează prin:
  2. a) predominarea tipului de cunoştiinţe misticomagice (în trecut oamenii se ghidau după mituri)
  3. b) figurile dominante pentru această etapă sunt conducătorii spirituali, religioşi: preoţi, vraci, şamani.
  4. Etapa metafizică. În perioda modernă în momentul în care puterea bisericească se diminuează iar puterile laice se impun tot mai mult. Pentru această perioadă metafizică caracterele fundamentale sunt următoarele:
  5. a) tipul de cunoştiinţe dominant va fi cel al cunoştiinţei naţionale,
  6. b) figurile reprezentative sunt: magistraţii, filosofii (pentru că aceştia promovează prin excelenţă o cunoaştere naţională).

III. Etapa pozitivă este etapa care, istoriceşte vorbind, se impune de la sfârşitul sec. al XVIII şi începutul sec. XIX. şi se caracterizează prin următoarele:

  1. a) tipul de cunoştiinţe predominant este acela al cunoştinţelor pozitive, adică a acelora care se bazează pe observaţie, pe experiment etc.
  2. b) figurile reprezentative pentru această etapă sunt : oamenii de ştiinţă, savanţii care sunt exponenţii cei mai de seamă ai reprezentărilor cunoştinţelor pozitive

(*J. S. Mill - precizare

  1. S. Mill – afirmă, termenul de sociologie este un barbarism comod, tocmai datorită gradului mare de compilare (provine din greacă şi latină, din combinarea celor doi termeni). socius (lat. )= societate şi logos (gr.)= ştiinţă *)

 

 

 

CONCLUZII

 

” Sociologia este studiul oamenilor. Este o distracţie omenească cu pretenţii de ştiinţă. Sociologia poate fi făcută în fotoliu sau autobuz, la cafenele, de pe trotuar sau la universitate. Sociologia aparţine scenelor de familie, de vecinătate şi de gască. În viaţa de zi cu zi sociologia aparţine vicleniei vânzătorului şi ecrocului sau proverbialului barman său şofer de taxi. Asta e o mare jena pentru sociologie, care odată aspiră să fie ştiinţa, să prospere şi să se organizeze. Când e practică serios, sociologia este o profesie, că preoţia sau că prostituţia. În general sociologii nu profesează că preoţii, deşi sunt adesea mai mult prietenoşi cu prostituatele şi preoţii, decât lucrătorii sociali. Asta e o chestie de mândrie profesională. Pentru anumite motive, sociologii prefera prostiatuatele preoţiilor şi poliţiştilor şi au devenit protectorii lor naturali. Asta e o chestiune de gelozie profesională, ea ţine de bătălia pentru suflete sau pentru clienţi, cum se numesc în ziua de azi. În măsura în care alibiurile sociologice oferă mai mult confort decât mărturisirea păcatelor, lumea aparţine sociologilor şi este pierdută pentru preoţi. Nimeni nu şi-a dat seama că sociologul, preotul şi prostituată au trecut la împărţirea lumii între ei, într-o operă de trei parale despre ştiinţă şi cerşit”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

Berger, Peter & Luckmann, Thomas, Construcţia socială a realităţii, Editura Univers, Bucureşti, 1999.

Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, Bucureşti, 2001.

Culic, Irina, Metode avansate în cercetarea socială, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

Dilthey, W., Construcţia lumii istorice în ştiinţele spiritului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.

Florian, M., Ştiinţă şi raţionalism, în Scrieri Alese, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

King, G., Keahane, R., Verba, S., Fundamentele cercetarii sociale, Editura Polirom, 2000.

King, Ronald F., Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele ştiinţelor sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

Kuhn Thomas, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.

Moscovici, Serge, Psihologia sociala a relatiilor cu celalalt, Editura Polirom, Iasi, 1998.

Rateau, Patrick, Metodele si statisticile experimentale în stiintele umane, Editura Polirom, Iasi, 2004.

Rotaiu, T., Ilut, P., Ancheta sociologica si sondajul de opinie, Editura Polirom, Iasi, 1997.

Rotariu, Traian, Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

Zamfir, C., Vlăsceanu, L., (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993.

Weber, Max, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Editura Polirom, Iaşi, 2001.