Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

La începutul secolului al XIX-lea Africa se afla într-o situaţie deosebit de complexă. Vechile state au dispărut, din motive care nu au depins doar de ele, cu excepţia Etiopiei, Madagascarului şi a Liberiei. Aceasta s-a datorat dezvoltării colonialismului, ocupării a tot mai multor teritorii ale continentului de către marile metropole europene. Alături de formele de organizare colonială s-au mai păstrat cîteva federaţii de triburi, cunoscute mai ales pentru rezistenţa lor la cucerirea colonială. Mai cunoscute sînt: Wanyamwezi, Massai, Togo, Zanzibar, Xosa, Zulu, Dahomey şi Matabele. Istoria acestora este dominată de eforturile pentru păstrarea independenţei, acţiune în care s-au remarcat cîţiva conducători autohtoni. Datorită acestei situaţii istoria Africii, secolului al XIX- lea, trebuie privită sub două aspecte; evoluţia statelor independente şi eforturile pentru păstrarea independenţei şi penetraţia europeană.

Etiopia. A fost unul din cele mai vechi state africane, cunoscut încă din secolul al IV-lea d.H. La începutul secolului al XIX-lea se afla într-o situaţie de anarhie politică, care va dura pînă în anul 1856. În anul respectiv negusul (împărat), Theodoros, a reuşit să înlăture sistemul feudal de organizare şi să dea o organizare modernă. În a doua jumătate a secolului au mai fost momente de criză politică. Această situaţie s-a datorat aristocraţiei locale şi intervenţiei marilor puteri. La sfîrşitul secolului al XIX-lea s-a revenit la situaţia de linişte internă şi mare prosperitate. Domnia lui Menelik al II-lea (1889-1913), considerat unul din marii reformatori, s-a desfăşurat fără sincope. Prin reformele date, Etiopia a depăşit sistemul feudal de organizare. În politica externă, Menelik a reuşit să se impună în faţa statelor europene. Victoria de la Adua (1896) şi tratatul care s-a încheiat, au consfinţit independenţa faţă de Italia. Etiopia a intrat în secolul al XX-lea ca un stat independent, unitar, cu o economie stabilă şi dezvoltată faţă de trecut.

Madagascar. Marea insulă a Africii are o istorie bogată şi foarte interesantă. După mai multe încercări de unificare a formaţiunilor administrative existente, la începutul secolului al XIX-lea, s-au pus bazele unui regat, care va purta numele Hova (termenul desemnează casta negustorilor şi întreprinzătorilor malgaşi). Încă de la început este evident faptul că acest regat se deosebeşte de ceea ce a fost înainte. De altfel, secolul al XIX-lea a marcat atingerea unei culmi a dezvoltării. Aceasta s-a datorat regilor RADAMA (1810-1828), RANAVALONA I (1828-1861), RADAMA AL II-LEA (1861­1863), dar mai ales marelui om de stat RAINILAIARIVONY, care va conduce guvernul între 1864 şi 1896. Reformele sale, economice şi administrative, au avut un final fericit; Madagascarul a devenit un stat unitar, dezvoltat economic şi puternic militar. Politica externă a fost orientată spre apărarea intereselor majore, atît sub aspect economic (schimburile comerciale), cît şi sub raport politic. Presiunea marilor puteri, mai ales a Franţei, a fost un obstacol serios în calea evoluţiei independente. În anul 1895 Franţa a declanşat un război de cucerire care a pus capăt existenţei statului malgaş. Pînă în anul 1958 Madagascarul a fost colonie franceză.

