1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Introducere

Un paradox al celui de-al doilea război mondial a fost faptul că Ion Antonescu, un binecunoscut pro-occidental a trecut de partea Germaniei şi a condus România în război împotriva Aliaţilor. Totuşi, alianţa României cu Germania a intervenit pe fundalul erodării treptate a ordinii internaţionale stabilite la sfârşitul primului război mondial. Alţi factori contextuali erau renaşterea Germaniei ca mare putere după formarea guvernului Naţional-Socialist şi implicarea crescândă a Uniunii Sovietice în relaţiile internaţionale europene. In Europa centrală şi de est, anii care au urmat primului război mondial au fost marcaţi de o creştere a naţionalismului non-liberal, caracterizat prin relaţii tensionate între noile state-naţiuni şi minorităţile lor etnice[1]. In acelaşi timp, Franţa şi Anglia erau tot mai puţin dispuse să utilizeze forţa pentru a menţine clauzele Tratatului de la Versailles, în timp ce Cominternul începuse să considere minorităţile etnice ca unelte potenţiale în "lupta anti-imperialistă".[2] In 1920, când România nu avea dispute cu Germania, frontiera sa de est nu a fost recunoscută de Uniunea Sovietică.

Relaţiile româno-germane în perioada interbelică La începutul anilor 20, relaţiile dintre România şi Germania au fost dominate de două chestiuni: restabilirea comerţului bilateral şi datoriile germanilor pentru daunele provocate în primul război mondial (în timpul ocupaţiei gemane). Partea germană era interesată mai ales de comerţ, în timp ce partea română dorea să soluţioneze mai întâi problema datoriilor. Abia în 1928 s-a ajuns la o înţelegere. Guvernul de la Berlin a acţionat cu foarte multă precauţie în acea perioadă, iar în privinţa afacerilor interne ale României, politica germană era de o strictă neutralitate[3].

Incepând din 1928 Germania şi-a urmărit interesele politice şi economice într-un mod mai activ. Această schimbare a influenţat toate aspectele relaţiilor româno-germane. Doar în această perioadă soarta minorităţii germane a devenit un subiect în relaţiile bilaterale. Partea germană nu doar că a oferit un modest suport financiar organizaţiilor culturale şi religioase ale acestei minorităţi dar într-o oarecare măsură i-a oferit şi sprijin politic. Ca o altă modalitate de a se implica în interesele minorităţilor din afara Germaniei, Republica de la Weimar a încercat să se prezinte ca protector al mişcării internaţionale a minorităţilor etnice. In această privinţă a început de asemenea să acorde atenţie situaţiei minorităţilor maghiare şi evreieştidin diverse ţări ale Europei de Est.[4]

Relaţiile politice şi economice româno-germane au avut de suferit după ce naziştii au venit la putere şi au cerut o revizuire radicală a tratatelor de pace de după primul război mondial. Această politică a fost diametral opusă intereselor României. Dar relaţiile economice dintre cele două ţări s-au îmbunătăţit din nou destul de repede: începutul apropierii Germaniei de România datează din 1936. Oficialii români erau motivaţi de interese economice, dar şi de raţiuni de securitate; ei doreau să ţină sub control revizionismul maghiar şi să protejeze România împotriva potenţialelor ameninţări sovietice.[5] Politica externă nazistă punea accent pe penetrarea economică a statelor din Sud-Estul Europei. [6] Aceasta, la rândul ei, a ajutat România să reducă unele dintre efectele crizei economice mondiale, Germania fiind într-adevăr singura piaţă deschisă pentru grânele din Sud-Estul Europei, cea mai importantă latură a exportului din zonă[7]. Rezultatul a fost că în 1938 Germania a devenit cel mai important partener comercial al României, beneficiind de peste 50% dincomerţul extern al României.[8]

Dar România a reuşit să dezvolte relaţii economice cu Germania fără a fi obligată să renunţe la protecţia aliaţilor săi occidentali[9]. Trebuie menţionat că în perioada dinainte de Antonescu, noile state din Estul Europei, mai ales România şi Cehoslovacia, au simţit că pot avea încrede în garanţiile oferite de Franţa şi Marea Britanie, în parte datorită opoziţiei lor la propunerile lui Mussolini de revizuire a Tratatului de la Versailles[10].

Prin urmare, relaţiile politice dintre România şi Germania au rămas precare: politica revizionistă în creştere a Germaniei era interesată nu numai în reorientarea politicii externe a României, dar şi în schimbarea politicii sale interne. Germania a sprijinit, din punct de vedere ideologic şi financiar, grupurile de extremă dreaptă şi antisemite, care au ajutat, din interior, la subminarea ordinii democratice din România. După părerea istoricului german Armin Heinen, Octavian Goga a fost primul politician român finanţat de Germania nazistă[11].

Germania a jucat şi un rol activ în conflictele interne ale minorităţii germane din România, şi a sprijinit din punct de vedere financiar crearea unei mişcări naziste din interior. In anii 1930 Berlinul a reuşit să-i aducă pe etnicii germani români sub controlul său[12]. Faptul că antisemitismul devenise în Germania doctrină oficială de stat, a încurajat antisemitismul de pretutindeni, şi mai ales pe cel din România. Creşterea acestei influenţe a antisemitismului german, care a intensificat şi antisemitismul românesc, a avut loc chiar înainte ca eforturile germane de a îndepărta România de foştii săi aliaţi să aibă efect[13].

Spre sfârşitul anilor '30 diplomaţia germană a încurajat deasemenea acţiunile directe împotriva evreilor români, cum ar fi cele de îndepărtare a lor din relaţiile comerciale româno-germane. Ea a făcut presiuni asupra companiilor germane din România să nu angajeze evrei sau să le vândă acestora bunuri de provenienţă germană. In 1939 Ministerul de Externe german cerea fiecărui consulat din România să ofere informaţii detaliate despre numărul evreilor din zona acestora şi despre implicarea lor în viaţa economică a comunităţii. La semnarea acordului economic din martie 1939,liderul delegaţiei germane raporta la Berlin că, pe lângă cooperarea reală economică intenţionată prin acest acord, se dorea şi eliminarea evreilor din industria forestieră.

