Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Războaiele napoleoniene. Una din consecinţele externe ale Revoluţiei franceze, din 1789, a fost ruptura dintre Franţa şi suveranii Europei. Războiul declanşat, în anul 1792, a fost evenimentul care a ilustrat acest fapt, care, pe lîngă partea sa militară, are aspectul unui război ideologic, un război dintre două concepţii social-politice. Victoria de la Valmy avea să fie primul succes militar al Franţei, primul succes al Revoluţiei. Deşi pericolul coaliţiei antifranceze nu dispare este certă o schimbare de echilibru în favoarea Franţei şi în favoarea Revoluţiei. Austria, Prusia şi Rusia au fost determinate să se retragă şi să nu accepte o altă confruntare directă. Societatea europeană este împărţită, în aceste momente, în două; revoluţionarii şi contrarevoluţionarii. Privind situaţia dintr-un alt unghi, aceasta înseamnă Franţa noului regim în faţa vechiului regim monarho-absolutist din Europa centrală şi de est. Confruntările militare nu au încetat. Teama de influenţa Revoluţiei i-a determinat, în primul rînd, pe monarhii Europei să revină la ideea coaliţiei. Convenţia de la Petersburg, între Rusia, Anglia şi Austria, va pune bazele unei noi colaborări. Intenţia era ca Franţa să fie atacată din mai multe direcţii. Planurile au fost dejucate. Intrat în istoria Franţei prin bătălia contra Angliei, din portul Toulon, Napoleon Bonaparte, prin campania din Italia, 1796, a dat o lovitură serioasă coaliţiei. De fapt acesta a fost sfîrşitul coaliţiei, marcat de înfrîngerea Austriei, la Arcole, Lodi şi Rivoli, şi impunerea tratatului de la Campo Formio (1797). Acesta era noul echilibru teritorial stabilit de Napoleon. Austria a recunoscut toate modificările făcute de el. În principal, este vorba de crearea celor două republici, Ligurică şi Cisalpină, trecute sub protecţia lui Napoleon, ocuparea Veneţiei, a Modenei, Ferrarei şi Bologna. Pacea ne oferă posibilitatea să spunem că avem în faţă primul caz de schimbare a caracterului războaielor Franţei, din războaie de apărare în războaie de cucerire. Totuşi, despre influenţa Revoluţiei franceze se mai poate vorbi. Este vizibil că Napoleon va lărgi aria teritorială a acestei influenţe. Pacea încheiată de Napoleon nu avea aspectul unei păci generale. Au rămas nerezolvate alte contradicţii. Primul loc a fost deţinut de contradicţiile anglo-franceze, mai exact spus contradicţiile dintre două burrghezii. La prima vedere se pare că au primat cele de ordin economic, reliefate de măsurile protecţioniste luate de guvernul englez şi de Directoratul Francez. Expediţia lui Napoleon în Egipt (1798-1799) avea să amplifice aceste contradicţii. Anul 1799 aducea, în Franţa, o schimbare de mod de conducere. Instaurarea Consulatului (1799-1804), în fruntea căruia se afla Napoleon Bonaparte, marca începutul celei de a treia etape a confruntării cu marile puteri europene. Coaliţia a doua, formată din iniţiativa şi cu sprijinul Angliei, a fost destrămată datorită, în primul rînd, acţiunii militare (cîştigarea bătăliei de la Marongo) şi, în al doilea rînd, activităţii diplomatice. Prin tratatul de la Luneville (1801), încheiat cu Austria, Napoleon dispunea de nordul Italiei şi de controlul asupra mai multor state germane. La acestea se adaugă controlul asupra Belgiei şi a Olandei (aceasta a devenit Republica Batavă) avînd şi o influenţă asupra Elveţiei. Prin această expansiune, Franţa a devenit o forţă în rîndul marilor puteri. Datorită acestei situaţii, atît Rusia, cît şi Anglia au acceptat ideea încheierii păcii. Tratatul de la Amiens (1802) încheiat cu Anglia, a pus capăt disputelor militare. Din nou trebuie observat că el nu elimina divergenţele de fond. Pe de altă parte, Napoleon a avut nevoie de pace pentru a proclama Imperiul francez. Prin încoronarea sa ca împărat, decembrie 1804, dădea Franţei o nouă formă de organizare. Aceasta însemna, însă, şi necesitatea unei recunoaşteri internaţionale, o politică externă adecvată. Marile puteri nu au primit vestea cu prea mare plăcere. Diplomaţii nu puteau afirma că pacea va fi de lungă durată, fie şi nu mai pentru faptul că lupta economică dintre Anglia şi Franţa, normală în cazul lor, nu a fost oprită. Pe lîngă o serie de importante evenimente interne, Imperiul francez va avea şi multe altele externe. Cea mai mare parte a acestei activităţi este marcată de războaiele din perioada 1804­1815. Începutul a fost făcut de lupta împotriva celei de a treia coaliţii, care era formată din Anglia, Rusia şi Austria. Dorinţa lui Napoleon de a întreprinde o confruntare directă cu Anglia n-a reuşit. Bătălia navală de la Trafalgar (1805) a demonstrat că Franţa nu putea face faţă flotei engleze. Planul de debarcare în Anglia a fost părăsit. De la Boulogne, unde şi-a cantonat armata, Napoleon s-a îndreptat înspre Viena. La 2 decembrie 1805 a dat marea bătălie de la Austerlitz, împotriva Austriei şi Rusiei. Victoria repurtată i-a permis lui Napoleon să impună pacea de la Pressburg prin care Austria ceda toate teritoriile italiene. Din acestea se va forma Regatul Romei. Împăratul Francisc al II-lea renunţa la calitatea de Împărat al Imperiului romano-german. Se poate spune că Austria a fost umilită. Victoria aceasta i-a permis lui Napoleon să facă şi alte modificări pe harta Europei. A creat Confederaţia Rinului, la care va adăuga Regatul Westfaliei (condus de fratele său Jerome), a desfiinţat Republica Batavă din care a format Regatul Olandei (condus de fratele său Louis). În Neapole, în locul Bourbonilor, l-a numit pe fratele său Joseph. Urmare a războiului cu coaliţia a patra, în fapt Prusia, şi a cîştigării bătăliilor de la Jena şi Auerstadt, 1806, Napoleon a dat Blocada Continentală prin care insulele britanice erau declarate în stare de blocadă şi erau interzise relaţiile comerciale cu ele. Prin aceasta războiul economic împotriva Angliei se dorea a fi unul al întregului continent, căruia Napoleon îi impunea acceptarea legilor votate la Paris. După victoriile împotriva ruşilor, la Eylau şi Friedland, 1807, s­a încheiat pacea de la Tilsit, între Franţa şi Rusia. Prin aceasta Rusia se obliga să accepte Blocada şi să rupă relaţiile cu Anglia. Se accepta crearea Marelui Ducat al Varşoviei şi toate modificările teritoriale făcute de către Napoleon.