Maghrebul şi Egiptul. În secolul al XIX-lea Maghrebul (Algeria, Maroc şi Tunisia) şi Egiptul au avut o situaţie mai deosebită. În istoria lor au apărut două elemente fundamentale, schimbarea situaţiei interne şi intrarea, fără voia lor, în sfera colonialismului modern. Totodată, trebuie remarcate modificările structurii sociale. Situaţia politică s-a caracterizat prin anarhie, întreţinută, pe de o parte, de Poarta otomană, şi, pe de altă parte, de Spania şi Portugalia. Unii dintre conducătorii locali au făcut eforturi deosebite pentru menţinerea unităţii statale şi a independenţei. De această situaţie au profitat noii veniţi. În anul 1830 Franţa a ocupat Algeria. În ultimii ani ai secolului al XIX-lea nordul Africii a fost unul din teatrele disputelor dintre Franţa şi Anglia.

Egiptul s-a aflat, din anul 1517, sub dominaţia otomană. Urmare a revoltei lui Mehemet Ali, Poarta a recunoscut autonomia Egiptului. Reformele aplicate de acesta au făcut din Egipt o forţă în lumea africană. Urmaşii lui Mehemet Ali au reuşit să menţină autonomia. În timpul lui Ismail (1863-1879) a fost construit Canalul de Suez. Odată cu aceasta penetraţia capitalului străin se va intensifica. Disputa dintre Anglia şi Franţa va fi cîştigată de prima. Din anul 1882 începe, în istoria Egiptului, perioada colonială, caracterizată prin politica specială a Angliei şi lupta de eliberare naţională a egiptenilor.

Africa de Sud. Partea de sud a continentului, locuită de triburile care fac parte din marea grupare Bantu, a fost cunoscută de către europeni, în secolul al XV-lea, prin descoperirile făcute de portughezi. În secolul al XVII- lea a început colonizarea. Primii au fost burii (populaţie de origine olandeză) care au întemeiat o colonie de fermieri agricoli. De altfel, termenul “boer” în limba neerlandeză înseamnă fermier. Relaţiile cu Olanda au luat un alt aspect, în secolele următoare, datorită evoluţiei coloniei. Cu timpul, termenul de boer (bur) a fost înlocuit cu Afrikaner, nume pe care îl purtau urmaşii coloniştilor, cei care considera Africa de Sud ca patria lor natală, ceea ce corespundea realităţii. Desprinderea de Olanda va fi efectivă în momentul cînd afrikanerii (burii) au cerut recunoaşterea suveranităţii lor. Cum în anul 1795 Regatul Ţărilor de Jos a dispărut independenţa acestora nu mai era o problemă. A apărut, destul de repede, un alt pretendent. Este vorba de Anglia. În anul 1807 aceasta a întemeiat Colonia Cap, de unde au început “mersul” spre interiorul zonei. Politica de anglicizare, între altele limba engleză devenea obligatorie, i-a nemulţumit pe afrikaneri. Rezistenţa acestora a luat forme diferite şi s-a manifestat pe tot parcursul secolului al XIX-lea. După ce au întemeiat “Biserica Olandeză Reformată”, o formă de rezistenţă spirituală, burii au început “Marele trek” (marea plecare) spre zonele din interior. Aici au întemeiat mai multe republici bure, iar în anul 1857, sub conducerea lui Marthius Wessel Pretorius, au întemeiat “Republica Africa de Sud”. Este pentru prima dată cînd s-a folosit acest termen în mod oficial. În acel moment Africa de Sud era împărţită, din punct de vedere etnic, în trei: africanii (negri), burii şi englezii. Aceasta a făcut ca situaţia să fie deosebit de complexă. Confruntarea dintre aceste grupări a dat “culoare” istoriei politice. Atît negrii, cît şi burii au lupta pentru apărarea independenţei. Ei nu au făcut-o împreună ceea ce a fost un avantaj pentru Anglia. În a doua jumătate a secolului sînt foarte multe astfel de acţiuni. Rezistenţa burilor a fost cea mai puternică.

Războiul anglo-bur a durat din anul 1880, cu întreruperi, pînă în anul 1902. Efectiv, este vorba de 32 de luni de lupte între două armate. La 31 mai 1902 s-a încheiat pacea prin care Anglia prelua controlul asupra întregii Africi meridionale.

Загрузка...