Totuşi, acţiunile germane antievreieşti au fost oarecum restrânse în această perioadă, pentru a se evita un impact negativ asupra minorităţii germane din România. In 1937, ambasadorul german de la Bucureşti protesta împotriva planurilor guvernului român de a introduce „Legea pentru protejarea muncii naţionale". Dacă ar fi fost pusă în practică, această măsură ar fi cerut firmelor româneşti să angajeze cel puţin 75% din aşa-numiţii „români de sânge". Românii au asigurat în nenumărate rânduri că această măsură nu era o încercare de a dăuna intereselor germane şi că i-a avut în vedere doar pe evrei. Ei chiar au cerut ajutor german în vederea „eliminării evreilor"; o cerere faţă de care diplomaţii germani nu aveau în principiu nici o obiecţie[14].

Apropierea sovieto-germană ilustrată prin Acordul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), căderea Franţei în iunie 1940 şi pierderile teritoriale umilitoare ale României din aceeaşi vară au constituit îndemnuri pentru o relaţie mai apropiată cu Germania. Se poate argumenta că suma opţiunilor aflate la dispoziţia guvernului român în 1940 se diminuase. După pierderea Basarabiei în favoarea Uniunii Sovietice în iunie 1940, guvernul român a privit Germania ca pe un apărător contra revizionismului maghiar şi bulgar. Insă speranţele României de a obţine protecţia Germaniei nu s-au îndeplinit, deoarece

Hitler a sprijinit revendicările teritoriale ale Bulgariei şi Ungariei contra României[15]. În acelaşi timp, folosirea transferului de populaţie pe post de instrument politic câştiga credibilitate; ministrul de Externe al României, Mihail Manoilescu a privit aceste transferuri de populaţie ca pe un mijloc de a bloca revendicările teritoriale ale celor doi vecini ai României. Aceste acţiuni făceau parte dintr-o dezbatere mai largă despre omogenitatea etnică în cadrul frontierelor statelor-naţiune, iar legitimarea acesteia prin declaraţii diplomatice a încurajat retorica dură şi politicile anti-minorităţi. A fost doar un pas mic de aici până la implementarea "curăţării terenului", a purificării etnice -un pas mic care a declanşat tragedia evreilor şi romilor aflaţi sub autoritatea României în timpul celui de-al doilea război mondial.

Însă, în orice caz, trecerea de la protecţia franco-britanică la cea germană s-a produs la sfârşitul lui martie 1940 - cu trei luni înainte de înfrângerea Franţei - aparent, din cauza faptului că guvernul României îşi pierduse încrederea în victoria Aliaţilor. Desigur, ca semn al acestei schimbări fundamentale, guvernul român a semnat, după luni de negocieri, un acord petrolier cu Germania. De-a lungul războiului, România şi-a păstrat suveranitatea statală, dar s-a angajat într-o relaţie de dependenţă din ce în ce mai strânsă faţă de noul aliat, care la început părea zdrobitor de puternic. România a furnizat materii prime şi şi-a pus armata la dispoziţia Germaniei, contribuind prin aceasta la menţinerea în funcţiune a maşinii de război germane.

In plus, Germania nazistă a insistat ca România să semneze un acord ce garanta o autonomie lărgită minorităţii germane din România. Astfel, etnicii germani au reuşit să edifice un mic stat în interiorul statului. Această entitate teritorială de facto a fost construită direct de către Reich şi a urmat modelul nazist; iar în 1943 România a fost obligată să permită etnicilor germani să intre în Waffen-SS în loc să fie recrutaţi în armata română[16]. In paralel cu manevrele germane de scoatere a minorităţii germane de sub suveranitatea României, Germania nazistă a încercat şi să dobândească controlul asupra vieţii evreilor din România, cu intenţia de a distruge evreii din ţară. Gustav Richter, diplomat şi membru al Reichssicherheitshauptamt (RSHA - Oficiul Central de Securitate al Reich-ului) era activ în Bucureşti încă din primăvara lui 1941. Sarcina sa era de a se asigura că toate reglementările referitoare la evreii din România urmau să fie formulate după modelul german. In strictă conformitate cu directivele germane, evreii din România urmau să fie exterminaţi.

 

 

Antonescu şi Germania

Când Antonescu a venit la putere în septembrie 1940, nu era deloc evident că va deveni favoritul Berlinului. Naziştii l-au identificat ca pe un potenţial lider prim ambasada lor de la Bucureşti; totuşi acceptarea lui Antonescu de către ambasador a fost însoţită de onotă de precauţie: Antonescu criticase Conferinţa de la Munchen şi politica de împăciuire dusă de Anglia şi Franţa[17]. Cu toate acestea, când România lui Antonescu s-a alăturat Axei, la 23 noiembrie 1940, Antonescu a demonstrat un angajament necondiţionat faţă de "opţiunea germană". Viziunea regimului Antonescu era aceea a unei Românii capabile de a-şi recupera teritoriile pierdute şi de a participa la noua ordine internaţională plănuită de Pactul Tripartit[18]. In pledoaria sa contra sprijinirii de către Germania a unui stat ucrainean sau a pretenţiilor teritoriale ale Bulgariei, vice-preşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu a adăugat acestei viziuni, în timpul întâlnirii cu Hitler din 27 noiembrie 1941, un element rasial. "Pentru mine, cea mai mare provocare la adresa reconstrucţiei europene este rezolvarea problemei slave"; spre a se asigura o pace durabilă, era necesar "ca acţiunea germană contra slavilor să fie legată de cea a rasei latine; poziţia noastră faţă de slavi nu trebuie să fie afectată de ezitare şi orice politică ce ia în considerare izolarea, neutralizarea sau ocuparea teritoriilor slave poate fi considerată legitimă"[19].

Mihai Antonescu a mai precizat că sprijinul german pentru revendicările ucrainene şi bulgare ar fi echivalentul unei nedreptăţi faţă de România şi poporul român, care " este şi a fost anti-slav, la fel

cum a fost dintotdeauna antisemit"[20]. Această retorică a fost bine primită de Hitler, care s-a folosit de această ocazie pentru a declara că în Europa există loc doar pentru "rasele" germanică şi latină, acestea trebuind să coopereze contra slavilor, şi i-a promis lui Mihai Antonescu că poate "acapara oricât de mult [teritoriu] ar dori la Est", atâta vreme cât colonii români erau trimişi spre a ajuta la câştigarea "luptei comune contra rasei slave" [21] . Totuşi Hitler nu a făcut promisiuni ferme de sprijinire a întoarcerii Transilvaniei de Nord sub suveranitatea României.

