Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Paralel cu o însemnată creştere economică, a doua articulaţie a revirimentului Europei Occidentale a fost voinţa de a crea o adevarată Europă. La sfârşitul războiului, Europa apuseană putea să apară ca o miză între cele două blocuri, deci era normal să încerce să se organizeze. Ideea “Statelor Unite ale Europei” nu era nouă. La sfarşitul anilor ’20, Aristide Briand îi fusese un elocvent apărător. Ea a fost reluată de Winston Churchill într-un discurs pronunţat la Zurich, în 1946. Pe de altă parte, Statele Unite îşi manifestaseră dorinţa ca ajutorul Marshall să fie distribuit în cadrul unei cooperări europene, din care s-a născut

O.E.C.E. În mai 1948, a avut loc la Haga un Congres al Europei, care a avut drept rezultat crearea unui Consiliu al Europei, compus din două organisme, un Comitet al Miniştrilor şi o Adunare Consultativă Europeană, cu sediul la Strasbourg şi reunind reprezentanţi ai celor 17 membri ai O.E.C.E. Activitatea acestui Consiliu s-a limitat insă la discursuri incitante, căci Anglia se opuna categoric oricarei renunţări la suvranitatea noţională (contrar Franţei în acel moment)

Jean Monnet, după acest debut cam dezamăgitor, a considerat că, pentru realizarea construcţiei europene, era necesar ca europenii să se obişnuiasca să lucreze împreună în cadrul unor realizări concrete. Ideea a fost adoptată de ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, şi a dus la planul care-i poartă numele: la 18 aprilie 1951, s-a creat Comunitatea Europenă a Carbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), iniţial un mijloc de a controla posibilităţile de reîanarmare ale Germaniei. Organizaţia reunea sase membri: Franţa, Germania Federală, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia. O Înalta Autoritate cu sediul la Luxemburg avea puteri supranaţionale în domeniul producţiei şi schimburilor de cărbune şi oţel. A fost o realizare crucială deoarece pentru prima oară functiona o instituţie europeană, care, in plus, cunoştea şi un mare succes, în pofida handicapului pe care il reprezentase refuzul Marii Britanii de a lua parte la ea.

Un al doilea proiect a avut o soartă mai puţin fericită: este vorba de Comunitaea Europeană de Apărare (C.E.A.), care urma să permită participarea trupelor germane la apărarea Europei în cadrul unei armate europene. Avantajul sperat era realizarea reînarmarii

Germaniei, considerată ca necesară de către Statele Unite. Se dorea ca, fară să se trezească la viaţă vechii demoni ai unei armate germane autonome, să se creeze o nouă institutie europeană. Tratatul semnat la Paris, la 27 mai 1952, de cei şase parteneri n-a putut fi ratificat de Adunarea Naţională Franceză din cauza opoziţiei hotărâte a comuniştilor şi gaulliştilor. După mai mulţi ani de dispute politice violente, C.E.A. a fost respinsă fără dezbateri la 30 august 1954. În urma acestei situaţii, acordurile de la Londra şi Paris (octombrie 1954) au recreat o armată germană în cadrul U.E.O. (Uniunii Europei Occidentale), alianţă militară încheiată pe o perioadă de 50 de ani între cei şase membri ai C.E.C.O. şi Marea Britanie.

Frânată de eşecul C.E.A., ideea europeană a fost relansată cu adevărat de reuniunea celor şase miniştri ai afecerilor externe ai C.E.C.O., care a avut loc la Messina, la 1 iunie 1955, ca şi prin hotărârea de creare a unei Comunităţi Economice Europene (C.E.E.) denumită şi Piaţa Comună, realizată prin Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957. Obiectivul era asigurarea progresivă a liberei circulaţii a mărfurilor şi persoanelor în interiorul acestei comunităţi a celor şase. În afara Consilului Miniştrilor moştenit de la C.E.C.O., la Bruxelles, se instala o Comisie Europeană, schiţă a unei puteri supranaţionale.

Crearea Pieţei Comune a reprezentat un pas considerabil pe calea construcţiei europene. A urmat un progres lent, ce s-a întins pe aproximativ un deceniu. Încetineala cu care s-a realizat construcţia europeană în această perioadă se explică prin foarte puternica impregnare naţională a unor popoare cărora le era greu să se simtă în primul rând europene, fiind foarte reticente când se punea problema să facă pasul decisiv de transformare a unei comunităţi economice într-o comunitate politică.

Загрузка...