Pentru cunoaşterea istoriei Imperiului bizantin, studierea relaţiilor dintre Biserică şi stat este foarte necesară, deoarece Biserica, principalul element al „sintezei bizantine“^[1] , şi-a pus amprenta asupra întregii societăţi conduse de basileii care ocupau tronul din „cetatea sfântă“.

Aceste relaţii sunt extrem de interesante în secolul al VI-lea, dacă ne gândim, doar, la epoca împăratului Justinian care atrage atenţia celor ce studiază raportul dintre Biserică şi puterea politică în această perioadă. Justinian s-a implicat mai mult ca oricare alt basileu în problemele Bisericii, intervenind, fie cu o serie de acte normative, fie în alegerea sau depunerea ierarhilor.

Şi alte aspecte ale relaţiilor Biserică-stat ne-au determinat să alegem, spre studiu, acest secol, aspecte care vor fi abordate în capitolele următoare..

Ierarhul şi basileul sunt exponenţii celor două puteri care au dominat viaţa bizantină – ecleziastică şi laică. Din această cauză relaţia Bisericii cu statul în secolul al VI-lea va fi privită de noi, parţial, ca relaţie a celor doi întâi-stătători ai acestor instituţii.

Preliminarii

Înainte de a începe tratarea punctuală a temei propuse, vom face câteva aprecieri referitoare la scopul Bisericii şi al statului în lume, urmate de o prezentare foarte pe scurt a situaţiei religioase şi politice a Imperiului bizantin în secolul al VI-lea; după care vom prezenta câteva aspecte generale ale relaţiilor Biserică-stat, pentru ca în final să ne ocupăm de atitudinea patriarhilor de Constantinopol faţă de puterea politică în această perioadă. Pentru a asigura o continuitate a expunerii evenimentelor am apelat la o împărţire pe capitole care are în vedere perioadele în care au domnit împăraţii bizantini, mai mulţi patriarhi păstorind în timpul unui singur basileu.

Scopul Bisericii şi al statului în lume

Pentru a înţelege mai bine relaţiile dintre Biserică şi stat în Imperiul bizantin este nevoie să facem câteva referiri la scopul acestor două instituţii în lume.

Biserica are origine divino-umană. Întemeiată tainic de către Mântuitorul Iisus Hristos, pe cruce şi văzut în urma predicii sfinţilor apostoli la Cincizecime, ea are ca scop sfinţirea membrilor ei. Acesta nu se poate realiza pe pământ, ci în împărăţia lui Dumnezeu, împărăţie care „nu este din lumea aceasta“^[2] . Statul însă, are menirea de a oferi cetăţenilor săi garanţia unei vieţi pământeşti fericite şi drepte. Scopul său se mărgineşte doar la cele create.

Înţelegerea inexactă a scopului fiecărei dintre aceste două instituţii a generat, de-a lungul timpului, o serie de conflicte. Dacă ne referim la situaţia de dinainte de edictul din anul 313 – edict care oferea creştinilor posibilitatea de a-şi exprima liber convingerile religioase – observăm că Biserica a avut de suferit, printre altele, şi pentru că împăraţii romani nu au putut aprecia corect atitudinea creştinilor faţă de stat, ca realitate creată şi deci, trecătoare.

După acest an, statul, prin unii împăraţi, a încercat să folosească Biserica şi creştinismul doar ca mijloace de menţinere a unităţii sale. De aici s-au născut conflicte, din care însă, mai mereu Biserica a ieşit biruitoare. Ea a reuşit să-şi păstreze şi să-şi afirme atributul divin, neputând fi folosită doar pentru realizarea unor scopuri trecătoare.

Relaţiile Biserică-stat în secolul al VI-lea – privire generală

Înainte de toate vom spune că începând cu epoca Sf. Constantin cel Mare (306-337) – primul împărat roman care a dat libertate creştinismului – Biserica a căpătat un statut privilegiat. Din 313 (anul edictului de la Mediolanum) puterea ecleziastică a fost într-o continuă creştere. Împăratul Teodosie cel Mare (379-395) a făcut din creştinism religie oficială de stat prin edictul de la Tesalonic, din 28 februarie 380, iar Justinian a dat lovitura fatală păgânismului, închizând în anul 529 Academia platoniciană din Atena. În urma acestor măsuri, Biserica creştină a putut să-şi exercite nestingherit influenţa asupra vieţii spirituale a supuşilor împăratului. Fiind recunoscută de stat drept Biserică oficială, protejată de împărat, ea a trebuit să accepte amestecul puterii politice în treburile ei interne. Şi împăraţii n-au pregetat să-şi exercite influenţa şi în acest sector al vieţii bizantine, mai ales că unii dintre ei doreau ca prin unitatea credinţei propovăduite de Biserică să fie asigurată unitatea politică a vastului imperiu condus de ei.

Contextul în care s-au derulat aceste relaţii în secolul al VI-lea a fost marcat de frământările cauzate de erezia monofizită care, deşi condamnată la Calcedon (451), a dăinuit secole întregi, uneori susţinută oficial chiar de împăraţi.

Campaniile pentru cucerirea ori recucerirea unor teritorii, cele împotriva adversarilor externi ai imperiului (vandali şi ostrogoţi – la vest, Iranul sassanid – la est, bulgarii, slavii, avarii şi anţii – la nord şi triburile arabe nomade – la sud) precum şi intrigile şi comploturile de la curtea constatinopolitană nu au putut lăsa indiferenţi pe reprezentanţii Bisericii care au trebuit să-şi precizeze poziţia faţă de evenimentele istorice ale vremii. Uneori această poziţie a favorizat Biserica, alteori slăbiciunile unor ierarhi au uşurat tendinţele de imixtiune ale puterii seculare în viaţa Bisericii.

Principala componentă a raportului Bisericii cu puterea politică a fost însă cea a propovăduirii şi apărării credinţei. Biserica a luat poziţie vis-à-vis de abuzurile săvârşite de basilei în probleme care priveau învăţătura Bisericii. Din această cauză, nu o dată întâi-stătătorii Bisericii au fost destituiţi de împăraţi pentru că nu împărtăşeau părerile acestora în ceea ce priveşte doctrina creştină. Patriarhii ori episcopii aveau astfel două opţiuni: fie subscriau vederilor doctrinare ale basileilor şi îşi păstrau tronul, fie se situau pe o poziţie opusă suveranului şi erau înlocuiţi^[3] . Nu o dată în scaunul patriarhal au fost aşezaţi drept întâi-stătători eretici. Şi în secolul al VI-lea au existat situaţii asemănătoare.