 

 

România, Germania şi Soluţia Finală

„Problema evreiască", sau tratamentul aplicat evreilor în România, nu a fost un subiect de discuţie şi nici un motiv de conflict sau o cauză de dezacord între Germania şi guvernul Naţional-Legionar. Nu a avut nici un impact asupra atitudinii Germaniei naziste faţă de liderii regimului legionar din România. La început, Berlinul a privit ofensiva legionară împotriva proprietăţilor evreieşti sau a evreilor înşişi ca pe unul dintre aspectele revoluţiei fasciste din România, similară celei care avea loc în Germania. In cele două întâlniri dintre Mareşalul Ion Antonescu şi Hitler (22-23 noiembrie 1940 şi 14 ianuarie 1941), tratamentul evreilor nici măcar nu a fost abordat în mod serios. Situaţia politică complexă a României şi interesele imediate ale Germaniei în timpul pregătirilor pentru războiul contra Uniunii Sovietice şi a campaniei din Balcani au constituit fundalul unor legături speciale româno-germane. Guvernul nazist - Hitler, Ministerul de Externe şi von Ribbentrop, Misiunea Militară Germană şi Ambasada de la Bucureşti - era interesat în primul rând de resursele României, în special de grâu, produse agricole şi petrol, precum şi de subordonarea faţă de Reich a armatei române în viitorul război. Politica antisemită, care avea deja o poziţie centrală în ideologia noului guvern fascist român, prezenta mai puţin interes pentru germani. Un alt factor care a făcut din „problema evreiască" o chestiune de importanţă secundară era acela că la momentul respectiv obiectivele şi proporţiile "Soluţiei Finale" încă nu fuseseră clar formulate; prin urmare naziştii nu au făcut presiuni asupra României pentru a fi adoptată politica lor.

Unele dintre publicaţiile de propagandă antisemită din România erau finanţate de Ambasada germană de la Bucureşti prin mituirea unor jurnalişti de la diverse ziare, ca şi prin furnizarea de sprijin financiar pentru cele două partide antisemite, Partidul Naţional-Creştin al lui Octavian Goga şi A.C. Cuza şi Garda de Fier. Porunca Vremii, ziarul semi-oficial al mişcării antisemite, scria la 15 august 1940 că "orice încercare de a consolida România va eşua atâta timp cât problema evreiască din România nu va fi rezolvată după minunatul model german". Conform modelului nazist, soluţia implica "o represiune fermă" şi "expulzarea" evreilor din România. Acesta este doar un exemplu dintre sutele de articole de ziar de acest fel.

Legionarii credeau, şi nu greşeau întru totul, că mişcarea loravea sprijinul deplin al naziştilor şi că garanţiile Reichului asupra frontierelor ciuntite ale României de după iunie-august 1940 vor fi asigurate de existenţa unui regim fascist în România. In ultima zi a rebeliunii (23 ianuarie 1941), când armata română i-a ucis pe legionarii înarmaţi, Cuvântul, ziarul lor semi-oficial, îl avertiza pe Antonescu că distrugerea mişcării legionare va ameninţa însăşi existenţa şi suveranitatea statului român: "Doar existenţa în România a unei mişcări naţionale similare celor Naţional-Socialiste şi fasciste ne garantează viitorul"[22]. Antonescu credea şi el că legionarii au toată încrederea şi sprijinul germanilor[23].

Se părea că în concepţia lui Hitler şi a naziştilor, "România nu putea fi condusă în opoziţie faţă de Garda de Fier."[24] La 15 octombrie 1940 Antonescu a trimis la Berlin un emisar special, Valer Pop, cunoscut pentru sentimentele sale pro-germane, declarându-şi disponibilitatea "pentru o strânsă cooperare politică, economică şi militară cu Germania."[25] El a invitat apoi o misiune militară germană în România, pentru a instrui armata română şi pentru a consolida apărarea frontierelor. Ofiţerii germani, comandaţi de generalul Tippelskirch, care au vizitat România au fost favorabil impresionaţi de Conducător, dar nu şi de adjunctul său Horia Sima, raportând

26

26 DGFP, vol. 11, doc. 75, pp. 126-128.

 

aceasta la Berlin.

In ianuarie 1941, în timpul luptei dintre Antonescu şi Garda de Fier, Führerul s-a văzut obligat să aleagă între doi potenţiali parteneri ai Reichului. Deşi Garda de Fier era omologul ideologic al Germaniei naziste, Hitler l-a favorizat pe Antonescu, deoarece acesta a exercitat un control ferm asupra armatei şi a menţinut angajamentele economice pe care şi le luase faţă de Reich. La întâlnirea sa cu Antonescu din 14 ianuarie 1941, Hitler i-a dat mână liberă să-i zdrobească pe legionari. Chiar înainte de această întâlnire, devenise clar că personalităţile din aparatul militar de la Berlin îl sprijineau pe Antonescu: Hitler, generalii din Wehrmacht cu care acesta s-a întâlnit, comandantul delegaţiei militare de la Bucureşti, diversele servicii economice şi ambasadorul de la Bucureşti, Wilhelm Fabrizius. Himmler şi toate organizaţiile sale, precum şi Goebbels, sprijineau Garda de Fier.

La 24 ianuarie, când încă nu ştia că lupta fusese deja decisă, Goebbels scria în jurnalul său: "In România, încă nu este nimic clar. Legionarii continuă revolta lor, iar Antonescu a a dat ordin de a fi împuşcaţi. Führerul, de partea sa, susţine că doreşte un acord cu un stat, nu cu o ideologie. Totuşi, inima mea este cu ei"[26]. Câteva zile mai târziu, după ce a aflat de înfrângerea legionarilor, Goebbels scria în jurnalul său: Biem Führer. Er steht zu Antonescu, weil er ihn Militärisch notig hat. Ein Gesichtspunkt. Aber man hätte die Legion nicht Auszuschalten brauchen ["Sunt cu Führerul. Elcontinuă să-l sprijine pe Antonescu, deoarece are nevoie de el din motive militare. Acesta este un punct de vedere. Dar nu era necesară eliminarea Legiunii"][27].

Emisarii lui Himmler în România i-au ajutat pe comandantul legionarilor Horia Sima şi pe conducătorii mişcării să fugă în Germania. De-a lungul anilor de război, aceştia au rămas în Germania în condiţii relativ confortabile, în ciuda unor limitări ale libertăţii lor de mişcare. Sima şi acoliţii săi puteau servi ca o alternativă la regimul lui Antonescu, dacă la Bucureşti lucrurile nu mergeau bine.

