Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

 Bucovina

Războiul ruso-turc din 1768-1774 s-a încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi. Austria, neutră, şi-a concentrat apoi armata la graniţa nordică a Moldovei, dând o argumentaţie juridică anexiunii: demult Pocuţia a stăpânit nordul Moldovei (denumită acum Bucovina). Prin împărţirea Poloniei (1772), revenindu-i Pocuţia şi Galiţia, tot Austriei îi revine şi Bucovina, având nevoie şi de o comunicaţie lesnicioasă între Transilvania şi Galiţia. În toamna lui 1778 armata a ocupat ţinuturile Cernăuţi, Câmpulung şi Suceava, "împlântând pajurile imperiale unde le convenea". La 7 mai 1775, printr-o Convenţie (la Constantinopol), Turcia consimte cedarea, Austria îmbinând ameninţări cu promisiuni de sprijin în viitoare războaie cu Rusia. Thugut (agent la Constantinopol) a cumpărat pe demnitarii turci cu cadouri scumpe şi aur: pe Reis Effendi, Costache Moruzzi (dragomanul Porţii), paşa de Hotin (ce trebuia să supravegheze delimitarea frontierei). Rusia nu s-a opus, deşi obţinuse protectorat asupra Principatelor. Mareşalul Rumanţiev, aflat în zonă, a fost mituit şi el. În zadar Gr. Ghica al III-lea şi divanul Moldovei au protestat şi au cerut protecţia ţarinei Ecaterina a II-a. La tranzacţiile de la Palamutka (ian. 1776), Habsburgii au mai răpit 46 de sate româneşti. Bucovina (după denumirea pădurilor de fagi de la Cosmin), cu vechea capitală a Moldovei, Suceava, cu Putna, Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ, Humor - 10.000 km2, 75.000 locuitori, 233 oraşe şi sate româneşti - a fost ruptă din Moldova, împotriva tuturor principiilor de drept internaţional. Gr. Ghica, datorită protestelor, este asasinat de turci în oct. 1777; proteste şi ale boierilor din Ţara Românească, invocând vechile capitulaţii. Bucovina a fost numită "Moldova austriacă", apoi Bucovina administrată militar până în 1786, apoi alipită Galiţiei ca o circumscripţie administrativă a acesteia.

În 1775 Bucovina avea 75.000 de locuitori, din care români 63.700, ruteni 8.400, 3.400 alţii. Supusă asupririi sociale şi naţionale, I. Lupaş scria despre evoluţia demografică a Bucovinei: "Frumoasa Bucovină, cu mulţimea de ţărani români, peste care cârmuirea străină a adus ruteni din Galiţia, ceangăi din Ardeal, poloni şi germani, aşa că în veacul următor românii erau ameninţaţi să piardă precumpănirea numerică în această regiune de nord a Moldovei".

Prin Constituţia din 4 martie 1849, datorită revoluţiei din Bucovina, Viena îi acordă autonomie, devine ducat dependent direct de Viena până la 1918. Deznaţionalizarea românilor s-a practicat, au fost colonizaţi germani, unguri, slovaci, ruteni fugiţi din Galiţia şi Podolia - fără a se reuşi schimbarea caracterului românesc al Bucovinei. Până la 1918 românii opun rezistenţă la opresiune, cerând drepturi politice şi naţionale. Fraţii Hurmuzaki scot revista Bucovina; alte ziare româneşti militante: Revista politică, Gazeta Bucovinei, Deşteptarea Bucovinei. Sub preşedenţia lui Eudoxiu Hurmuzaki, românii au o adunare la Cernăuţi la 20 mai 1848 şi în actul de "Petiţiune ţării" cer separare de Galiţia, restabilirea autonomiei, şcoli româneşti de toate gradele, introducerea limbii române în viaţa publică. Unirea din 1859 şi independenţa au impulsionat lupta bucovinenilor pentru dreptate şi unitate. Serbările de la Putna, 1871, ocazionate de împlinirea a 400 de ani de la zidirea ei de către Ştefan cel Mare, organizate de un comitet: Slavici, Eminescu, C. Istrati, A. D. Xenopol, a fost o demonstraţie a solidarităţii naţionale. Aici Ciprian Porumbescu a interpretat "Hora Daciei întregi". În 1875, la 100 de ani de la anexarea Bucovinei, la Iaşi şi Paris au fost manifestaţii împotriva Austriei. La Iaşi au participat şi studenţii bucovineni din Societatea Arboroasa. Ziare şi reviste: Bucovina, Gazeta Bucovinei, Patria, Junimea literară au militat pentru unirea Bucovinei cu Ţara. În organizarea şi dezvoltarea luptei un rol important l-a avut Partidul Naţional Român din Bucovina, înfiinţat în 1892.