Anul 1807 a fost un an de vîrf pentru Imperiul francez, care şi-a extins graniţele pînă în răsăritul Europei. Fapt curios, Peninsula Iberică nu făcea parte din Imperiu şi nici nu a reţinut atenţia lui Napoleon. Se va dovedi, însă, că aplicarea Blocadei nu se putea face fără iberici. Aceasta cu atît mai mult cu cît Anglia a găsit aici terenul propice pentru comerţul ei. Folosindu-se de tratatul încheiat cu Portugalia, în anul 1807 trupele franceze au pătruns în Spania, cu intenţia de a trece în Portugalia, unde nu a întîmpinat nici o rezistenţă din partea curţii regale. Spania a fost invadată de un alt corp de armată, ceea ce i-a revoltat pe spanioli. Bătălia de la Baylen, dintre divizia franceză, comandată de generalul Dupont, şi spanioli, a fost cîştigată de cei din urmă. Capitularea generalului francez a fost o ruşine pentru Napoleon. Se spune despre Baylen că a fost începutul decăderii imperiului napoleonian. A fost însă şi începutul unei confruntări deschise cu trupe engleze. Corpul expediţionar englez, comandat de Arthur Wellesley, viitorul duce de Wellington, a sprijinit “revolta” ibericilor. Refacerea situaţiei, urmare a intervenţiei directe a lui Napoleon, prin aşezarea pe tronul Spaniei a fratelui său Joseph şi a măsurilor drastice luate, a fost relativă. Peninsula Iberică a fost locul dezvoltării unei opoziţii antifranceze (antinapoleoniene). Deşi a cîştigat bătălia de Wagram, împotriva Austriei, în fond tot împotriva coaliţiei, a V-a în ordine, Napoleon nu a putut evita evoluţia unei opoziţii europene. Au avut loc evenimente pe care Napoleon nu le-a putut controla. În urma războiului cu Turcia, Rusia a anexat teritorii europene, care nu-i aparţineau, Basarabia (cele trei judeţe) şi Finlanda. Ducele de Wellington acţiona în Portugalia.

