Imensul teritoriu din Mexic până la strâmtoarea Magellan a fost cucerit, chiar dacă nu în întregime, într-o perioadă foarte scurtă care a urmat descoperirilor geografice. Cu excepţia Braziliei, care a devenit portugheză conform acordului de la Tordesillas, teritoriul a intrat sub stăpânire spaniolă.
În conformitate cu concepţia epocii, orice cucerire intra în posesia monarhului, privit de biserică reprezentant al divinităţii pe pământ şi care avea misiunea să creştineze noile populaţii. America latină a fost organizată în consecinţă după modelul iberic. America spaniolă a fost împărţită în două, apoi în patru viceregate (Noua Spanie – 1535, Peru – 1544, Noua Granadă – 1718, La Plata – 1776).
Viceregatele erau conduse de viceregi, prevăzuţi cu puteri foarte întinse. Puterea lor, ca şi a subalternilor, era accentuată de faptul că legătura cu metropola se făcea foarte greu. Sub aparenţa unei supuneri faţă de puterea supremă, funcţionarul colonial acţiona adesea după bunul său plac, principiul după care se călăuzea fiind “ascult, dar nu execut”.
Un element esenţial în organizarea coloniilor spaniole l-a reprezentat biserica. Clericii aveau drept principală misiune declarată creştinarea indigenilor. Ei au obţinut succese relativ mari şi rapide, populaţia locală fiind impresionată de fastul ceremoniilor catolice ca şi de atitudinea unor clerici. În mare parte însă, era vorba de o convertire formală, indigenii neînţelegând esenţa creştinismului, prezentat într-o formă simplificată la extrem, păstrându- şi în acelaşi timp vechii zei şi tradiţiile.
În colonii, biserica era supusă direct autorităţii regelui. Ea a putut juca nu numai un rol misionar ci şi unul economico-politic. Clericii au ajuns să posede circa o treime a pământurilor colonizate, la care se adăugau mari capitaluri, mine ş.a. Ei au creat un stat propriu pe teritoriul actualului Paraguay, dotat cu o puternică forţă militară, care se bucura de o importantă autonomie.
Principala preocupare a ibericilor a fost acapararea imenselor bogăţii americane. După ce tezaurele incaşe şi aztece au fost jefuite, ei au început să caute altele. A apărut chiar legenda existenţei unei ţări de aur, Eldorado. Mirajul ei a determinat numeroase căutări rămase, fireşte, infructuoase, dar care au avut drept rezultat o masivă exploatare a minelor de aur şi de argint. Producţia de aur a scăzut treptat, dar numai Brazilia în secolul al XVIII-lea a trimis în Europa circa o treime din cantitatea pe care o poseda până atunci vechiul continent. În acelaşi secol, America spaniolă producea aproape 90% din producţia mondială de argint.
Febra aurului a dăinuit în întreaga perioadă colonială. Treptat totuşi s-a impus agricultura. În Brazilia au apărut imense plantaţii de trestie de zahăr. În America spaniolă primatul a revenit creşterii vitelor.
Privindu-şi coloniile doar ca un izvor de bogăţii, metropolele au stabilit reguli foarte drastice în ceea ce priveşte comerţul şi au interzis dezvoltarea unor industrii care le-ar fi putut concura pe cele din metropolă.
Dorinţa unor beneficii cât mai rapide a determinat o exploatare cu totul iraţională a forţei de muncă indigene. Ca urmare numărul indienilor a scăzut rapid, fapt la care a contribuit şi exterminarea unor triburi care se opuneau cuceritorilor.
În aceste condiţii, soluţia care s-a impus, preconizată ca fiind mai umană chiar de biserică, a fost aceea a aducerii de sclavi negri. Aceştia erau mai rezistenţi, prezentând şi avantajul că, nelegaţi de regiune şi nefiind organizaţi, ofereau o forţă de muncă relativ mai docilă. Comerţul cu sclavi a avut drept rezultat deplasarea unei importante mase de negri peste Atlantic, chiar dacă mulţi dintre ei nu au reuşit să supravieţuiască drumului realizat în condiţii inumane. Până la începutul secolului al XVIII-lea, numai în America spaniolă fuseseră aduşi peste trei milioane.
America latină a devenit astfel locul de întâlnire a trei rase. Situaţia etnică s-a complicat şi mai mult prin amestecul dintre ele, ceea ce conferă regiunii o pronunţată notă caracteristică. În America de Nord, apoi în Australia, Noua Zeelandă, englezii s-au stabilit cu familiile lor, refuzând aproape orice legătură cu indigenii. În Asia, europenii au coexistat cu băştinaşii, dar credinţele şi obiceiurile robustelor societăţi locale au făcut imposibilă o simbioză între ei.