Chestiunea apărării credinţei nu a fost însă, doar o preocupare a ierarhiei Bisericii. Şi pe împăraţi i-au interesat dogmele creştine. Ei convocau sinoadele ecumenice şi chiar au emis edicte cu conţinut dogmatic. Primul care a păşit pe această cale a fost uzurpatorul Basiliscus^[4]  (475-476) care în anul 475 a emis un edict prin care condamna învăţăturile sinodului de la Calcedon^[5] . I-au urmat şi alţi împăraţi, dintre care cei mai importanţi au fost Zenon (477-491) şi Justinian^[6] . Aceste intervenţii al basileilor în chestiuni dogmatice au avut de multe ori urmări nefaste. Aceştia neavând ca principală preocupare subtilităţile teologiei au promulgat^[7]  ca legi, erezii. Aşa s-a întâmplat şi în anul 564 când împăratul Justinian a dat un edict prin care declara lege de stat dogma inalterabilităţii Trupului lui Iisus.

Numirea înalţilor demnitari ai Bisericii era şi ea controlată de împărat. „Când era vorba de a alege pe patriarhul Constantinopolului, Sinodul prezenta suveranului o listă de trei persoane între care el trebuia să aleagă; dar împăratul îşi rezerva dreptul, dacă numele propuse nu-i conveneau, să adauge o a patra persoană care-i convenea mai mult; în aşa fel, încât împăratul era cel care-l alegea pe patriarh“^[8] . De asemenea, basileul putea fie să constrângă pe ierarh să-şi depună demisia, fie să-l destituie^[9] . Totuşi, patriarhul de Constantinopol avea un cuvânt greu se spus în faţa acestuia. Nu o dată, ierarhii constantinopolitani au excomunicat pe împăraţi ori le-au interzis accesul în bisericile în care slujeau. Din amvonul bisericii Sf. Sofia, ei puteau să discute ori să condamne actele de guvernământ.^[10] 

Amestecul puterii politice în viaţa Bisericii a adus şi lucruri bune pentru Biserică. Ea şi-a consolidat poziţia în raport cu celelalte culte şi credinţe. Statul, oferindu-i largi privilegii a făcut din aceasta o instituţie puternică, dar pe care nu a reuşit să şi-o aservească. Biserica, pe de altă parte, a ştiut să fructifice această poziţie şi şi-a extins influenţa în toate sectoarele vieţii bizantine. Dreptul, politica, ceremoniile de orice fel, concepţiile despre lume şi problemele care frământau pe omul bizantin al secolului al VI-lea poartă amprenta învăţăturii Bisericii. Ba mai mult, hotărârile sinoadelor ecumenice deveneau, prin promulgarea lor de către împărat, legi de stat şi deci obligatorii pentru toţi bizantinii. Creştinismul şi Biserica au ajuns subiecte discutate de aproape toţi supuşii imperiului. În secolul al VI-lea Biserica şi statul erau deja două instituţii indispensabile bunului mers al imperiului. Dar, deşi aşa de strâns unite, Biserica şi statul au rămas două realităţi distincte, fiecare avându-şi ierarhia proprie. Nici chiar autocratorul Justinian, care a definit relaţia Biserică-stat ca o „simfonie“, nu a reuşit să se substituie patriarhului din capitala imperiului pe care l-a condus 38 de ani.

Deşi păstrător al tezaurului învăţăturii Mântuitorului Hristos în relaţia strânsă cu puterea politică bizantină, creştinismul (religia Bisericii) nu a fost nici „etatizat“ (şi deci secularizat) aşa cum încearcă să demonstreze ştiinţa liberală, mai ales cea protestantă, a secolului al XIX-lea şi nici „păgânizat până la punctul de a trăda mesajul Evanghelic“^[11] . El şi-a păstrat caracterul de religie inspirată de Dumnezeu pusă în slujba mântuirii omului, iar Biserica a dat în continuare sfinţi şi personalităţi duhovniceşti asemenea patriarhului Ioan IV Postitorul, în Răsărit sau papei Grigorie cel Mare, în apus.

Ţinând cont de cele exprimate anterior vom încerca să descriem atitudinea patriarhilor de Constantinopol faţă de puterea politică, în secolul al VI-lea.

Atitudinea patriarhilor de Constantinopol faţă de puterea politică în secolul al VI-lea

Pentru o mai bună înţelegere a temei ce ne-am propus să o abordăm, redăm mai întâi şirul împăraţilor bizantini şi cel al patriarhilor din secolul al VI-lea, cu perioadele lor de conducere a statului şi de păstorire:

Împăraţi bizantini	Perioada în care au domnit	Patriarhi de Constantinopol	Perioada în care au păstorit
Anastasios I Dikoros	491-518	Macedonie II (exilat)	iul. 496 – 11 aug. 511
		Timotei I	oct. 511 – apr. 518
Iustin I	518-527	Ioan II de Capadocia	17 apr. 518 – febr. 520
Justinian I cel Mare Teodora	527-565 527-548	Epifanie	25 febr. 520 – 5 ian. 535
		Antim I (depus)	iun. 535 – înainte de 13 mart. 536
		Mina	13 mart. 536 – 24 aug. 552
		Eutihie I (depus)	aug. 552 – 31 ian. 565
Iustin II	565-578	Ioan III Scholasticos de Antiohia	31 ian. 565 – 31 aug. 577
Tiberius II	578-582	Eutihie I (a doua oară)	30 oct. 577 – 5/6 apr. 582
Mauricius Theodosius, asociat	582-602 595-602	Ioan IV Postitorul	12 apr. 582 – 2 sept. 595
		Chiriac	sf. 595 sau înc. 596 – 29 oct. 606

Împăratul Anastasios I Dikoros

În timpul împăratului Anastasios I (491-518) doi ierarhi au ocupat tronul patriarhal: Macedonie II şi Timotei I.

Situaţia în care se afla imperiul la data când Anastasios I a ajuns la cârma lui era destul de dificilă. Henoticonul^[12]  împăratului Zenon (474-491) divizase cele două părţi importante ale lumii creştine – Răsăritul şi Apusul, declanşând schisma acachiană (484-519). Când Zenon a murit (491) cetăţenii capitalei au cerut împărătesei Ariadna, soţia defunctului, ca pe tron să fie aşezat un împărat ortodox^[13] .