Ca răspuns la sprijinul pe care aceştia l-au dat Gărzii de Fier, Antonescu i-a silit pe reprezentanţii lui Himmler, pe trimişii Departamentului Extern al Partidului Nazist şi pe agenţii cunoscuţi ai Gestapo-ului să plece din România, asigurându-şi astfel controlul asupra afacerilor interne.[28]

Trebuie menţionat că această cooperare româno-germană nu era doar rezultatul consimţământului lui Antonescu de a satisface cele mai multe dintre cererile economice şi militare germane, dar şi al fricii sale de URSS. Timp de aproape patru ani, din septembrie 1940 până în august 1944, această teamă a fost mai mare decât frica de nazişti şi Germania. Obligaţiile economice acceptate de Antonescu au crescut de la lună la lună, devenind o povară grea pentru finanţele şi resursele naturale ale României,mai ales în privinţa grâului şi a petrolului cu care trebuiau aprovizionată Germania. Totuşi, în România s-a creat o situaţie specială, care nu avea precedent în statele aliate sau satelite ale Germaniei naziste: partidul nazist local a fost în mod forţat desfiinţat, membrii săi activi au fost arestaţi, iar liderii săi au fost

9      ~                                                                                                      9     ~

în cele din urmă salvaţi de la pedeapsa cu moartea de către reprezentanţii Partidului Naţional-Socialist şi de către Gestapo. Astfel, în anii guvernului Antonescu, România nu a avut de fapt un partid fascist. După îndepărtarea elementului legionar de la putere, guvernul Antonescu a continuat aplicarea măsurilor anti-evreieşti, care urmăreau în principal confiscarea proprietăţilor evreieşti şi eliminarea evreilor de pe piaţa naţională a muncii.

In ianuarie 1941, Hitler şi Goring le-au dezvăluit lui Ion şi Mihai Antonescu planul Barbarossa de invadare a Uniunii Sovietice, şi au fost de acord cu participarea armatei române la recuperarea Basarabiei şi Bucovinei. Mihai Antonescu a declarat: "In urma acestor convorbiri, participarea României la război de partea Germaniei a fost acceptată, am fixat ziua, şi doar noi doi, mareşalul Antonescu şi cu mine, ştiam ziua când România şi Germania vor declara război Rusiei"[29]. Câteva luni mai târziu, în martie, "emisarii speciali ai Reich-ului şi ai lui Himmler," aşa cum au fost descrişi de Mihai Antonescu, au sosit la Bucureşti pentru a discuta soarta evreilor din România. Emisarii au sosit imediat dupăreprimarea revoltei legionarilor, "când situaţia politică era încă nesigură". [30] Aceasta a fost prima încercare a lui Himmler şi a RSHA de a controla soarta evreilor din România, într-o perioadă critică, atunci când masive forţe germane, care numărau 680.000 de soldaţi, staţionau pe pământul românesc. Mihai Antonescu, totuşi, a refuzat să cedeze acest control, şi în această perioadă el şi germanii au ajuns la anumite înţelegeri referitoare la deportarea şi exterminarea evreilor din Basarabia şi Bucovina.[31]

Sosirea ulterioară în România la sfârşitul lunii aprilie 1941 a lui SS-Hauptsturmfuhrer Gustav Richter a avut consecinţe grave pentru soarta evreilor români.

Richter, un trimis special al RSHA, era un "expert" în "probleme evreieşti". In august 1941, crezând că Germania se afla aproape de victorie, Mihai Antonescu şi-a informat Cabinetul că a discutat rezolvarea problemei evreieşti cu reprezentanţii Reichului: "Vă pot informa că am desfăşurat deja negocieri intense cu înalţi reprezentanţi ai unor organizaţiilor din Germania referitoare la problema evreiască. [Ei] au înţeles că problema evreiască va cere în final o rezolvare internaţională, şi doresc să ne ajute să pregătim această rezolvare internaţională"[32].

La 16 mai 1941, în raportul său către von Killinger, superiorul său direct, Richter, îl informa despre primele rezultate şi planuri:

  1. Toate proiectele de legi emise de Subsecretariatul de Stat pentru românizare îmi vor fi trimise pentru confirmare înainte de a fi văzute de...Antonescu.
  2. [Dizolvarea] tuturor organizaţiilor politice, asociaţiilor şi uniunilor evreieşti, cu excepţia comunităţilor religioase, blocarea conturilor bancare şi confiscarea proprietăţilor lor, interdicţia totală a activităţii lor legale sau clandestine. Proprietăţile lor vor fi transferate viitoarei Centrale a Evreilor.
  3. Crearea unei Centrale a Evreilor cu caracter public legal, ca singura organizaţie evreiască autorizată.

 

  1. Obligaţia de a raporta şi declara toate proprietăţile evreieşti.
  2. Crearea unui fond de evacuare (Aussiedlung) de către Subsecretariatul de Stat pentru românizare, care va constitui resursa financiară pentru viitoarea evacuare a evreilor din România[33].

Acesta era programul de lucru al lui Richter - în esenţă, aplicarea în România a "directivelor pentru administrarea problemei evreieşti" (Soluţia Finală), aşa cum fuseseră concepute la Berlin cu puţin înainte de invadarea Uniunii Sovietice. Acestea includeau de asemenea incitarea populaţiei locale  contra evreilor; tolerareaacţiunilor violente contra acestora; definirea calităţii de evreu; purtarea însemnelor distinctive galbene; înfiinţarea ghetourilor. Al treilea paragraf al directivelor includea următorul pasaj: "Unul dintre scopurile principale ale măsurilor germane trebuie să fie izolarea forţată a evreilor de restul populaţiei"[34].

Inainte de războiul cu Uniunea Sovietică, relaţiile militare româno-germane au devenit mai strânse, iar pregătirile comune de război s-au intensificat, Antonescu căutând nu doar să obţină retrocedarea Basarabiei şi a Bucovinei, ci şi consolidarea României în faţa "ameninţării slave". Vizita lui Antonescu la München din 12 iunie 1941 cu scopul de a finaliza detaliile cooperării militare româno-germane a avut un impact decisiv asupra destinului populaţiei evreieşti din Basarabia şi Bucovina. La acel moment, sub influenţa generalilor săi, Hitler nu acorda prea multă încredere capacităţii operaţionale a armatei române, atribuindu-i doar un rol secundar, adică "apărarea teritoriului românesc contra pătrunderii forţelor ruseşti."

Der Prozess gegen die Hauptkriegsverbrecher vor dem Internationalen Militärgerichtshof Nürnberg (Nuremberg, 1947), vol. 14, doc. 218-PS, p. 302.