În America Latină o mare parte a europenilor au venit fără familii, după cum la recrutarea sclavilor negri erau preferaţi bărbaţii. S-au creat astfel condiţii pentru o amalgamare a raselor. A rezultat un complex tablou etnic care şi-a găsit o corespondenţă pe planul structurii sociale.
Pe prima treaptă a ierarhiei sociale se plasau spaniolii născuţi în metropolă. Numărul lor era relativ redus, reprezentând circa 300.000 din cei 15.000.000 de locuitori ai Americii spaniole spre sfârşitul secolului al XVIII- lea. În schimb, deţineau importante surse de venituri şi controlau administraţia.
Pe treapta următoare se aflau circa trei milioane de creoli (sp. criollo = autohton). Şi ei sunt la origine de rasă albă dar, născuţi în colonii, nu mai intenţionează să le părăsească. Bogaţi, deţin importante funcţii în economie şi devin treptat mai legaţi de noile regiuni decât de metropolă. Din acest motiv guvernul de la Madrid manifestă o anumită neîncredere în ei; deşi teoretic consideraţi egali în drepturi cu spaniolii propriu-zişi, creolii nu erau admişi decât rareori în posturile înalte de conducere.
Pe o treaptă mai jos se situau metişii (de la latinescul mixtum). În linii mari, ei se împărţeau în trei categorii etnice după modul cum se realizase amestecul raselor: albi-indieni (metişii propriu-zişi), albi-negri (mulatri) şi
negri-indieni (zamboşi). În realitate, situaţia este cu mult mai complexă întrucât continuarea amestecului în succesiunea generaţiilor dusese la o deosebită varietate a grupelor etnice. Practicând ocupaţii diverse, metişii aspirau la obţinerea unei situaţii asemănătoare cu aceea a creolilor, fără a izbuti însă decât arareori.
Într-o situaţie inferioară se află indienii, circa zece milioane, utilizaţi în agricultură (peonii = în sp. pietoni) şi în mine. În afara regiunilor colonizate, trăiau indienii liberi (indios bravos) al căror număr este greu de evaluat.
Pe ultima treaptă a ierarhiei sociale se aflau sclavii negri în număr de 7800.000 întrebuinţaţi mai ales pe marile plantaţii din Antile, dar şi în mine sau ca servitori.
Situaţia era, în general, asemănătoare în Brazilia. Raportul între diferitele categorii etnice era însă diferit. Negrii ajung să reprezinte jumătate din populaţie, albii un sfert, restul fiind metişi şi un număr mic de indieni, care au avut însă, împreună cu negrii, o contribuţie mai importantă în crearea civilizaţiei braziliene în raport cu America latină.
Complexitatea raporturilor etnico-soci ale din America latină a determinat ca opoziţia faţă de metropolă să se manifeste mai târziu decât în America de Nord. Elementul primar al rezistenţei a fost lupta indienilor. Episodul cel mai important a avut loc în 1780-1781, când câteva zeci de mii de răsculaţi din Peru s-au reunit sub conducerea unui şef care şi-a luat denumirea de Tupac Amaru al II-lea, proclamându-se răzbunătorul şi restauratorul puterii incaşe. O anumită rezistenţă a provenit şi din partea sclavilor negri, maronii (de la sp. cimarron = sălbatec, fugit).
Elementul esenţial în lupta pentru independenţa Americii latine l-a constituit însă opoziţia creolilor. În bună măsură, ea s-a manifestat începând din secolul al XVIII-lea sub influenţa iluminismului european. Creolii frecventează universităţile înfiinţate în America (Lima, Ciudad de Mexico, Santa-Fe de Bogota, Buenos Aires ş.a.) sau merg la studii în Europa, vin în contact cu ideile iluministe. Operele lui Voltaire, Rousseau Montesquieu circulă în colonii. Aici se bucură de o mare preţuire lucrarea abatelui Raynal, Istoria filosofică şi politică a stabilimentelor europene în cele două Indii, deosebit de favorabilă creolilor.
În secolul al XVIII-lea s-au produs însă şi mişcări deschise ale creolilor împotriva metropolei. Mişcări de acelaşi fel s-au produs şi în Brazilia, cea mai importantă fiind conjuraţia din 1789, condusă de un tânăr locotenent, poreclit de adversari Tiradentes (scoate dinţi). Toate aceste mişcări au fost înfrânte. Ele demonstrau însă accentuarea tendinţei de desprindere de sub dominaţia metropolei, încununată de Războiul de Independenţă din 1810-1825.