Anastasios^[14] , noul împărat, a declarat că „socoate drept temei al credinţei hotărârile sinodului de la Calcedon, deşi el însuşi nu-şi ascundea simpatia faşă de monofizism“^[15] . Aceată orientare a împăratului a generat o serie de proteste, mai ales că patriarhul Macedonie nu împărtăşea vederile eretice ale acestuia.

Lucrurile s-au precipitat atunci când Anastasios cerând patriarhului Macedonie II să combată hotărârile Sinodului de la Calcedon acesta a refuzat.

În anul 508 a avut loc o revoltă a adepţilor patriarhului constantinopolitan, în Alexandria.

Relaţiile dintre patriarh şi împărat s-au tensionat şi, după trei ani, în 511, creştinii ortodocşi adunaţi în Hipodrom au scandat unanim, nemulţumiţi de politica religioasă a acestuia din urmă: „Alt împărat romeilor!”. Pierzându-şi răbdarea, Anastasios a dispus ca revolta să fie reprimată. Pe cei mai zeloşi susţinători ai ierarhului i-a întemniţat ori i-a expulzat. Patriarhul a fost destituit şi exilat^[16]  la 11 august 511. În locul lui, a fost numit – pe 11 octombrie – Timotei I, patriarh fidel convingerilor religioase ale basileului.

Politica imperială urmărea, fără îndoială destituirea tuturor partizanilor ortodoxiei din imperiu pentru a favoriza desfăşurarea, fără oprelişti, a credinţei monofizite. La această concluzie ne conduc acţiunile basileului care a înlocuit în anul 512 pe patriarhul Antiohiei cu călugărul Sever din Sozopolis, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai monofizismului. În 513 este destituit şi patriarhul Ilie al Ierusalimului^[17] .

Această politică a basileului nu a fost împărtăşită însă, de majoritatea demnitarilor de stat. Vitalian, comandantul trupelor imperiale, s-a declarat apărător al ortodoxiei şi a pornit împotriva împăratului în fruntea unei armate de 60 000 de soldaţi^[18] . Ajuns sub zidurile Constantinopolului (514) Vitalian a condiţionat încheierea armistiţiului de repunerea pe tron a patriarhului Macedonie II şi de organizarea unui nou sinod. După ce a tărăgănat luarea unei decizii şi a mituit pe generalii lui Vitalian, Anastasios a acceptat condiţiile generalului, pe care însă nu le-a respectat niciodată^[19] .

Reamintim că patriarhul Timotei a aderat la politica împăratului Anastasios de împăcare a ortodocşilor cu monofiziţii.

Moartea basileului survenită pe 8 sau 9 iulie 518 în timpul unei furtuni a pus capăt, pentru o vreme, tendinţelor de promovare a monofizismului în imperiu, urmaşul său având o altă orientare. De asemenea patriarhului Timotei care a murit în aprilie 518 i-a urmat în scaun, începând cu 17 aprilie a aceluiaşi an, Ioan II de Capadocia, ierarh de orientare ortodoxă.

Împăratul Iustin I

Politica promonofizită nu a fost continuată, aşadar, de succesorul împăratului Anastasios I, Iustin I. De alftel, împăratul s-a comportat faţă de Vitalian – „apărătorul credinţei“ – cu afabilitate, conferindu-i titlul de magister militum^[20] .

Iustin I provenea dintr-o familie de ţărani iliri săraci. Şi-a început serviciul militar înainte de a deveni împărat Anastasios, în timpul căruia a exercitat funcţii de conducere în războiul isaurian^[21]  şi în cel cu Vitalian^[22]  (513-518).

La moartea lui Anastasios, Iustin ocupa funcţia de comite al excubiţilor^[23] . Era analfabet şi a urcat pe tron folosindu-se de banii pe care eunucul Amantios i-a dat pentru a mitui pe excubiţi ca să proclame împărat pe Theocritos, protejatul său. Iustin nu a pomenit nimic de misiunea încredinţată de Amantius şi a împărţit banii celor comandaţi de el în numele său. Sprijinit şi de unele persoane influente de la curte a fost încoronat împărat la 10 iulie 518. ^[24] 

Iustin I „a dat politicii imperiale o orientare ortodoxă fermă”^[25]. A persecutat pe reprezentanţii tuturor curentelor eretice ale creştinismului şi a rechemat din exil pe toţi pedepsiţi, deci şi pe ierarhii care au suferit de pe urma politicii monofizite a predecesorului său. De asemenea, s-a îndreptat spre cu o împăcare cu papalitatea. În timpul lui a luat sfârşit schisma acachiană .

În chiar anul încoronării lui Iustin I poporul a cerut patriarhului Ioan II (518-520) depunerea lui Sever (512-518) – patriarhul monofizit al Antiohiei – lucru care s-a şi realizat şi restabilirea învăţăturii calcedoniene. Patriarhul a convocat un sinod la Constantinopol în anul 519 care a recunoscut valabile hotărârile Sinodului IV ecumenic şi a înştiinţat pe papa Hormisdas (514-523) de hotărârile luate. Vreo 50 de episcopi monofiziţi care îşi aveau scaunele în eparhiile din Siria au fost siliţi să plece în pribegie^[26] .

Politica antieretică a lui Iustin l-a situat pe acesta pe o poziţie potrivnică lui Theodoric. Theodoric devenise rege al goţilor în anul 474^[27] . La 5 martie 493 ocupa Ravenna, cetatea în care se apăra Odoacru, cel care pricinuise căderea Imperiului roman de apus (476), după un asediu de trei luni. În ziua de 15 martie a aceluiaşi an asasinează pe căpetenia herulilor. Theodoric se încoronează rege al Italiei. În 497 este recunoscut de Anastasios I care-i îi trimite şi „emblemele imperiale“.^[28] 

Regele got era arian. Pentru a apăra pe conaţionalii săi arieni din imperiul răsăritean, ale căror biserici fuseseră închise în urma unui decret emis de Iustin I, el a trimis la Constantinopol pe papa Ioan I (523-526) cu misiunea de a negocia cu basileul drepturile acestora. Desigur, papa nu a putut să lupte împotriva credinţei celei drepte, el însuşi fiind ortodox. A rămas însă, o jumătate de an în capitala bizantină, oficiind înconjurat de un sobor de preoţi şi episcopi slujba de Crăciun (525) şi pe cea de Paşti (526). S-a întors la Roma fără rezultatul aşteptat de Theodoric şi şi-a dat – privat de libertate – obştescul sfârşit, în urma chinurilor suferite din porunca regelui got. ^[29] 

Domnia lui Iustin a însemnat, din perspectivă eclezială, o aşezare a basileului sub ascultarea faţă de Biserică. Iustin I este primul împărat încoronat deopotrivă de patriarhul de Constantinopol, în anul 518, şi de papa Ioan I, în 525.