 

In acelaşi timp, el dorea să accentueze aprecierea sa personală pentru dictatorul român. El i-a oferit lui Antonescu postul de comandant suprem al trupelor germane şi române în teritoriile româneşti, dându-i ca ajutor un comandament de legătură sub conducerea generalului Arthur Hauffe, şeful Misiunii Militare

Germane din România. Acesta nu a fost singura manifestare de încredere şi apreciere pentru dictatorul român. Traducătorul lui Hitler, Paul Schmidt, a declarat mai târziu că Antonescu "a fost singurul străin căruia Hitler i-a cerut vreodată sfaturi militare, când era în dificultate"[35].

După cum Mihai Antonescu i-a reamintit lui Ribbentrop, el a ajuns la înţelegeri (Abmachungen) cu SS în privinţa politicii faţă de evreii din Basarabia, Bucovina şi Transnistria.[36] Pe baza întâlnirii de la München, a discuţiilor cu delegaţia RSHA care au precedat-o şi pe baza acelor Abmachungen, conducătorii români de la Bucureşti au trasat propriile lor directive pentru forţele militare şi jandarmerie. Soarta evreilor din Basarabia şi Bucovina a fost prin urmare decisă rapid. întors la Bucureşti de la München, Ion Antonescu — acum comandantul trupelor româno-germane din sudul Europei — va decide să-i imite pe nazişti, aplicând propriul plan al Soluţiei Finale, pe care el l-a denumit "curăţarea terenului"[37]. înainte de declanşarea purificării etnice, conducătorii României, convinşi de victoria Germaniei, au făcut cunoscute cercurilor apropiate din administraţia civilă planurile lor referitoare la populaţia evreiască şi la Basarabia şi Bucovina, „provinciile pierdute", aşa cum erau acestea denumite.

La 19 iunie, generalul Ilie Şteflea, unul dintre cei mai de încredere ofiţeri superiori ai lui Antonescu, a comunicat armatei, printr-o circulară confidenţială, ordinul lui Antonescu de a "identifica toţi jidanii, agenţii sau simpatizanţii comunişti...; Ministerul de Interne trebuie să ştie unde se află, pentru a le interzice deplasările şi pentru a putea să aplice ordinele care vor fi transmise la un moment dat."[38] Acest ordin relua instrucţiuni date anterior Wehrmacht-ului de către feldmareşalul Wilhelm Keitel.[39]

La sfârşitul lunii iulie 1941, armata română a deportat rapid până la 25.000 de evrei la Moghilev în Ucraina, dar armata germană i­a obligat să se întoarcă, împuşcând aproximativ 12.000 dintre ei.[40]

Antonescu a căutat sprijinul ambasadorului Killinger, argumen­tând că întoarcerea evreilor în Basarabia "este contrară directivelor pe care Führerul le-a precizat la München referitor la tratamentul evreilor răsăriteni" [41] Era evident că Ion şi Mihai Antonescu nu erau întotdeauna pregătiţi să dea atenţie instrucţiunilor trimise de către consilierii germani al căror scop era să-i ajute pe români în legătură cu "anumite migraţii în teritoriile aflate sub administraţie româneascăşi sub administraţie germană."[42]

Puţin înainte de 21 iunie 1941, Serviciul Special de Informaţii-SSI a creat o unitate specială, denumită Eşalonul Special, care avea asemănări cu Einsatzgruppen şi căreia i s-a încredinţat misiunea de a "apăra spatele frontului armatei române de spionaj, sabotaj şi acţiuni teroriste"[43]. Eşalonul Operativ, cum mai era numit, era împărţit (ca şi Einsatzgruppen) în mici formaţiuni denumite echipe. Eşalonul era compus din 160 de oameni, personal de elită, şi a fost imediat repartizat în Basarabia. Prima operaţiune a Eşalonului a avut loc la Iaşi, în 29-30 iulie 1941. De la Iaşi, Eşalonul s-a deplasat împreună cu Armata a 4-a Română în Basarabia, unde a colaborat cu Einsatzkommando 11 B la execuţiile de la Bălţi şi Chişinău. Deci, imediat ce jandarmeria, Eşalonul şi alte unităţi militare româneşti implicate în uciderea evreilor au trecut Prutul, ele au colaborat cu Einsatzkommandos.[44] Cu toate acestea, relaţiile dintre diferitele unităţi

~             9                                                                        9

ale Einsatzgruppe D şi armata, jandarmeria, poliţia şi Eşalonul Special române erau departe de a fi ideale. Germanii erau mulţumiţi doar când românii acţionau conform directivelor lor şi erau dezamăgiţi de dezordinea de care aceştia dădeau dovadă.[45]

Emisarii lui Himmler, acţionând în cadrul Wehrmacht-ului, şi-au continuat misiunile lor în teritoriul ocupat de români din Ucrainacunoscut ca Transnistria. Reprezentanţii armatelor germană şi română s-au întâlnit la 17 august 1941 la Tighina pentru a discuta despre hotarele Transnistriei şi împărţirea responsabilităţilor în interiorul provinciei. Dată fiind incapacitatea Einsatzgruppen de a ţine pasul cu forţele atacatoare şi a se "descurca" cu toţi evreii, nu era posibilă în acel moment transferarea acestora dincolo de Bug; în schimb, ei trebuiau să fie concentraţi în lagăre de muncă până va fi fost posibilă evacuarea lor spre est, "după încheierea operaţiunilor militare."[46] Acest acord, semnat la 30 august 1941, împiedica regimul românesc să-i deplaseze în mod forţat peste Bug pe evreii rămaşi în viaţă în Basarabia şi Bucovina, şi pe cei circa 200.000 de evrei ucraineni care au supravieţiuit primului val de execuţii făcute de Einsatzgruppe D.

La 7 august 1941, Mihai Antonescu i-a cerut lui Himmler să-l trimită înapoi la Bucureşti pe consilierul pentru afaceri evreieşti, Gustav Richter, care între timp se întorsese la Berlin în iulie după o activitate de succes în România [47]. El a elogiat activitatea acestuia, sperând să lucreze cu el din nou, "deoarece problema evreiască necesită o soluţie internaţională, radicală şi finală, în special prin folosirea experienţei germane în domeniu"[48].