Campania din Rusia. După înfrîngerea Austriei, la Wagram, Imperiul francez crea impresia unei consolidări a puterii. Prin căsătoria cu Maria Luiza, fiica împăratului Austriei, şi naşterea lui Napoleon al II-lea, se întărea dinastia Bonaparte. În realitate erau destule semne care dovedeau că situaţia nu era prea bună. Criza comercială din 1810 dovedea că economia franceză era în declin. Pe plan extern menţinerea blocadei continentale a creat o situaţie mai complicată. Cele mai nemulţumite au fost Anglia şi Rusia. Datorită acestei stări diplomaţia engleză a ştiut să profite, atrăgînd de partea ei pe toţi nemulţumiţii. Conflictul militar a fost de data aceasta franco-rus. Marea armată a cuprins oameni din toate părţile imperiului, fidelitatea ei fiind pusă sub semnul întrebării. Comandamentul, pe care-l avea Napoleon, n-a mai fost la nivelul celui din trecut. În plus, nu avea o pregătire diplomatică adecvată care să-i asigure aliaţi.

Campania a început în iunie 1812 şi poate fi împărţită în două etape. În prima parte armata franceză a reuşit să înainteze pe teritoriul Rusiei şi să dea marea bătălie de la Borodino (7 seeptembrie 1812). Deşi a fost un succes, el nu poate fi considerat deplin. După patru zile de şedere în Moscova, Napoleon a început retragerea armatei, decizie determinată de condiţiile din Rusia, de manifestarea opoziţiei europene şi chiar a celei franceze şi de perspectivele formării celei de a şasea coaliţii. La începutul anului 1813 coaliţia era formată din Anglia, Rusia, Prusia, Suedia, Spania şi Portugalia. Acestora li se alătură Austria. Armatele aliate au participat la bătălia de la Leipzig (octombrie 1813) cînd Napoleon a fost înfrînt. Franţa era ameninţată cu invazia străină, ceea ce a devenit realitate în anul 1814.

Aliaţii au impus abdicarea lui Napoleon şi revenirea pe tronul Franţei a lui Ludovic al XVIII-lea, urmaş al Bourbonilor înlăturaţi de Revoluţia franceză. Prin deciziile care au avut în vedere Europa, harta ei politico- administrativă, raportul de forţe se modifica. Franţa era redusă la graniţele din 1792. Belgia era unită cu Olanda sub numele de Regatul Ţărilor de Jos. Austria primea teritoriile pierdute. Anglia primea Malta, Capul Buneisperanţe, Ceylon şi Mauriciu. Revenit la conducere în martie 1815, cînd aliaţii dezbăteau viitorul Europei în cadrul Congresului de la Viena, Napoleon a încercat să refacă situaţia dar a pierdut bătălia de la Waterloo (localitate aflată în Belgia) din iunie 1815.