Patriarhului Ioan II i-a urmat în slujire, începând cu 25 aprilie 520, Epifanie. Iustin s-a îmbolnăvit grav la începutul lui aprilie 527 şi a asociat la domnie pe nepotul său, Justinian, cu titlul de august. La 1 august basileul a murit deschizând astfel drumul spre tron marelui împărat bizantin de mai târziu.

Împăratul Justinian şi împărăteasa Teodora

Nepotul lui Iustin şi al împărătesei Eufemia a văzut lumina zilei într-o localitate din prefectura Illirycum^[30]  în anul 482 sau 483, într-o familie de ţărani. Unchiul său i-a dat o educaţie multilaterală, iar în anul 521 a fost făcut de acesta consul. Aşa cum am arătat mai sus, Justinian a fost asociat la tron. După moartea lui Iustin, el devine împărat al Imperiului bizantin.

Originea Teodorei, viitoarea împărăteasă, este considerată de unii istorici a fi siriană, de alţii cretană. Ea s-a născut în anul 480. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut la Constantinopol. Rămasă orfană de tată când încă era mică, ea a trăit într-un mediu imoral şi în sărăcie împreună cu cele două surori şi cu mama ei. Cu timpul a ajuns să-şi vândă trupul. Pleacă din capitala imperiului şi după mai multe regiuni vizitate, ajunge în Alexandria Egiptului unde probabil a aderat la erezia monofizită^[31] . Aici poate, Teodora a fost determinată de predicile patriarhului Timotei şi ale lui Sever de Antiohia să părăsească, măcar pentru o vreme, viaţa uşuratică pe care o dusese până atunci. Tot aici se pare că l-a cunoscut şi pe Justinian^[32] . Acesta a plăcut-o şi a luat-o cu sine la Constantinopol.

Unirea lor prin căsătorie nu era însăposibilă. O lege mai veche interzicea „senatorilor şi înalţilor demnitari să se căsătorească cu femei de condiţie umilă, cu actriţe, cu prostituate sau cu curtezane” ^[33] . Împărăteasa Eufemia, femeie de o moralitate severă, invoca această lege şi se opunea unirii lor.

Obstacolul a fost înlăturat când împărăteasa a murit (523). Justinian a cerut şi a obţinut de la unchiul său, abrogarea legii cu pricina. Căsătoria a avut loc. În legătură cu acest eveniment istoricul Procopius de Cezareea şi cronicarul epocii ne spune – cu mâhnire – că „nici preoţii nu s-au răzvrătit” ^[34]  în faţa acestei fapte, considerată de el o nelegiuire. De asemenea, acelaşi Procopius scrie în Istoria sa secretă^[35]  că pentru Justinian legile statului erau doar instrumente pe care le folosea după bunul său plac, promulgându-le sau abrogându-le după nevoile sale. Putem însă suspecta pe eruditul alexandrin de subiectivism, el făcând parte din clasa marilor latifundiari pe care împăratul nu a pregetat să-i expolieze în timpul domniei sale.

La 1 august 527, Justinian şi Teodora sunt încoronaţi basilei.

Relaţia statului cu Biserica în epoca Justinian a fost una deosebită, datorită concepţiilor despre puterea imperială a împăratului: relaţia dintre cele două instituţii a fost definită de acesta ca o „simfonie“. Exponentul puterii reunite a Bisericii şi a statului era însuşi Justinian. N. Iorga spune că „se ajunge sub Justinian la formula precisă că Imperiul şi sacerdoţiul, adică „cele sacre” şi „cele publice şi comune” constituie un acelaşi întreg” ^[36] . Novella^[37]  154 îl înfăţişează pe Justinian deasupra oricărei legi: „Dumnezeu a subordonat împăratului legile însele, trimiţându-l pe el oamenilor ca o lege însufleţită“ ^[38] . Astfel el s-a situat „mai presus de popor, de stat şi chiar mai presus de Biserică, legalizând inaccesibilitatea monarhului atât pentru judecata laică, cât şi pentru cea ecleziastică” ^[39] .

Justinian se considera „isapostolos“^[40] . În virtutea acestuia titlu el putea destitui şi numi pe ierarhii^[41]  din Orient (de la care accepta uneori şi mită^[42] ). La fel se comporta şi în cazul papei. Justinian a acceptat uşor primatul acestuia. Şi-a asigurat astfel dominaţia asupra ambelor părţi ale lumii creştine.

Tot în virtutea „egalităţii cu apostolii”, împăratul s-a amestecat în chestiuni care priveau disciplina Bisericii. În anul 527, doi episcopi dovediţi a fi vinovaţi de imoralitate au fost purtaţi pe străzile cetăţii-capitală şi batjocoriţi^[43] . De altfel, delictele care priveau disciplina canonică şi religioasă erau sancţionate şi de legile de stat.

Pentru Justinian teologia a fost una dintre principalele sale preocupări. Înzestrat cu o minte ageră, capabilă de a înţelege anumite subtilităţi, el nu numai că s-a erijat în apărător al credinţei ci şi-a arogat dreptul de a emite edicte cu caracter dogmatic, mergând pe calea deschisă de uzurpatorul Basiliscus în anul 475. Acest fapt fireşte a pricinuit Bisericii de neplăceri căci nu o dată astfel de documente au conţinut erezii. Amintim aici doar că în anul 564, printr-un decret Justinian impunea în imperiu dogma inalterabilităţii Trupului lui Hristos, prin care voia să concilieze pe monofiziţi cu ortodocşii, declarând ortodoxă învăţătura mai sus pomenită.

În timpul domniei acestui „prim împărat bizantin“ (aşa cum l-a numit N. Iorga) viaţa creştină a cunoscut o mare înflorire.

Dorind supremaţia dreptei credinţe asupra tuturor credinţelor şi orientărilor religioase, Justinian a persecutat în fel şi chip pe eretici. În 529 publică un edict prin care interzicea acestora să ocupe funcţii de stat şi limita drepturile adepţilor bisericilor neoficiale. Printre altele, edictul preciza: „Este drept să fie lipsit de bunurile pământeşti cel care se închină incorect lui Dumnezeu“^[44] . Situaţia necreştinilor era şi mai grea. Acel edict prin care Diocleţian interzicea creştinilor să existe („Non licet esse vos!”) s-a întors, în timpul lui Justinian, împotriva adoratorilor zeilor: „Păgâni nu trebuie să existe pe pământ!” ^[45] , spunea Justinian.

