Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Politica lui Henric IV a fost temporar abandonată de fiul său, Ludovic XIII (1610­1643). Dominat de o mamă autoritară şi de miniştri incapabili de a urma o linie internă şi externă coerentă, tânărul rege oscila între alianţa cu Spania şi satisfacerea ambiţiilor marilor seniori. Stările Generale din 1614 nu fură capabile să rezolve criza guvernării, iar nobilimea şi hughenoţii provocară netulburaţi agitaţie în regat. O altă problemă era enormul deficit bugetar generat de politica falimentară; abia în 1624 când cardinalul Richelieu deveni ministru situaţia Franţei se schimbă radical înăuntrul şi în afara graniţelor.

Spania se găsea în plină decadenţă după moartea lui Filip II (1598). La începutul secolului XVII se mai găseau încă scriitori precum Campanella ori Juan de la Puente care să susţină ideea supremaţiei spaniole, Madridul eşuase practic pe toate planurile. Deşi anexase şi Portugalia în 1580, nici chiar bogăţiile celor două imperii coloniale reunite nu puteau face faţă imenselor nevoi financiare cât timp lipsa producţiei interne şi pierderea provinciilor flamande îi obliga pe iberici să importe mărfuri şi mână de lucru la preţuri exorbitante. În războiul din Ţările de Jos ei fură obligaţi după înfrângerea navală de la Gibraltar (1607) să încheie la 9 aprilie 1609 un armistiţiu de 12 ani cu Olanda. Puterea politică a acesteia, în schimb, era în creştere; după ce Mauriciu de Nassau realizase în 1605-1606 o adevărată barieră de fortificaţii la graniţele ţării, Provinciile Unite se puteau bucura în linişte de profiturile celei mai înfloritoare economii europene. După armistiţiu, echilibrul intern fu însă tulburat de o criză de suprafaţă, relevând contradicţiile între autoritarismul militar stathouderilor şi tendinţele liberale ale Stărilor. Sub masca disputei între calvinismul tolerant arminian şi ortodoxia gomaristă, burghezia aristocrată şi poporul fidel lui Mauriciu se înfruntară atât pe tărâmul religiei cât şi pe cel al politicului. Convocarea sinodului de la Dordrecht (1618-1619) duse la victoria gomariştilor şi la înlăturarea liderilor partidului advers, Oldenbarneveldt şi Hugo Grotius. Replică protestantă a Conciliului de la Trento şi a Inchiziţiei catolice, Dordrecht-ul a marcat triumful radicalismului şi intoleranţei la nivelul lumii calviniste şi consolidarea autorităţii familiei de Nassau-Orania în Olanda.

Tot în nordul Europei două puteri care se vor afirma în Războiul de 30 de ani încep să se impună pe scena politică la cumpăna dintre veacuri: este vorba de Suedia şi Danemarca, ţări care se dezvoltaseră graţie comerţului baltic. Prima dintre ele, agitată de tulburări religioase şi dinastice după moartea lui Gustav Wasa, s-a transformat la începutul secolului XVII într-o monarhie aristocratică unde Senatul şi Stările dominate de nobilime au echilibrat puterea coroanei. Monarhia suedeză era electivă, ca şi cea daneză, ceea ce a întărit rezistenţa Adunărilor în faţa tendinţele absolutiste ale regilor; implicarea în război era destinată a le da acestora forţa şi prestigiul necesare.

În Imperiul German Contra-Reforma progresase rapid după moartea lui Maximilian II, în principal în stăpânirile Habsburgilor. Cele două mari confesiuni religioase căpătaseră şi forme politice în primul deceniu al veacului al XVII-lea, prin crearea Ligii Catolice de către Maximilian de Bavaria şi a Uniunii protestante în frunte cu Frederic, electorul palatin. Rudolf II (1576-1612) fu însă confruntat cu probleme extrem de grave în ciuda dezinteresului său pentru politică. Pe de o parte, ciocnirile de la graniţa maghiară se transformaseră în 1592 într-un adevărat război cu turcii; după succese alternative, imperialii reuşiră să ocupe Transilvania. Politica oscilantă a principelui ardelean Sigismund Bathory făcea însă situaţia extrem de fragilă, când condotierul muntean Mihai Viteazul, invocând un mandat imperial incert, interveni în forţă reunind cele trei ţări române sub o pretinsă dominaţie habsburgică (1600). El a fost asasinat de generalul Basta, care se făcu însă odios nobilimii transilvănene prin politica sa autoritară; cu ajutorul otomanilor, ei răsturnară dominaţia imperială şi Rudolf se văzu obligat să semneze pacea în 1606 la Zsitvatorok în condiţii relativ avantajoase. Pe de altă parte el se afla în conflict cu Stările din Boemia, cărora fu forţat să le acorde libertatea cultului, şi cu fratele său Mathias, ce-i urmă pe tron. Acesta se implică la rândul său în tulburările dinastice din Transilvania dar austriecii fură învinşi de pretendentul filo-turc Gabriel Bethlen. Între timp însă evoluţiile politice din Boemia tindeau spre un conflict religios şi chiar naţional între nobilimea cehă protestantă ce domina stările şi autorităţile germane catolice. Când Mathias încercă să rezolve criza prin alegerea ca rege al Boemiei a arhiducelui Ferdinand, un contra-reformator implacabil, stările boeme se revoltară, alungându-i pe guvernatorii austrieci (“defenestraţia de la Praga” - 23 mai 1618). Se declanşa astfel Războiul de 30 de ani.

Загрузка...