În pofida ambiţiilor franceze ori germane, Spania a fost, de la Regii Catolici la Filip II, prima putere europeană şi principalul aspirant la rolul de hegemon în sistemul continental, miza războaielor italiene în ultimă instanţă. După încheierea centralizării şi unificării politice la începutul secolului, Ferdinand a putut declanşa expansiunea colonială spaniolă la scară mondială, oprind în acelaşi timp tentativele
de înaintare ale turcilor în nordul Africii. Nepotul său, Carol Quintul, a urmat aceeaşi linie politică, secondat de cancelarul Gattinara a cărui abilitate i-a permis să integreze în sistemul administraţiei centralizate spaniole şi posesiunile din Italia. Practic în ultimii săi ani de domnie regatul iberic a devenit inima posesiunilor habsburgice ce-şi trăgeau de aici grosul resurselor militare şi financiare, iar pe plan european arbitrul politicii continentale şi nucleul lumii catolice. Deşi nu a reuşit să se impună şi în Imperiu, unde era privit de electori ca un străin, Filip II a păstrat acelaşi rol central al Spaniei în Europa prin deţinerea unor puncte strategice – Ţările de Jos, Milano, Neapole şi Sicilia – constituind un coridor spaniol între Franţa şi Germania. Factorii care au produs dominaţia ibericilor au fost însă vinovaţi şi de declinul lor. Pe plan economic, bogăţiile imperiului colonial spaniol nu putea acoperi costurile politicii europene atâta timp cât nu se dezvolta şi o industrie internă; Spania era redusă astfel la rolul de piaţă pentru celelalte state europene. Imensitatea stăpânirilor spaniole afecta grav guvernabilitatea lor; în acelaşi timp, rolul de inimă a lumii catolice ducea Madridul spre o politică fanatică şi conservatoare odioasă supuşilor săi. În fine, dezvoltarea militară avea efecte perverse. După cum scria un ambasador veneţian
Regele Spaniei deţine o elită de oameni rezistenţi, disciplinaţi, apţi pentru campanii, marşuri, asedii, dar sunt atât de insolenţi, de lacomi la bunul şi onoarea semenilor că ne putem întreba dacă aceşti soldaţi au fost cu adevărat utili suveranilor lor…Căci aşa cum ei au fost instrumentele victoriilor lor, tot aşa i-au făcut să-şi piardă ataşamentul şi bunăvoinţa popoarelor maltratându- le.