Urmând sfaturile lui Richter şi după anumite presiuni din partea

Ambasadei Germaniei, autorităţile româneşti au înfiinţat Centrala Evreilor din România, au interzis orice activitate sionistă, au făcut un recensământ al "persoanelor cu sânge evreiesc" şi au început pregătirile tehnice pentru deportarea evreilor români în lagărul morţii de la Belzec. Mai mult, masacrarea pe scară largă ale evreilor şi tenacitatea lui Antonescu în aplicarea Soluţiei Finale în teritoriile româneşti eliberate şi apoi în Transnistria, au stârnit admiraţie printre nazişti şi lui Hitler în în mod deosebit.[49]

La 23 ianuarie 1942, două zile după Conferinţa de la Wannsee, Richter a cerut ca Mihai Antonescu să stopeze migraţia evreilor din România, "având în vedere iminenta Soluţie Finală a problemei evreieşti în Europa." Mihai Antonescu a acceptat în principiu, deşi vase ce transportau evreii continuau să părăsească România.[50] Totuşi, Ion Antonescu nu a avut răbdare să aştepte rezultatul german al Soluţiei Finale. In şedinţa guvernului din 16 decembrie 1941, el declara: "Chestiunea jidanilor este în curs de discuţie la Berlin. Germanii doresc să aducă jidanii din Europa în Rusia şi să-i aşeze în anumite zone, dar va mai trece timp până la îndeplinirea acestui

plan."[51]

Potrivit comisarului pentru rezolvarea problemei evreieşti, Radu Lecca, omologul român al lui Richter, "când [el] l-a întâlnit prima oară pe Richter şi a discutat cu el despre reorganizarea evreilor, el

[Richter] avea deja toate planurile gata"[52]. La sfârşitul lunii aprilie 1942, Richter a abandonat statutul său anonim şi - trecând peste guvernul român - i-a informat pe evreii din România că soarta lor era pecetluită. El a publicat un articol în ziarul ambasadei, sfătuindu-i pe evrei să nu se bizuie pe "speranţe false" în privinţa posibilităţii prevenirii Soluţiei Finale. "Problema evreiască în România va fi rezolvată în cadrul european," a declarat Richter.[53] El şi-a îndreptat atacul şi asupra mişcării sioniste şi a lui Haim Weizmann; într-adevăr, în lunile următoare, nu a avut linişte până ce nu a asigurat interzicerea activităţii sioniste şi închiderea birourilor mişcării sioniste din România.[54]

Negocierile referitoare la "Soluţia europeană"- cu privire la evreii din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei - au fost conduse cu conştiinciozitate şi eficienţă. Aceşti evrei nu erau destinaţi exterminării în teritoriile răsăritene sau în Rusia, ci în lagărele morţii din Polonia. In iunie 1942, sub impactul impresionantelor victorii germane în URSS şi după înaintarea armatei române spre Caucaz şi trecerea Donului, Antonescu a fost de acord cu Soluţia Finală în cazul evreilor români, ceea ce implica deportarea lor[55]. In iulie-octombrie 1942 s-au făcut planuri pentru deportarea evreilor români în lagărelede exterminare din Guverământul General. în primăvara anului 1942 mai rămăseseră circa 300.000 evrei în România.[56] Cu excepţia oraşului Cernăuţi, Basarabia şi Bucovina erau deja Judenrein (curăţate de evrei).

Două documente germane datate 26 iulie şi 11 august 1942 menţionau viitoarele deportări ale evreilor români: primul, semnat de Heinrich Muller, şeful Secţiei IV B din RSHA, era adresat Ministerului de Externe german, iar al doilea, un raport al lui Martin Luther de la Ministerul de Externe către comandantul Poliţiei de Securitate şi al S.D., Reichsführer-ului SS, Heinrich Himmler.[57]

în timpul interogatoriului său la Ierusalim, Adolf Eichmann a recunoscut că el însuşi a redactat scrisoarea care purta semnătura lui Müller.[58] Scrisoarea îl informa pe subsecretarul Martin Luther, şef de departament (Inland II) în Ministerul de Externe, că deportarea evreilor români va începe la 10 septembrie 1942.

Gustav Richter a elaborat un plan nazist detailat pentru deportarea a 275.000 de evrei în lagărul de la Belzec, Polonia, pentru a fi exterminaţi, şi care enumera principalele elemente ale procesului: pregătirea ideologică; instrucţiuni pentru aplicare, care includeau logistica şi planificarea operaţională; măsuri de camuflare şi

 

Potrivit recensământului "rezidenţilor de sânge evreiesc" efectuat în mai 1942, în România mai erau 292.192 de evrei.

dezinformare, menite să îndepărteze teama populaţiei evreieşti; rezolvarea problemelor legale dintre România şi Germania; folosirea Judenrat-ului local. Potrivit planului lui Richter, deportaţii urmau să-şi piardă cetăţenia română după trecerea frontierei, iar cei "incapabili" de muncă trebuiau să fie supuşi unui "tratament special". Conform cu directiva emisă de RSHA, Richter a obţinut un angajament în scris din partea lui Mihai Antonescu, care exprima acordul său pentru deportări.[59] Faptul că Richter a făcut mari eforturi pentru a obţine o promisiune scrisă din partea adjunctului lui Ion Antonescu evidenţiază situaţia delicată şi specială a subordonaţilor lui Eichmann în state aliate cu Germania precum Bulgaria, Ungaria, România, Italia, de unde naziştii nu puteau face direct deportări, fiind necesară cooperarea guvernelor respective.

La 19 august 1942, pregătirile pentru rezolvarea "problemei evreieşti" în România erau gata, atât în privinţa aspectelor politice implicate, cât şi a etapelor practice de parcurs. Planul lui Richter a fost precedat de o lungă perioadă de negocieri - de la sfârşitul lunii decembrie 1941 până în iulie 1942. Au existat două versiuni ale

62

62  Referitor la planurile lui Richter şi Lecca, vezi Ancel, Documents, vol.3,
pp.391-398 şi 406-415.

 

planului, română şi germană. La 11 septembrie 1942, Lecca i-a prezentat lui Mihai Antonescu planul românesc, şi el rezultat al negocierilor cu Richter. Acest plan confirma acordul României pentru deportări şi stabilea o serie de excepţii, în timp ce propunerea germană era mult mai restrictivă. Ea prevedea şideportarea din România a evreilor foşti cetăţeni ai Germaniei, Cehoslovaciei şi Croaţiei, deoarece aceştia îşi pierduseră naţionalitate, conform unui acord între Germania şi acele ţări.

6634Ibid., vol.3, p.167.