Monofiziţii nu au fost însă, persecutaţi. Această atitudine curioasă pentru un împărat care se declara apărător al dreptei credinţe pe care trebuiau să o împărtăşească toţi supuşii imperiului s-a datorat faptului că Teodora îi susţinea pe adversarii Sinodului ecumenic de la Calcedon. De altfel, monofiziţii ocupau poziţii importante la curtea imperială şi o persecuţie îndreptată împotriva lor ar fi dat naştere unor revolte – palatul imperial a fost mereu un loc al comploturilor şi al loviturilor de stat – care ar fi putut conduce la înlăturarea împăratului. De aici rezultă un lucru clar: liniştea statului era mai importantă decât impunerea credinţei cu orice preţ.

Problemele teologice şi dogmatice nu l-au lăsat indiferent pe Justinian. El a păstrat tradiţia înaintaşilor, semnând toate hotărârile sinoadelor – pe care, conform obiceiului a cărui vechime cobora până în epoca Sf. Constantin cel Mare, le convoca. Acestea deveneau astfel, legi de stat.

Împăratul şi patriarhul puteau emite edicte şi împreună; aşa s-a procedat în anul 533 în privinţa adaosului la imnul liturgic „Sfinte Dumnezeule…” („Cel ce Te-ai răstignit pentru noi“), propus de acelaşi patriarh Petru Gnafevs ( †489). Edictul semnat de patriarhul Epifanie şi de Justinian considera adaosul nu numai ortodox, ci chiar necesar. ^[46] 

De asemenea, patriarhul putea influenţa fie singur, fie sprijinit de vreun înalt demnitar promulgarea unui edict. În anul 543^[47] , patriarhul Mina sprijinit de Pelagiu, „apocrisiar al Romei“ a determinat pe împărat să emită o astfel de lege prin care se condamnau 15 învăţături ale lui Origen^[48] .

În timpul lui Justinian monofiziţii au cunoscut perioade propice răspândirii lor. Teodora a favorizat, prin influenţa exercitată asupra basileului, pierderea de către Biserică a unor vaste teritorii în favoarea acestui curent eretic.

Puterea contestatarilor credinţei fixate la Calcedon a crescut într-atât, încât în toiul disputelor despre formula theopashită („Unul din Treime a pătimit în trup“), formulă propusă de Petru Gnafevs^[49]  – monofizit moderat şi patriarh al Antiohiei (470 şi 485-489^[50] ), care a acceptat Henotikonul împreună cu patriarhul Alexandriei, Petru III Mongul – pentru a împăca pe monofiziţi cu ortodocşii, un patriarh monofizit „se furişă” pe tronul patriarhal. Acesta, pe numele său Antim (535-536) fu însă repede demascat de papa Agapet care se afla la Constantinopol trimis de goţi pentru a negocia condiţiile unei păci cu Justinian. Sinodul patriarhal l-a excomunicat pe Antim, iar Justinian l-a exilat (înainte de 13 martie 536). Acesta însă şi-a găsit drept refugiu gineceul Teodorei. El a fost descoperit aici abia la moartea basilisei (548), spre mirarea tuturor. Dispariţia bruscă a patriarhului monofizit născuse zvonul că el murise după depunerea din 536^[51] . Pe tronul patriarhal a fost ales un alt ierarh, cu numele Mina (536-552).

Patriarhul Mina şi-a aşezat păstorirea sub semnul supunerii faţă de basileu: „Nimic nu trebuie să facă prea sfânta Biserică împotriva voinţei şi a ordinului împăratului“^[52]  spunea acesta.

Un eveniment important reţine atenţia asupra relaţiilor Bisericii cu Statul între anii 536-552. În primul an al arhipăstoririi sale, Mina, noul patriarh, şi-a luat titlul de „ecumenic” într-o epistolă sinodală^[53] , cu acordul împăratului. Faptul nu era nou. La sinodul de la Calcedon, câţiva diaconi atribuiseră acest titlu episcopului Romei; la sinodul „tâlhăresc“ (449), patriarhul Alexandriei a fost cinstit astfel. Împăraţii bizantini numeau adeseori pe ierarhii din capitala lor, ecumenici. Termenul se referea nu la un primat asupra Bisericii creştine, aşa cum este azi perceput primatul papal, ci la faptul că patriarhul constantinopolitan era o personalitate cunoscută, celebră în toată lumea. ^[54]

Deşi onorific, acest titlu creştea prestigiul de care se bucura şi aşa întâi-stătătorul Bisericii creştine din răsărit, şi demonstra interesul major al împăraţilor bizantini de a promova autoritatea ierarhului din capitala imperiului.

Lui Mina, i-a urmat în tronul patriarhal Eutihie I, începând cu luna august a anului 552. Aşezarea sa în fruntea Bisericii răsăritene a avut loc într-o perioadă foarte tulbure. Disputele legate de unele învăţături ale marelui teolog alexandrin, Origen^[55] , la care se adaugă cele provocate de scrierile episcopului Teodoret de Cir contra Sf. Chiril al Alexandriei, de Epistola lui Ibas de Edessa contra aceluiaşi sfânt Chiril şi a Sinodului din Efes şi de persoana şi opera lui Teodor de Mopsuestia, cunoscute sub numele de „Cele trei capitole“ agitau de câteva decenii spiritele şi aşa încinse în urma Sinodului IV ecumenic şi a încercărilor de împăcare a ortodocşilor cu monofiziţii venite din partea basileilor.

La sugestia patriarhului, Justinian convoacă un nou sinod ecumenic. Acesta a avut loc la Constantinopol. Lucrările sinodului au fost deschise la 5 mai 553, în biserica Sf. Sofia. În ultima zi a sinodului (2 iunie) cei 165 de episcopi au condamnat „cele trei capitole“. Amintim faptul că unele învăţături ale teologului alexandrin au fost condamnate de către Justinian şi în anul 543. Într-un sinod ţinut la Constantinopol, cu câteva luni înainte de sinodul ecumenic, în 553 a fost condamnat şi Origen, prilej cu care a fost aprobat şi edictul lui Justinian dat cu 10 ani în urmă.

