Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

După 1661 Franţa a încercat să-şi asigure alianţe în întreaga Europă, din Scandinavia până în Spania la a cărei succesiune visa. Când în 1665 englezii au declarat din nou război Olandei, Ludovic a decis să profite de conjunctură pentru a cuceri Ţările de Jos spaniole, care ar fi furnizat debuşeul portuar absolut necesar comerţului francez. În mai 1667 Conde şi Turenne au invadat Flandra; Olanda, Anglia şi Suedia s-au mobilizat rapid pentru a preveni pericolul hegemoniei franceze, încheind la Haga o alianţă căreia Ludovic ştia că nu-i poate face faţă; la un an de la declanşarea războiului el a încheiat pacea de la Aachen, prin care obţinea mai multe puncte importante din Belgia. Acest insucces relativ a determinat însă transformarea Olandei în principalul inamic al puterii franceze; iar în următorii ani aceasta a făcut pregătiri pentru un război de dimensiuni mult mai mari, care ar fi urmat să extindă Franţa până la gurile Escaut-ului; în acest scop, diplomaţii Parisului au obţinut alianţe cu Anglia, Suedia şi cu principii din nord-vestul Germaniei. Conde şi Turenne trecură Rinul în primăvara lui 1672, cucerind cu uşurinţă Utrecht, când sosi vestea încheierii unei alianţe defensive între olandezi, austrieci şi electorul de Brandenburg. Haga crezu că venise momentul să ceară pacea; Ludovic respinse însă oferta. Situaţia era atât de disperată încât olandezii considerară că singura soluţie era readucerea la putere a partidului războiului, reprezentat de tânărul Wilhelm de Orania. În schimb fraţii de Witt, consideraţi vinovaţi pentru dezastrul republicii, au fost masacraţi. Schimbarea s-a dovedit de rău augur pentru Ludovic; aliaţii Olandei au oprit înaintarea franceză, iar în 1673 Spania li s-a alăturat; în schimb Carol II s-a retras din alianţa cu francezii, ca urmare a presiunilor Parlamentului; la fel au făcut şi principii germani. Operaţiunile începeau să meargă greu: victoria lui Conde la Senef (1674) a fost mai degrabă un măcel, iar marele comandant s-a retras curând din fruntea armatei; Turenne, după ce invadat Palatinatul şi i-a bătut pe imperiali în Alsacia într-o campanie glorioasă, a murit la Salzbach în 1675. Doar în Maditerana flota franceză a reuşit să obţină succese împotriva olandezilor în 1676 şi a luat Messina; însă în Flandra şi pe Rin, luptele au trenat cu succese alternative până în vara anului 1678. Temându-se că Anglia va trece de partea aliaţilor, Ludovic s-a grăbit să încheie pacea de la Nimwegen (1678/1679) în care superioritatea diplomaţiei sale s-a dovedit mai importantă decât succesele militare: Franţa a obţinut astfel de la spanioli provincia Franche-Comte şi câteva oraşe flamande. Tratatul de la Nimwegen a instituit în acelaşi timp limba franceză ca limbă a diplomaţiei internaţionale, situaţie ce s-a menţinut până la al doilea război mondial. După un asemenea triumf, un ambasador contemporan scria

Dominaţia Franţei era ca şi stabilită în întreaga Europă iar regele ei devenise arbitrul acestei regiuni a emisferei noastre. Statul său avea încă toate forţele sale şi urma să capete altele noi; dominaţia sa devenise un rău inevitabil pentru celelalte naţiuni...

Ludovic nu era însă mulţumit cu rezultatele Nimwegen-ului. El dorea anexarea completă a Ţărilor de Jos spaniole şi stabilirea graniţelor pe Rin; ca urmare a format Camerele de Reuniune, care trebuiau să decidă asupra litigiilor de suveranitate, şi prin intermediul acestei instituţii a ocupat paşnic Luxemburg şi Strasbourg. Puterile europene s-au indignat în faţa acestei încălcări făţişe a dreptului internaţional; dar situaţia lor nu era atât de bună încât să le permită un nou război împotriva Franţei, astfel că în 1684 atât Spania cât şi Imperiul consfinţiră prin tratatul de la Regensburg reuniunile pentru o durată de 20 de ani.

Restauraţia Stuart şi Revoluţia glorioasă

Odată ajuns pe tronul englez, Carol II a constatat că nu mai putea guverna aşa cum o făcuseră tatăl şi bunicul său. O represiune în masă împotriva foştilor roundheads era imposibilă, în ciuda insistenţelor „Parlamentului Cavalier” dintre 1661-1679; iar rolul moderator între monarh şi comune a fost jucat excelent de cancelarul Clarendon, un veteran al „Parlamentului Lung”, care a temperat excesele reacţionare ale regaliştilor din Camere. Au fost însă de ajuns câteva dezastre ca epidemia de ciumă din 1665, marele incendiu al Londrei din 1666 şi distrugerea flotei de pe Tamisa de către olandezi în anul următor pentru ca suveranul să fie acuzat - nu pe nedrept - că ţine partea catolicilor. Carol a crezut că se poate apăra înlocuindu-l pe Clarendon cu o cabală de favoriţi, a căror politică internă şi externă a fost un eşec total. În schimb facţiunile create în această perioadă au stat la baza formării celor două mari partide engleze: whigs, liberali, adepţi ai toleranţei religioase, în jurul cărora se grupau protestanţii non- conformişti, şi tory, conservatorii, susţinând Coroana şi anglicanismul. Whigii au luat puterea până în 1681, reuşind să promulge Habeas Corpus Act, care punea la adăpost cetăţenii de încarcerarea abuzivă; dar în rest politica lor a urmărit doar interesele de partid, astfel că regele a dizolvat Parlamentul, guvernând singur cu ajutorul conservatorilor până la moartea sa în 1685. I-a urmat fratele său Iacob, care spre oroarea englezilor, era catolic şi înclina spre absolutism. Cât timp partidul tory l-a susţinut în Parlament iar succesor la tron a fost stathouderul Olandei, Coroana s-a putu menţine; dar naşterea unui moştenitor al lui Iacob în vara lui 1688 a făcut ca politica procatolică a regelui să fie considerată inacceptabilă de ambele partide. Şefii whig şi tory s-au adresat lui Wilhelm de Orania pentru a-l chema pe tron, iar acesta nu a întârziat să debarce la Torbay cu o mică armată. Întreaga Anglie a trecut de partea sa, Iacob fiind nevoit să fugă în Franţa. Esenţa acestei „revoluţii glorioase” din 1688 nu a fost violenţa sau eroismul, ci instituirea noului regim pe baza consensului între forţele politice: Parlamentul l-a încoronat în ianuarie 1689 pe Wilhelm şi pe soţia acestuia Maria, fiica lui Iacob II, în schimb noul suveran a acceptat „declaraţia drepturilor” (Bill of Rights). Aceasta interzicea monarhului să suspende aplicarea legilor, să convoace tribunale extraordinare sau să recruteze trupe fără acordul Parlamentului, care căpăta supremaţia politică.. Dezbaterile Camerelor trebuiau să fie libere iar convocarea lor frecventă; libertăţile individuale erau în mare măsură garantate. Prin Actul de Toleranţă din acelaşi an whigii au asigurat libertatea cultelor non-conformiste.

Загрузка...