 

La planul românesc, Lecca a adăugat o stipulare care permitea emigrarea în Palestina a 3.000 de evrei, în schimbul a două millioane de lei. Bani urmau să fie plătiţi de Oficiul Central al Evreilor din România (Judenrat-ul românesc), "pentru a crea un fond care să furnizeze credit ieftin noilor întreprinderi româneşti care urmau să le înlocuiască pe cele evreieşti." Naziştii nu au ţinut secret planul lor. Fiind siguri de aplicarea acestuia, ei s-au grăbit să anunţe apropiata deportare în ediţia din 8 august a Bukarester Tageblatt, un ziar german publicat la Belgrad. Când trenurile către Belzec nu au mai pornit, Richter a publicat alt articol în Bukarester Tageblatt, intitulat "Slugile evreilor" în care îi denunţa pe baronul Neumann (un bogat evreu convertit) şi pe Wilhelm Filderman (conducătorul Uniunii Evreilor Români) pentru că au încercat "să împiedice deportarea evreilor prin orice mijloace, atrăgând în acest scop personaje importante din politica şi economia românească" [60] . Richter a reacţionat vehement contra acelor români care ar fi încercat să împiedice deportarea evreilor, pretinzând că, în ciuda tacticilor de întârziere, Europa va fi curăţată de evrei până la sfârşitul războiului, şi că poziţia României faţă de Germania va fi periclitată dacă ei nu se vor alătura efortului comun de deportare a evreilor. Richter atrimis acest articol lui Eichmann la 15 noiembrie 1942, ca o explicaţie a eşecului său în deportarea evreilor din România. In opinia lui Filderman, ameninţarea germană a ajutat de fapt cauza evreilor români, deoarece ea a provocat reacţii negative în rândul elitei conducătoare, care a avut mereu sentimente puternice legate de independenţa ţării.[61] Astfel, planurile lui Richter şi Lecca au eşuat, iar deportarea evreilor români nu a avut loc. Ambasadorul von Killinger, însoţit de Richter, l-a vizitat pe Mihai Antonescu la 26 noiembrie 1942 pentru a cere o explicaţie asupra faptului că nu a început deportarea evreilor din România în Guvernământul General. Ministrul român de Externe a răspuns că Mareşalul Antonescu "a decis doar să aibă în vedere posibilitatea unei evacuări din Transilvania, dar aplicarea a fost amânată". [62] După Stalingrad, guvernul român a informat oficial Berlinul că "singura soluţie a

67

68 Ibid., doc.285, p.524.

 

problemei evreieşti din România este emigrarea." Antonescu nu a cedat naziştilor, în ciuda intenselor presiuni făcute asupra sa - mai întâi prin ambasadorul german şi apoi cu ocazia întâlnirilor sale cu Hitler şi Ribbentrop din aprilie 1943 - pentru a îndeplini angajamentul său de a deporta evreii români.[63]Astfel, Antonescu şi regimul său i-au cruţat pe evreii din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei de consecinţele aplicării Soluţiei Finale de către nazişti.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

RG 220, Records of the Office of Strategic Services (OSS). Von Killinger a telegrafiat Ministerului german de Externe (12 decembrie 1942) că Mareşalul "refuză să-şi dea acordul la rezolvarea radicală a problemei evreieşti, deoarece între timp a aflat că evreii nu sunt bolşevici". Ancel, Documents, Vol. 4, doc.

203, p. 399.

 

Vezi Joseph Rothschild, East Central Europe between the Two World Wars, A History of East Central Europe, vol. 9 (Seattle: University of Washington Press, 1974).

Vladimir Tismăneanu, Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism (Berkeley: University of California Press, 2003).

[3]

Hans-Paul Höpfner, Deutsche Südosteuropapolitik der Weimarer Republik (Frankfurt a.M.: Lang 1983).

Sabine Bamberger-Stemmann, Der europäische Nationalitätenkongreß 1925 bis 1938. Nationale Minderheiten zwischen Lobbystentum und Großmachtinteressen (Marburg: Verlag Herder Institut, 2000).

[5] Rebecca Haynes, Politica României faţă de Germania între 1936- 1940 (Iaşi: Polirom, 2003), p. 18.

[6] Jean Ancel, ed., Roumanian-German Relations, 1936-1944, vol. 9, Documents Concerning the Fate of Românian Jewry During the Holocaust (New York: Beate Klarsfeld Foundation, 1986) (în continuare; Ancel, Documents); The War Years, June 23, 1941- December 11, 1941, vol. 8, ser. D, Documents on German Foreign Policy 1918- 1945 (London: Her Majesty's Stationery Office, 1964). (în continuare: DGFP).

Harry M. Howard, The Policy of National Socialist Germania in Southeastern Europe, Harry S. Truman Library, pp. 10-529.

Andreas Hillgruber, Hitler, König Carol und Marschall Antonescu. Die deutsch-rumänischen Beziehungen 1938-1944 (Wiesbaden: Steiner 1954), p. 45.

[9] I. Benditer şi Ion Ciupercă, Relaţii româno-germane în perioada 1928-1932, în "Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol" 8 (1971): 317­330. (hereafter: A.I.I.A.I).

[10] Ion Ciupercă, N. Titulescu şi rolul statelor mici în viaţa internaţională contemporană, în Titulescu şi strategia păcii, (Iaşi: Editura Junimea, 1982); Ion Ciupercă, "Locarno oriental, semnificaţia unui eşec (1925-1937)," A.I.I.A.I. 34, nr. 2; E. Bold, I. Ciupercă, Europa în derivă (1918- 1940). Din istoria relaţiilor internaţionale (Iaşi: Casa Editorială Demiurg, 2001).

[11] Armin Heinen, Die Legion "Erzengel Michael" in Rumänien. Soziale Bewegung und politische Organisation.  Ein Beitrag zum Problem des

internationalen Faschismus (München: Oldenbourg Verlag, 1986), pp. 322­335.

[12]

Wolfgang Miege, Das Dritte Reich und die deutsche Volksgruppe in Rumänien 1933-1938 (Frankfurt a. M.: Lang, 1972); Johann Böhm, Deutsche in Rumänien und das Dritte Reich (Frankfurt a.M.: Lang, 1999); Vasile Ciobanu, Contribuţii la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni 1918-1944 (Sibiu, Editura Hora, 2001), pp. 179-219.

[13]

Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien 1918-1938 (München: Oldenbourg Verlag 1996), pp. 357-457,

527-560.

[14] Ibid., pp. 544-547.

[15] Constantin Iordan, "La neutralité dans le sud-est européene (1939-1941). Le cas de la Bulgarie et de la Grece. Quelques repères", Revue des Etudes Sud-Est Européennes 3 (1991), p. 171.