Basarabia

La începutul sec. XIX, rivalităţile dintre Rusia, Austria, Turcia, la care se adaugă şi Imperiul francez al lui Napoleon I, afectează iar Ţările Române. În 1787 Rusia ajunge cu graniţa pe Nistru, vecină directă cu Moldova. Între 1806-1812, un nou război pentru supremaţie la Dunăre şi Marea Neagră, ruso-turc, început prin ocuparea Principatelor de către ruşi, ţarul Alexandru I declarând că: "le va apăra de toate relele". Era o amăgire, dar detaşamentul de panduri al lui Tudor Vladimirescu luptă alături de ruşi. La Tilsit, în 7 iulie 1807, Alexandru I şi Napoleon I cad de acord că dacă Turcia nu acceptă mediaţia Franţei, Rusia şi Franţa vor sustrage provinciile europene ale Porţii. La Erfurt (sept. 1808), Alexandru I şi Napoleon I, aliindu-se împotriva Angliei, se înţeleg ca Finlanda, Moldova şi Ţara Românească să revină Rusiei. În 1810 Rusia propune Turciei pace, urmând ca Basarabia, Moldova, Valahia Mare (Muntenia) şi Valahia Mică să fie încorporate Rusiei, Dunărea urmând să fie hotarul între ele. Turcia rezistând, în sept. 1811 Rusia se limitează la Moldova, în caz extrem, mulţumindu-se cu graniţa pe Siret. Kutuzov, comandantul armatei ţariste de la Dunăre, îl atenţiona pe cancelarul Rumanţiev că Basarabia ar putea fi mai uşor smulsă din teritoriul Moldovei care, chiar şi aşa, ar rămâne suficient de mare ca să fie în continuare un stat vasal Turciei. Tratativele de pace au început în oct. 1811 la Giurgiu, continuate la Bucureşti la "Hanul lui Manuc". Delegaţii ruşi (Italinski, gen. Sabaneev), cer la început Moldova întreagă, apoi graniţa pe Siret cu braţele Dunării. Turcii (delegaţi Kalib Effendi, Dumitrache Moruzzi), declară că nu pot primi decât graniţa pe Prut, iar ruşii, presaţi de iminenta invazie franceză, declară că o primesc, până la vărsarea Prutului în Dunăre. Delegaţii turci au fost mituiţi, au ascuns sultanului scrisoarea trimisă de Napoleon privitoare la începerea războiului Franţei cu Rusia. S-a încheiat precipitat pacea la 16/28 mai 1812 la Bucureşti, Rusia încorporând teritoriul dintre Prut şi Nistru (Basarabia). Rusia se apropia de Peninsula Balcanică, având un "picior solid la Dunăre". Basarabia (nume extins anume de ruşi; înainte Basarabia era în sud, partea de la nord de Delta Dunării sau Bugeac) devine provincie de graniţă a Rusiei. În 1817 (statistică rusă), Basarabia avea 45.630 km2, cu 5 cetăţi, 17 târguri, 685 sate, o populaţie de 482.630 locuitori: 419.240 români (86%), ruteni, ucraineni, ruşi 30.000 (6,5%), evrei 19.130 (4,2%), bulgari, germani, găgăuţi 14.620 (3,3%). Au fost smulse Moldovei 6 judeţe: Orhei sau Lăpuşna, Soroca, Hotărniceni, Codrul, Greceni, Iaşi (ce a rămas din el dincoace de Prut era un teritoriu foarte mic), plus Hotinul şi Bugeacul, smulse mai demult Moldovei. Era partea cea mai productivă a Moldovei, şi pentru a stârni lăcomia demnitarilor turci, într-un memoriu boierii moldoveni enumărau bogăţiile pe care Moldova nu le mai are şi care înainte mergeau în bună măsură în Turcia.