Însă armonia dintre Eutihie şi Justinian a luat sfârşit atunci când împăratul a încercat să-şi impună propriile crezuri referitoare la o dogma inalterabilităţii Trupului lui Hristos. El a vrut să concilieze pe monofiziţi cu ortodocşii declarând – printr-un edict – ortodoxă învăţătura mai sus pomenită. Ortodocşii însă, în frunte cu patriarhul, s-au opus şi Justinian a început să facă destituiri.

Primul care a avut de suferit a fost Eutihie. La 31 ianuarie 565 el a fost depus.

Împăratul însă nu a putut continua prigoana. La o dată situată între 11 şi 14 noiembrie 565 Justinian a trecut la cele veşnice^[56] . Patriarhul Antiohiei, Anastasie, apărător şi el al credinţei celei drepte, şi-a putut păstra astfel scaunul, deşi depunerea lui era hotărâtă. Patriarhul Eutihie va fi repus în drepturi de către împăratul Tiberius II, la 3 octombrie 577^[57] .

Împăratul Iustin II

Politica religioasă a lui Justinian nu a fost continuată de către urmaşul său cu acelaşi aplomb. Iustin II –nepot de soră lui Justinian – mama sa era Vigilantia – şi care se căsătorise cu o nepoată a Teodorei, pe nume Sofia^[58] – nu era la fel de preocupat de problemele religioase, ca unchiul său, totuşi i-a persecutat la rându-i pe monofiziţi.

El s-a ocupat şi de răspândirea învăţăturii creştine. Eusebiu Popovici^[59]  ne spune că „supt           împăraţii romani de Răsărit Justinian (527-565), Iustin II (565-578) şi Tiberiu II – subl. n. – (578-582) îmbrăţişară creştinismul pela 550-580) şi Nubienii, Blemienii (Blemmyi), Nabateenii (Nabadeenii) despre miazănoapte de Etiopia în sens mai strâns şi Alodeenii despre miazăzi-apus de Egipt: ei fură convertiţi de misionari egipteni după recomandare imperială“^[60] .

La 14 noiembrie 565 Iustin II a fost încoronat ca împărat, ceremonia a oficiind-o Ioan III Scholasticos.

Patriarhul Ioan a condus destinele Bisericii până la 31 august 577. El s-a ocupat de sistematizarea legilor Bisericii, compunând prima lucrare de acest fel în Răsărit.. Rodul muncii sale     s-a concretizat într-o „Culegere de canoane“ în 50 de titluri. A pus în rânduială şi legile de stat care făceau referiri la viaţa Bisericii. Rodul acestei munci dificile s-a concretizat de asemenea, printr-o culegere sub numele de „Constitutiones ecclesiasticae“. Mai târziu, cele două lucrări au fost reunite de un alt autor sub numele de Nomocanon^[61] .

În timpul lui Iustin II Biserica s-a bucurat de o autoritate sporită în rândul cetăţenilor imperiului.

În anul 569, împăratul a interzis – printr-un edict – vânzarea funcţiilor în stat. Printre altele documentul prevedea ca persoana candidată la o funcţie de stat să fie numită pe baza recomandărilor episcopului (subl.n.) şi a cetăţenilor de vază ai locului în care urma să slujească^[62] . Sub presiunea curţii, basileul a fost forţat ulterior să abroge decretul şi a permis iar vânzarea funcţiilor, chiar şi a celor bisericeşti.

Istoricul Evagrios scrie că înainte de moarte, Justinian i-a cerut nepotului său care l-a înlocuit pe tron să reaşeze în cinstea de patriarh pe Eutihie^[63] . Dorinţa isapostolului a fost îndeplinită doar după 12 ani.

În anul 577 patriarhul Ioan III a murit, iar în locul lui a fost reaşezat predecesorul său.

Slăbit de boală, Iustin II a asociat la tron (574), forţat de Sofia, pe comitele excubiţilor, Tiberius, care va deveni împărat în anul 578, când împăratul a murit.

Împăratul Tiberius II

Tiberius II (578-582) s-a arătat binevoitor faţă de monofizism. Având o atitudine dezaprobatoare faţă de persecutarea acestora. Îl îndemna pe patriarhul deosebit de zelos să nu se asemene cu Diocleţian^[64] . Însă permitea Bisericii „să se răfuiască în modul cel mai crud“ cu evreii, cu donatiştii şi nu numai. Cu această ocazie împăratul adăuga vistieriei statului averile acestora.

Tulburările produse de neînţelegerile doctrinare îl sileau pe acest împărat „destul de răbdător şi blând“^[65]  să recurgă la măsuri drastice şi chiar la execuţii^[66] .

Eutihie şi Tiberius II au avut o relaţie destul de cordială. Eutihie proorocise lui Tiberius, pe vremea când acesta era comite că va ajunge împărat, ceea ce s-a şi întâmplat.

Cu puţin timp înainte de moartea patriarhului, Tiberius a fost chemat de acesta care i-a spus că nu va mai trăi mult după mutarea sa la cele veşnice. În noaptea care a urmat Duminicii Tomei din anul 582 patriarhul a murit. La 14 august, în acelaşi an, şi-a dat obştescul sfârşit şi împăratul (Theophanes spune că s-a otrăvit cu „pomuşoare“^[67]), după ce, în ajun i-a transmis lui Mauricius puterea deplină.

Împăratul Mauricius

Mauricius a adus la curte, foarte multe rude ale sale, oferindu-le diverse posturi. Printre astfel de protejaţi se număra şi un episcop, Diocletion^[68]  cu numele.

Sub acest împărat Biserica şi-a consolidat puterea, deşi el tolerant în problemele religioase.

De epoca sa se leagă disputele cauzate de luarea titlului de „ecumenic“ de către patriarhul de atunci al Constantinopolului, Ioan IV Postitorul. Acesta din urmă devenise patriarh în urma morţii lui Eutihie. Bărbat aspru cu trupul său (mânca şi dormea puţin, cu genunchi lipiţi de piept; într-o anume perioadă a vieţii sale nu a băut nimic timp de şase luni), Ioan a trezit atât de mult admiraţia basileului, încât la moartea sa, Mauricius şi-a însuşit patul în care dormea sfântul şi se culca în el, nădăjduind că aşa va câştiga vreun har^[69] .