Congresul de la Viena. Consecinţe politice. Pentru rezolvarea problemelor care să pună capăt perioadei de conflicte militare, s-a decis convocarea unui congres al aliaţilor. Congresul s-a ţinut la Viena, din toamna anului 1814 şi pînă în vara anului 1815. Au participat, în primul rînd, diplomaţi ai statelor ultimei coaliţii antinapoleoniene. Franţa a fost şi ea reprezentată de fostul ministru de externe al lui Napoleon, marele diplomat Talleyrand. Aşa cum era de prevăzut aliaţii nu se înţelegeau datorită pretenţiilor de a obţine cît mai multe avantaje. Au fost evidente disensiunile dintre Austria şi Prusia, dintre Rusia şi Prusia, dintre Anglia şi Rusia. Problemele cele mai spinoase au fost determinate de rezolvarea situaţiei Saxoniei şi a Poloniei. Au fost antrenate în discuţii Prusia, Austria şi Rusia. Profitînd de disputele dintre aliaţi, Talleyrand a reuşit să pună în discuţie două importante principii, al legitimităţii şi al echilibrului. Conform primului principiu orice schimbare a hotarelor urma să se facă fără a atinge ceea ce a existat înainte de începutul războaielor, ceea ce însemna anul 1792. Al doilea principiu avea în vedere realizarea unui echilibru între marile puteri. După dezbateri îndelungate Congresul s-a încheiat la 9 iunie 1815 cu adoptarea Tratatului. În esenţă, acesta prevedea: Franţa era redusă la graniţele din 1792; Prusia primea Pomerania, Poznan, Danzig, parte din Saxonia, parte din Westfalia şi regiunea renană; Austria relua teritoriile pierdute, era formată Confederaţia germană; Belgia era dată Olandei; Norvegia era dată Suediei; Rusia primea o parte din Polonia şi îi erau recunoscute cuceririle Finlandei şi a sudului Basarabiei; Anglia primea toate coloniile olandeze şi    spaniole cucerite în timpul  războaielor şi protectoratul asupra insulelor Ionice. Se     poate spune că aliaţii au avut două obiective: 1) să realizeze un nou echilibru de forţe prin trasarea noilor frontiere şi 2) să anuleze influenţa Revoluţiei franceze prin restauraţie, apărată de Sfînta Alianţă, din care au făcut parte, la început, Rusia, Austria şi Prusia. Au rămas nerezolvate o serie de alte probleme cum ar fi: soluţionarea crizei interne a Imperiului otoman, soluţionarea crizei Imperiului colonial spaniol, evoluţia sentimentului naţional, relaţiile dintre continentul european şi celelalte continente. Anul 1815 a fost deci un sfîrşit, dar în acelaşi timp şi un început, al unei perioade în istoria Europei şi a celorlalte continente. Complexitatea etapei care începea era dată de problemele care                            au apărut imediat după    Congres, de profunzimea transformărilor care           au       dat naştere     unui           liberalism politic, opus conservatorismului monarho-feudal apărat de Sf. Alianţa. Între restauraţie, ca formă de organizare impusă de Congresul de la Viena, şi tendinţa de a avea libertăţi individuale sau naţionale nu se poate găsi numitor comun. Termenul de naţiune îşi face loc în istoria imperiilor care asupreau alte popoare şi în relaţiile internaţionale. Grupurile care au aceleaşi sentimente formează naţiuni care îşi cer drepturile. Manifestarea conştiinţei naţionale este o reacţie de opoziţie faţă de străini. Pe aceste baze se formează o doctrină care este contrară hărţii politice a Europei. Pe de altă parte, încă din perioada confruntărilor cu Revoluţia franceză şi apoi cu Napoleon, este evident faptul că în relaţiile internaţionale determinante au fost transformările care au loc în cadrul structurilor marilor puteri, în economia acestora.

În concluzie, se poate spune că Revoluţia franceză a bulversat întreaga Europă. Prin războaiele lui Napoleon această bulversare a continuat. Raportul de forţe pe plan european şi universal s-a schimbat în favoarea Angliei şi a altor state dezvoltate. Deschiderea care a fost dată, liberalismul care a apărut şi a evoluat, nu pot fi oprite prin decizii ale marilor puteri. Că este aşa o dovedesc toate mişcările sociale şi naţionale care au avut loc după 1815.

Загрузка...