Anexiunea a fost o mare dramă: nenumărate familii au fost destrămate, despărţite, unele rămânând de o parte a Prutului, altele pe cealaltă parte.

Alexandru I, un "liberal", a menţinut autonomia provinciei, şi pentru a crea simpatii în rândul popoarelor creştine rămase sub stăpânirea Turciei. Guvernatorul rus al Basarabiei a introdus un regim mixt: vechile împărţiri administrative au fost păstrate chiar numele de judeţ Iaşi, devenit mai târziu Bălţi (după numele reşedinţei), un Consiliu Suprem cu putere executivă, legislativă şi judecătorească din 11 membri, 5 fiind aleşi de boierii basarabeni, ca şi prefecţii de judeţe. Mitropolitul Gabriel Bănulescu (ardelean) a fost însărcinat să organizeze Biserica Ortodoxă a Basarabiei. Din Chişinău (capitala) Alexandru I a promulgat la 29 apr. 1818 legea organică pentru administrarea Basarabiei (o Constituţie), în spirit liberal, lăsând spaţiu pentru tradiţii, limbă şi legislaţia anterioară. Urmaşul său, Nicolae I, un autocrat, nu tolera autonomii în regiunile de graniţă. Basarabia a fost vărsată în gubernia Noua Rusie, la 29 febr. 1828 noul statut pentru administrarea Basarabiei înlocuia Consiliul Suprem cu Consiliul provincial; va fi administrată ca orice gubernie rusă. Începe politica de rusificare. În sud se fac colonizări pentru a umple vidul creat de emigrarea turcilor şi tătarilor. Din 1829 autonomia Basarabiei e desfiinţată, sunt introduse legile ţariste, limba română e scoasă din administraţie.

Prin Congresul de pace de la Paris (1856), Marile Puteri au dat Moldovei cele 3 judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), pentru a îndepărta Rusia de braţul nordic al Deltei, a fost neutralizată Marea Neagră şi desfiinţată flota militară şi bazele navale ruse; totul pentru a bloca Rusia în înaintarea spre Balcani şi Strâmtori (politica Angliei în Mediterana).

Unirea Principatelor a avut un viu ecou în rândul românilor din Basarabia. Autorităţile ruse au suspectat mult timp tineretul basarabean de legături cu românii de peste Prut în vederea unei mişcări comune. Cererea boierului Cristi în 1862 către guvernator pentru înfiinţarea unei tipografii româneşti este respinsă: "e un moldavofil înflăcărat care visează o singură Românie unită". În 1867, ministrul rus al instrucţiunii constata cât de puţin e răspândită cultura rusă aici, datorită unirii Moldovei şi Munteniei ce exercita o influenţă vizibilă în rândul basarabenilor. Unirea Principatelor şi consecinţele sale au accentuat voinţa Rusiei de a se elibera de angajamentele asumate la Congresul de la Paris

  • ; rusificarea a fost accentuată. În 1867 limba română a fost scoasă din programa de învăţământ a tuturor şcolilor. Basarabia devine în 1871 o gubernie guvernată autocratic; sunt trimişi specialişti în rusificare, renumit fiind episcopul Pavel Lebedev (1871-1882), cu care începe prigoana împotriva a tot ce-i