Patriarhul, cu permisiunea basileului, şi-a luat, în anul 588, cu ocazia unui sinod care a trebuit să analizeze acuzaţiile (care au fost dovedite nejustificate) aduse patriarhului Grigorie al Alexandriei, titlul de „ecumenic“. Chiar dacă acesta era onorific^[70] , faptul a stârnit o reacţie adversă din partea papei Pelagiu (578-590). Urmaşul acestuia, papa Grigorie cel Mare (590-604) a protestat vehement împotriva acestei acţiuni a partiarhului Ioan. A scris acestuia că titlul „este diabolic şi blasfemător, căci prin el episcopul de Constantinopol se substituie lui Hristos care singur este episcop ecumenic“^[71].

Nici protestele către împărăteasa Constantina, soţia lui Mauricius, nici scrisorile către ceilalţi patriarhi din Răsărit cărora papa le cerea să respingă acest titlu nu au schimbat situaţia cu ceva. Sprijinit de împărat, Ioan s-a numit în continuare patriarh ecumenic. De asemenea, titulatura a fost păstrată şi de succesorul său, Chiriac (596-606) şi de la aceştia de către toţi ierarhii care au păstorit pe scaunul întemeiat de Sf. Ap. Andrei. Doar tiranul împărat Focas (602-610), a interzis în anul 607 patriarhului Toma I (607-610) să poarte titlul de „ecumenic“.

Văzând că protestele sale sunt zadarnice, Grigorie cel Mare şi-a luat, în semn de smerenie, titlul de „servus servorum Dei“^[72] . El refuzase, ce-i drept, pe cel de „papa universalis“ cu care i se adresa patriarhul de Alexandria^[73] .

Împăratul Mauricius şi-a exercitat influenţa şi în viaţa liturgică a Bisericii. Încă din secolul               al V-lea se sărbătorea în Siria Adormirea Maicii Domnului (15 august). Spre sfârşitul secolului                   al VI-lea el a dat un edict prin care această sărbătoare devenea obligatorie pentru toţi creştinii^[74] . La fel procedase şi Justinian în 542 cu praznicul Întâmpinării Domnului (2 februarie) ^[75] .

La moartea lui Ioan IV Postitorul tronul ecumenic a fost ocupat de patriarhul Chiriac. El încheie şirul ierarhilor contantinopolitani ai secolului al VI-lea. Tronul lui Mauricius va fi uzurpat de tiranul Focas, cel care va preceda pe marele împăat al secolului al VII-lea, Heraclius.

Concluzii

Din cele expuse mai sus am văzut cât de complexe au fost relaţiile Bisericii cu puterea politică, în general şi cele ale patriarhilor cu împăraţii bizantini, în special.

Fie că în palatul imperial a răsunat autoritară vocea ierarhilor Bisericii, fie că împăratul a intervenit în deciziile care priveau viaţa Bisericii, relaţia dintre cele două instituţii nu a cunoscut întreruperi totale. Statul a fost indispensabil dezvoltării Bisericii, iar Biserica a asigurat, deşi doar parţial, unitatea imperiului. Ereziile au slăbit această unitate, dar nu au condus la distrugerea ei totală.

Mai mult, Imperiul a fost sub Justinian o „republică ortodoxă” ^[76]  (N. Iorga). „Simfonia“ visată de cel mai mare împărat al secolului al VI-lea s-a realizat, în parte.

Statul şi Biserica au slujit aceeaşi persoană: omul bizantin. Deşi percepute ca două realităţi strâns legate (legătura s-a realizat prin creştinism: Dumnezeu, izvorul lui, era pomenit deopotrivă în biserici şi în palatul imperial. Atât izbânzile credinţei în faţa ereziilor, cât şi cele ale armatelor bizantine erau atribuite Celui din voia Căruia exista Biserica şi conduceau basileii din Constantinopol) ele nu s-au contopit.

Biserica a pătruns în toate sectoarele vieţi. Şi puterea politică s-a amestecat în toate chestiunile vieţii Bisericii.

S-a realizat de asemenea, o armonizare a unor compartimente ale vieţii de stat şi bisericeşti. Drept mărturie stă împărţirea administrativ-teritorială a Bisericii, de la Sinodul I ecumenic (Niceea, 325) ^[77] .

Desigur, nu am făcut o prezentare exhaustivă a elementelor care definesc relaţia Bisericii cu statul şi pe cea a celor două ierarhii – ecleziastică şi politică, în secolul al VI-lea. Am prezentat doar unele aspecte ce pot constitui o bază pentru un studiu mai amănunţit care să exprime mai clar modul în care fiecare instituţie s-a străduit să-şi impună punctul vedere în faţa celeilalte.

Ar fi necesară pentru aceasta studierea psihologiei fiecărui membru sau al fiecărui grup de interes ce determină aceste relaţii; dar aceasta cere din partea cercetătorului timp şi o cunoaştere fidelă a întregii literaturi istorice şi psihologice care acoperă perioada cuprinsă între secolele I şi al VI-lea (d. Hr.).

Încheiem lucrarea de faţă cu speranţa că un astfel de studiu se va realiza.

Bibliografie

1. Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală, ediţia a II-a, vol. II, Tipografia cărţilor bisericeşti (filiala din Mănăstirea Cernica), Bucureşti, 1926.
2. Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969.
3. Procopius de Cezareea, Istoria secretă, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972.
4. Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1974.
5. Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros, Bucureşti, 1981.
6. Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, pr. prof. dr. Milan Şesan, pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1987.
7. Lect. dr. Adrian Gabor, Creştinismul şi intervenţiile puterii în primele patru secole.
8. Boethius şi Salvianus, Scrieri, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., col. Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 72, Bucureşti, 1992.
9. Viaţa Sfântului Eutihie, patriarhul Constantinopolului (6 aprilie) în vol. „Vieţile sfinţilor pe luna aprilie“, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1995, p. 86.
10. Jean Meyendorff, Biserica creştină ieri şi azi, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996.
11. Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura a II-a, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996.
12. S.B. Daşkov, Împăraţi bizantini, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.

 

^[1] Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1974, p. 21.

^[2] Ioan 18, 36.

^[3] Au existat şi situaţii în care împăratul s-a supus autorităţii unui ierarh: de pildă, în anul 390 împăratul Teodosie a fost mustrat de Sf. Ambrozie al Milanului (339-397) pentru înăbuşirea sângeroasă a unei revolte care a avut loc la Tesalonic şi chiar a fost excomunicat timp de 8 luni. Împăratul a făcut penitenţă publică şi a fost reprimit în Biserică. (lect. dr. Adrian Gabor, Creştinismul şi intervenţiile puterii în primele patru secole, p. 13). În secolul al VI-lea nu întâlnim însă, situaţii similare.

