Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În deceniul al şaselea, în Anglia au apărut organizaţii politice restructurate şi împrospătate, conduse de lideri noi şi eficienţi. John Bright şi William Gladstone au transformat Partidul Whig în Partidul Liberal, iar Benjamin Disraeli i-a reunit pe Tory în Partidul Conservator. În continuare, atât liberalii cât şi conservatorii au declanşat o campanie de extindere a dreptului la vot, fiecare partid aspirând să capete sprijinul cetăţenilor.

Încă de la apariţie, Partidul Liberal, influenţat şi inspirat de Gladstone, a început lupta pentru democratizare.

Reforma electorală din 1867, născută din acest demers partizan, prevedea dublarea numărului de cetăţeni cu drept de vot. Astfel, ea acorda drept de vot tuturor bărbaţilor care posedau o casă. De asemenea, beneficiau de acest drept şi bărbaţii din mediul urban care închiriau o locuinţă. După cum se vede, legea era mai puţin restrictivă în cazul bărbaţilor de la oraş decât al celor de la ţară, făcând discriminări între săracii din zona rurală şi cea urbană şi excluzând complet femeile.

În următorii şaptesprezece ani, nici administraţia Gladstone, nici Disraeli nu au extins dreptul de vot. Totuşi, liberalii au obţinut promulgarea legii electorale din 1884, care prevedea pentru bărbaţii de la sate aceleaşi criterii stabilite în 1867 pentru bărbaţii de la oraş. Noua lege acorda drept de vot tuturor bărbaţilor, în afara muncitorilor fără domiciliu stabil, a servitorilor şi a bărbaţilor necăsătoriţi care locuiau cu părinţii.

În 1870, când la putere se aflau Gladstone şi liberalii, un decret al executivului a permis accesul tuturor cetăţenilor la posturile de conducere a statului, selecţia urmând a fi făcută pe baza unor examene. Această reformă încerca să pună capăt tendinţei de a angaja personal mai curând pe criteriul relaţiilor clientelare decât al competenţei. În mod similar, guvernul reducea controlul forţelor sociale tradiţionale asupra învăţământului superior şi asupra corpului ofiţeresc.

Muncitorii au beneficiat şi ei de pe urma interesului manifestat de liberali faţă de categoriile defavorizate. O lege adoptată în 1872 prin vot secret prevedea interzicerea represaliilor împotriva muncitorilor care nu votau în favoarea intereselor patronilor. În 1874, după ce conservatorii au preluat controlul asupra Parlamentului, primul ministru Disraeli şi partidul său au continuat să promoveze acest curent reformist în avantajul maselor. Două legi promulgate în 1875 instituiau programe de ameliorare a igienei publice şi de construire a locuinţelor pentru săraci.

În deceniul al optulea, ritmul reformei a încetinit considerabil, accelerându-se din nou la începutul secolului XX. O nouă echipă liberală a reluat campania de transformare a Angliei în 1905, când a preluat controlul în Parlament. Îndepărtându-se de tradiţia laissez-faire a partidului, ei au lansat un program de bunăstare socială similar cu cel din Germania. Între 1906 şi 1912, liberalii au ratificat legi care prevedeau asigurarea muncitorilor în caz de accident, pensii de bătrâneţe, asigurări de sănătate pentru toţi cetăţenii, ajutoare de şomaj şi o legea salariului minim.

Cheltuielile necesare acestui program de bunăstare socială au dus la apariţia unei crize bugetare, a cărei rezolvare a asigurat Camerei Comunelor deplina supremaţie asupra Camerei Lorzilor. Această înfruntare a început în 1909 când ministrul de finanţe David Lloyd George a introdus un aşa numit Buget al Poporului. Proiectul lui prevedea un impozit progresiv pe venit şi o taxă de moştenire, astfel încât cetăţenii mai înstăriţi să preia o parte mai mare din costurile programului ide bunăstare socială. Camera Comunelor a adoptat propunerea, în schimb Camera Lorzilor a blocat-o. Incidentul a marcat începutul unui impas în această problemă care avea să fie soluţionată abia peste optsprezece luni. Camera Comunelor a recurs însă la o armă formidabilă. În 1910, camera inferioară a propus abolirea puterii lorzilor de a bloca legile bugetului, lăsându-le numai puterea de a tergiversa adoptarea altora. Camera Lorzilor a acceptat măsura consfinţită în reforma parlamentară din 1911. Lorzii au cedat în momentul în care primul ministru liberal Herbert Asquith i-a avertizat că, la nevoie, regele va desemna un număr suficient de mare de noi aristocraţi ca să asigure aprobarea legii. Camera aleasă prin vot popular îşi încheiase lunga perioadă de tranziţie către suveranitate.

Nici democratizarea sistemului de guvernare britanic, nici proiectele de bunăstare socială ale liberalilor nu i-au convins pe liderii clasei muncitoare că deţineau suficientă putere politică. Mişcarea muncitorească de la sfârşitul secolului al XIX-lea reflecta convingerea că cele două partide principale nu-i reprezenta adecvat interesele. În 1883, un grup de intelectuali simpatizanţi ai clasei muncitoare au pus bazele unei organizaţii, Fabian Society, care milita pentru democraţie totală şi o economie socialistă. Curând, fabienii au lansat ideea formării unui partid al muncitorilor care să sprijine cauza egalităţii sociale.

În 1893, minerul scoţian Keir Hardie a ajuns la aceiaşi concluzie ca şi fabienii organizând un grup politic colateral. Dezvoltarea rapidă a sindicatelor alcătuite din muncitori necalificaţi demonstra că atât masele din fabrici, cât şi conducătorii lor doreau să deţină mai multă putere în Anglia. În 1906, aceste forţe s-au unit formând Partidul Laburist. Acum liberalii şi conservatorii se confruntau cu o organizaţie devotată dezideratelor clasei muncitoare. Peste două decenii, acest partid şi cel conservator au ajuns să domine parlamentul britanic. În plus, după demersuri active, în1918, a fost acordat dreptul de vot tuturor femeilor care au împlinit vârsta de treizeci de ani, pentru ca abia în 1928 aceasta să fie redusă cu nouă ani.

Загрузка...