 

românesc: catedra de română de la Seminarul teologic din Chişinău şi din alte şcoli bisericeşti e desfiinţată, se închide Tipografia Eparhială, sunt înlăturaţi preoţii ce nu ştiau sluji în slavonă, se cântă şi se citeşte în biserici numai în slavonă, deşi credincioşii nu o cunoşteau; bisericile româneşti au fost obligate să trimită la Arhiepiscopie toate cărţile româneşti bisericeşti vechi şi au fost arse. Sute de mii de deseatine (hectare) din pământul românilor au fost împărţite coloniştilor ruşi, bulgari, germani. Într-un singur an 855 de familii de ţărani au trebuit să plece în Siberia pentru a o coloniza. În 1834 populaţia Basarabiei era de 469.783 locuitori, din care români 406.182 (86%). Recensământul din 1871 dă o creştere a numărului de români: total 1.026.000, din care 692.000 (67,4%) români, ruteni, ucraineni, velico ruşi

  • (15,8%) etc. În Geografia provinciei Basarabia (publicată în 1878, aprobată de Ministerul Instrucţiunii Publice), autor P. Soroka: "Moldovenii compun marea masă a populaţiei, aproape 3/4". În 1897 statisticienii ruşi fac să scadă brusc şi inexplicabil populaţia românească la 47,6%, în timp ce P. Cruşevan arăta că proporţia românilor era de 75%. John Kaba, căpitan, membru al misiunii americane Hoover în România, evalua în 1918, la 65-67% procentul românilor în Basarabia.

Rezistenţa românilor la rusificare şi Unirea Principatelor, un magnet pentru basarabeni, a fost unul din motivele politicii ţariste de a anula prevederile nefavorabile ale Tratatului de la Paris şi reanexarea sudului Basarabiei. În 1870, profitând de războiul dintre Franţa şi Germania, ţarul Alexandru al II-lea îi scria regelui Wilhelm: "Am luat după decizii mature o gravă hotărâre: aceea de a mă dezlega din angajamentele Tratatului din 1856". În cele două întrevederi Brătianu-cancelarul rus Gorceakov la Livadia (sept. 1876), Brătianu l-a întrebat care erau intenţiile Rusiei în legătură cu sudul Basarabiei, primind un răspuns evaziv. România şi Rusia au semnat Convenţia din 4 apr. 1877, în art. 2 Rusia obligându-se să respecte drepturile politice ale statului român, să menţină şi să apere integritatea actuală a României. Rusia a respins cooperarea militară a României, pe care a cerut-o ulterior, în impasul de la Plevna. E cunoscut comportamentul armatei române pe frontul din Bulgaria la 1877-78, ca şi actul politic semnat între cele două ţări. Guvernul ţarist a dat art. 2 al Convenţiei din 4 apr. 1877 propria sa interpretare: "Convenţia fiind încheiată în vederea războiului cu Turcia, război al cărui teatru putea deveni România, Rusia s-a angajat.. .să apere şi să garanteze drepturile României şi integritatea teritoriului său numai împotriva Turciei. Această stipulaţie nu se referea la Rusia, căci Convenţia nu e un act prin care ea s-a angajat faţă de România." În concepţia Rusiei, Basarabia nu fusese cedată României, ci Moldovei, ca fiind vecinul cel mai insignifiant. Că Tratatul de la Paris, care e unicul său titlu de posesiune, a fost violat de Moldova, care s-a unit cu Valahia şi a creat Principatele Unite, care au făcut apel la un prinţ străin, de către România, care a dus război împotriva Turciei şi şi- a proclamat independenţa (sic!) şi că, în consecinţă, titlul legal nemaiexistând, încetează însuşi dreptul la posesiune.

Politica Rusiei în Basarabia a fost abilă: atrăgea elemente ale burgheziei şi boierimii provinciale şi pe intelectuali, asigurându-le posturi în administraţia Imperiului, dar să se adapteze total mentalităţii şi culturii ruse (ex. Leon Kasso, devenit profesor la Universitatea din Moscova şi ministrul învăţământului sub Nicolae al II-lea, complet rusificat). Iar bunăstarea populaţiei rurale a fost în atenţia autorităţilor, ca şi starea de regres cultural în care era ţinută.