^[4] Acesta a izgonit de pe tron pe împăratul Zenon, cu ajutorul soacrei acestuia şi, la 9 ianuarie 574 s-a încoronat împărat (pentru alte informaţii vezi S.B. Daşkov, Împăraţi bizantini, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 54-60).

^[5] Basiliscus a fost monofizit.

^[6] Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală, ediţia a II-a, vol. II, Tipografia cărţilor bisericeşti (filiala din Mănăstirea Cernica), Bucureşti, 1926, p. 35.

^[7] Edictul era un decret valabil în tot imperiul. În Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura a II-a, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 331, noţiunea de edict este definită astfel: „Decret important cu caracter normativ dat de un monarh sau de o autoritate bisericească superioară cu privire la o anumită problemă“.

^[8] Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, p. 57.

^[9] Ibidem.

^[10] Idem, p. 59.

^[11] Jean Meyendorff, Biserica creştină ieri şi azi, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 23.

^[12] Act emis în anul 482 prin care împăratul dorea să împace pe ortodocşi cu monofiziţi şi care a nemulţumit, de fapt, ambele părţi.

^[13] Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, pr. prof. dr. Milan Şesan, pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 373.

^[14] Acesta ocupa, la moartea lui Zenon, funcţia de silentiarius al curţii. El a fost preferat de senat şi armată şi sprijinit de Ariadna, cu care s-a şi căsătorit, în detrimentul lui Longinus, cumnatul împărătesei şi totodată persoana cu cele mai îndreptăţite pretenţii la tron. Motivul acestei alegeri a fost determinat de josnicia caracterului fratelui împăratului. (vezi mai multe la S.B. Daşkov, op. cit., p. 61-62).

^[15] S.B. Daşkov, op. cit., p. 62.

^[16] Idem, p. 66.

^[17] Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Şesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., p. 373.

^[18] Acţiunii lui Vitalian i s-au alăturat bulgari, slavi şi foederaţi ai imperiului din zonele dunărene nemulţumiţi de faptul că Hypatios, coamndantul trupelor din Tracia nu a vrut să le mărească solda (S.B. Daşkov, op. cit., p. 66-67).

^[19] Idem, p. 67.

^[20] Idem, p. 69.

^[21] Războiul isaurian a avut loc între anii 491 şi 497. Cf. Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. 22. Acesta a fost provocat de nemulţumirea fratelui împăratului Zenon – Longinus – pretendent la     tron, membru al nobilimii isauriene faţă de proclamarea lui Anastasios I ca împărat. Cf. S.B. Daşkov, op. cit., p. 62.

^[22] Idem, p. 63.

^[23] Şeful gărzii personale a împăratului

^[24] S.B. Daşkov, op. cit., p. 68-69.

^[25] Idem, p. 69.

^[26] Ibidem.27 Stelian Brezeanu, op. cit., p. 21.

^[27] Stelian Brezeanu, op. cit., p. 21.

^[28] S.B. Daşkov, op. cit., p. 63.

^[29] Idem, p. 52. Data la care acesta a trecut la cele veşnice este 18 mai 526 (vezi Boethius şi Salvianus, Scrieri, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., col. Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 72, Bucureşti, 1992, p. 53).

^[30] Procopius de Cezareea, contemporanul lui Justinian, scrie că acesta s-a născut în localitatea Tauresium, situată în apropiere de Bederiana, cf. S.B. Daşkov, op. cit., p. 71.

^[31] Idem, p. 97.

^[32] Charles Diehl, op. cit., p. 221-222.

^[33] Idem, p. 222.

^[34] Procopius de Cezareea, Istoria secretă, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, p. 95.

^[35] Nicolae Iorga pune la îndoială faptul că Procopius ar fi autorul acestei scrieri. El afirmă că ea ar putea aparţine unei persoane omonime din Alexandria (Nicolae Iorga, op. cit., p. 116).

^[36] Idem, p. 68.

^[37] Novellae-le sunt decrete imperiale.

^[38] S.B. Daşkov, op. cit., p. 73.

^[39] Ibidem.

^[40] „Egal cu apostolii“ cf. S.B. Daşkov, op. cit., p. 73.

^[41] A se vedea cazul patriarhului de Alexandria Paul de Tabannes la Procopius de Cezareea, op. cit., p. 209-211.

^[42] Patriarhul Paul Tabannes, ierarh depus de Justinian, a câştigat graţierea de la acesta, oferindu-i o cantitate însemnară de aur. Cf. Procopius de Cezareea, op. cit., p. 211.

^[43] S.B. Daşkov, op. cit., p. 89.

^[44] Idem, p. 88-89.

^[45] Ibidem.

^[46] Eusebiu Popovici, op. cit., p. 150.

^[47] După alte păreri, 544.

^[48] Eusebiu Popovici, op. cit., p. 151.

^[49] Idem, p. 149.

^[50] Cf. pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, pr. prof. dr. Milan Şesan, pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., p. 591-592.

^[51] Charles Diehl, op. cit., p. 182.

^[52] Idem, p. 58.

^[53] Idem, p. 87.

^[54] Idem, p. 88.

^[55] A trăit între 185-254.

^[56] S.B. Daşkov, op. cit., p. 90.

^[57] Nicolae Iorga, op. cit., p. 132, nota f.

^[58] S.B. Daşkov, op. cit., p. 99-100.

^[59] Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi.

^[60] Eusebiu Popovici, op. cit., 1926, p. 28.

^[61] Idem, p. 190.

^[62] S.B. Daşkov, op. cit., p. 100.

^[63] Viaţa Sfântului Eutihie, patriarhul Constantinopolului (6 aprilie) în vol. „Vieţile sfinţilor pe luna aprilie“, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1995, p. 86.

^[64] S.B. Daşkov, op. cit., p. 108.

^[65] Ibidem.

^[66] Ibidem.

^[67] Ibidem.

^[68] S.B. Daşkov, op. cit., p. 111.

^[69] Idem, p. 111.

^[70] Jean Meyendorff, op. cit., p. 37.

^[71] Eusebiu Popovici, op. cit., p. 88.

^[72] În traducere, „slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu“.

^[73] Aceeaşi problemă la Jean Meyendorff, op. cit., p. 36-37.

^[74] Eusebiu Popovici, op. cit., p. 230.

^[75] Ibidem.

^[76] Nicolae Iorga, op. cit., p. 68.

^[77] Jean Meyendorff, op. cit., p. 35.