Vasile Ciobanu, Contribuţii la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni 1918-1944 (Sibiu, Editura Hora, 2001), pp. 236-264.

  1. E. Barbul, Le IIIe Homme de l'Axe (Paris: Editions de la Couronne, 1950, p.189

[18]

Ancel, Documents, vol. 9, pp. 134-135

[19] Ibid., doc. 105, p. 280.

Ibid., p.281.

Ibid., p. 284.

Cuvântul, Bucureşti, 24 ianuarie 1941.

[23]

Horia Sima, Era libertăţii. Statul Naţional Legionar   (Madrid: Editura Mişcării Legionare, 1982), vol. 2, p.79.

[24] DGFP, 1918-1945, vol. 11, doc. 652, p.1094.

[25]

Ancel, Documents, vol.9, doc. 61, p. 129.

Josef Goebbels, Tagebücher (München-Zürich, Herausgegeben von Ralf Georg Reuth, Serie Piper), bd.4, 1940-1942, p. 1524.

Ibid., p. 1525.

DGFP, vol. 12, doc. 258, pp. 443-444.

Ancel, Documents, vol. 9, doc. 162, p. 423. Protocolul oficial al întâlnirii nu menţionează divulgarea operaţiunii Barbarossa.

Telegramă lui Mihai Antonescu către Legaţia României la Ankara, 14 martie 1944 Ministerul Afacerilor Externe, dosar Ankara, T1, p. 108.

[31]

Transcrierea conversaţiei dintre Ribbentrop şi Mihail Antonescu (fragmente), 23 septembrie 1942. United Restitution Organization (URO), Sammlung (Frankfurt am Main: URO 1959), vol.IV, doc.13, p.578.

[32]

Stenogramă a şedinţei Cabinetului de la 5 august 1941 (extras). Arhiva Ministerului de Interne, dosar 40010, vol. 9, p. 40.

Ancel, Documents, vol. 6, doc. 129, pp. 401-404. (Copie microfilm JMI3102, Arhiva Yad Vashem)

[34]

[35] DGFP, Series D, Vol. 12, Doc. 614, p. 105.

37 Paul K. Schmidt, Hitler's Interpreter (New York: Macmillan, 1951), p.206.

[36] Vezi nota 32.

[37]

Jean Ancel, "The Romanian Way of Solving the 'Jewish Question' in Basarabia şi Bukovina, June-July 1941," Yad Vashem Studies 19 (1988): pp. 187-232.

Ancel, Documents, vol. 6, doc. 1, p. 1.

[39] Procesele criminalilor de război în faţa Tribunalului militar de la Nuremberg sub controlul Consiliului legal nr. 10 (Washington, D.C.: Government Printing Office, 1951), vol.10, pp.990-994. (instrucţiunile speciale date de înaltul Comandament al Wehrmacht-ului pentru desfăşurarea operaţiuni Barbarossa, 19 mai 1941, includeau şi "directivele pentru conducerea trupelor în Rusia".

[40]

Telegrama gen. Rioşanu către gen.   Antonescu, 18 iulie 1941, Arhivele Statului, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet, dosar 89/1941, f.16.

[41] DGFP, vol. 13: no. 207, pp. 318-319.

Lya Benjamin, ed., Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri, (Bucureşti: Editura Hasefer, 1996), doc.99, p.265.

[43] Matatias Carp, Cartea Neagră (Bucureşti: Socec, 1948), vol. 2: p. 43. (mărturia lui Eugen Cristescu, fost şef al SSI.)

[44] NO-2851, NO-2952, NOKW-3233.

[45] NO-2651, NO-2934, NO-2939, NO-2949, NO-2950.

Acordul de la Tighina, încheiat între gen. Artur Hauffe şi gen. Nicolae Tătăranu, 30 august 1941. Nuremberg Documents, PS-3319. Versiunea românească: Ancel, Documents. Vol. 9, doc. 83, pp.188-191. Versiunea germană: ibid., vol.5, doc. 62, pp. 59-63.

[47] Luther către Killinger, 27 august, 1941, Nuremberg Documents, NG - 4962.

[48] Ancel, Documents, vol. 5, doc. 3 pp.3-6.

Goebbels, Tagebücher, pp. 1659-1660.

Ancel, Documents, vol.3 doc. 311. pp. 494-495.

Procesul marei trădări naţionale (Bucureşti, 1946), pp. 34-35.

[52] Transcrierea interogatoriului lui Radu Lecca la Securitatea din Bucureşti, 8 iulie 1953. Arhivele Ministerului de Interne, dosar 40010, vol. 123, p. 82.

[53] G. Richter, "Jüdische Fata Morgana," Bukarester Tageblatt, April 26, 1942; copie: Ancel, Documents, vol.3, doc. 360, p. 588.

[54] Ancel, Documents, vol 4 doc. 53, p. 98.

[55]

Jean Ancel, "Plans for Deportation of the Rumanian Jews and Their Discontinuation in Light of Documentary Evidence (July-October 1942)" în Yad Vashem Studies 16 (1984): pp. 381-420.

[56]

[57] Ancel, Documents, vol.4, doc.41, p.78; şi doc.104-105.

[58] Stenograma interogatoriului preliminar al lui Eichmann efectuat de Poliţia israeliană (citate în continuare ca Eichmann, Interogatoriu). Arhivele Yad Vashem, Poliţia israeliană. Adolf Eichmann, pp. 1768-1771. Eichmann a recunoscut că Sonderbehandlung ("tratamentul special"), termenul folosit de Muller, însemna ucidere.

[59] Ancel, Documents, vol.4, doc.65, p.120.

[60]Bukarester Tageblatt, 11 octombrie 1942. Copie în Ancel, Documents, vol.4, doc.151, pp. 297-298.

Ancel, Documents, vol.4, doc.152, p.302.

[62] Ibid., doc.186, p.365.

[63] Andreas Hillgruber, ed., Staatsmänner und Diplomaten bei Hitler (Frankfurt am Main: Bernard & Graefe Verlag für Wehrwesen, 1970), nr.30, p. 233. Conversaţia cu Ribbentrop a avut loc la Salzburg la 14 aprilie 1943. La 8 octombrie 1942, Mihai Antonescu i-a spus lui von Killinger: "Opinia Mareşalului Antonescu este că în prezent situaţia este prea delicată pentru a permite o acţiune în forţă asupra evreilor". U.S. National Archives (NARA),