Revoluţia burghezo-democratică din Rusia (1905) a fost o afirmare a principiului naţionalităţilor. Promiţându-se modificări mari în legislaţie, democratizarea, s-au intensificat mişcările revoluţionare în întreg Imperiul. Intelectualii români, luptători pentru drepturi naţionale, C. Stere, Em. Gavriliţă, Alex. Botezat,

  1. Pelivan, I. Inculeţ, Neculai Bivol, V. Stroescu, Pan Halippa editează ziarul Basarabia; zemstvele stăruie pentru introducerea limbii române în şcoli. La Chişinău se înfiinţează Societatea moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale condusă de P. V. Dicescul. Mişcarea naţională cere: emancipare naţională, reforme economice, reforma agrară, reintroducerea limbii române în şcoli, biserică, instituţii publice. Represiunea a fost cumplită: arestări, execuţii, distrugerea sediilor organizaţiilor naţionale. Ziarul Basarbia e suprimat, tipografia şi redacţia arse, redactorii deportaţi. Totuşi, la alegerile pentru prima Dumă, românii trimit în Dumă pe învăţătorul A. Sever. Lovitura de stat a lui Stolîpin are urmări grave: A. Sever, Emanoil Gavriliţă ş.a. sunt deportaţi.

Dobrogea (până la 1878).

Definitivarea cuceririi de turci a fost între 1445-1462 când Vlad Dracul şi Ţepeş duceau lupte cu turcii în Dobrogea. În sistemul administrativ otoman Dobrogea a fost deplin încadrată după 1484, când au fost integrate Delta, cetăţile Chilia şi Cetatea Albă (cucerite de Baiazid II). A fost organizată ca ujd (provincie) condusă de beii de margine cu reşedinţe în cetăţile de frontieră.

Au fost modificări în organizarea Dobrogei, dar până în sec. XIX principalele unităţi administrative au rămas 8: Tulcea, Hârşova, Isaccea, Babadag, Carasu (Medgidia), Mangalia, Silistra, Constanţa (Kustenge) - acoperind suprafaţa din nordul liniei Mangalia-Ostrov. Colonizarea turco-tătară a fost o preocupare permanentă. O istorie agitată în secolele XVIII-XIX: înainte de războiul ruso-turc din 1768-1774, tătarii încep să se retragă, dar din 1783, după alipirea Crimeii la Rusia, revin în Dobrogea. La fel, din 1812, după anexarea Basarabiei. În întreaga perioadă a stăpânirii otomane, la fondul românesc local se alipesc locuitori din ţările riverane Dunării şi din Transilvania. Evenimentele din sec. XIX din ţările române au ecou între românii dobrogeni. Turcii au luat măsuri de izolare a Dobrogei în 1821. Revoluţia de la 1848 a implicat şi Dobrogea; la acţiunile revoluţionare din Transilvania au participat şi ardeleni stabiliţi în Dobrogea, din familiile Popeia, Găietan, Verzea, Săcăşanu ş.a.

După înfrângerea revoluţiei din Ţara Românească, efective militare din Anatolia au fost transferate în garnizoanele din Hârşova, Măcin, Silistra, au fost înarmaţi şi musulmanii - mai mult datorită stării de spirit locale, ce îngrijora.

După Congresul de la Berlin din 1878, care consfinţea drepturile României asupra Dobrogei, s-a stabilit comisia pentru instalarea administraţiei româneşti. Actul final, încheiat la 17 dec. 1878 la Constantinopol, a fost ratificat de cele 7 puteri şi a intrat în vigoare prin trasarea graniţei. După 1878 mii de oameni de diferite etnii au revenit în Dobrogea, devenind, fără constrângere, cetăţeni leali ai României

Загрузка...